Mare parte din discuțiile și neînțelegerile iscate în subsolul acestor povești publicate în „Oameni care sfințesc alte locuri” vin din imposibilitatea multora dintre noi de a ne pune în papucii celuilalt. Reproșurile pe care tabăra rămașilor le face celor plecați vin, cred eu, în principal din faptul că ei nu simt la fel lucrurile care se petrec în societatea românească, deși cu siguranță majoritatea vedem că se petrec mizerii zi de zi, că instituțiile nu funcționează și că per total ne tot îndreptăm în direcția greșită. Gradul de toleranță la abuz este diferit de la om la om, de la bulă la bulă. Unii sunt mai puțin expuși sau reușesc mai bine să se concentreze pe ce contează pentru ei și prin urmare nu înțeleg deloc de ce alții preferă să lase tot aici și s-o ia de la zero aiurea, pentru că, ne place să tot spunem: nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Deci mai bine stăm și înghițim mizeria de la noi decât să plecăm la mizeria altora.
Așa că povestea de azi vine la fix ca să răstoarne acest status quo, pentru că pune problema dintr-o perspectivă mult mai personală, la care sunt sigură că ne putem raporta mai ușor: ce faci dacă în țara ta nu poți fi tu însuți, nu te poți căsători, nu-ți poți întemeia o familie, nu poți iubi pe cine vrei sau nu poți face asta liber, la vedere? Dacă nu poți avea decât una din două: carieră sau familie? Alegi doar să fii un robot bun de muncă și plătit taxe sau să-ți cauți un loc în care poți fi om, apreciat ca atare?
Hai că de data asta ar trebui să fie mai ușor să ne punem în papucii celuilalt, căci cred că știm cu toții ce mult doare golul ăsta personal, nu? Indiferent din ce cauză apare.
A. mi-a răspuns inițial la întrebările din chestionar, apoi a avut răbdare și timp să intrăm mai adânc în chestiune, a acceptat să povestească lucruri pe care nu mulți am fi dispuși să le spunem public, așa că a ieșit una dintre cele mai complete și complexe povești din serie. Arată și câinii fără covrigi în coadă de dincolo, și mai ales cât de nedrept este că unii trebuie să plătească atât de scump ceva ce majorității oamenilor li se oferă implicit. Îmi place să cred că inclusiv homofobii vor înțelege mult mai bine lucrurile citind povestea lui A.
Ca tuturor celor intervievați, și ei i-am cerut două categorii de poze: cu ce-i place acolo și cu ce-i place aici, și-i lipsește. Mi-a răspuns așa:
Am atașat câteva poze cu ceea ce îmi place aici : spatii largi, deschise, curate și cei doi „ai mei” de aici. Poze cu ce îmi lipsește din România nu pot să trimit, pentru că îmi lipsesc oamenii: „ai mei“ de acolo.
Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs. aici?
A.C. – Am 39 de ani și am plecat din România acum nouă ani, iar în Danemarca sunt de aproape șapte ani. Atunci când am plecat eram mid level manager la o multinațională, și pot spune că din punct de vedere profesional eram mulțumită. Eram împreună de aproape opt ani cu partenera mea și îmi doream să pot avea o viață personală pe care să nu o ascund.
D. – Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
A.C. – Când mi-am asumat orientarea sexuală, probabil acum 16 ani.
D. – Cum a primit familia asumarea orientării sexuale? Au fost probleme?
A.C. – Răspuns scurt: Nu. Răspuns mai lung: când eram încă în țară, singura căreia i-am spus a fost sora mea, care a reacționat foarte bine. Eu cred că era evident pentru oricine voia să vadă, dar uneori capacitatea oamenilor de „vedea” selectiv este surprinzătoare. Eu am fost și într-o poziție oarecum privilegiată: de loc sunt dintr-un oraș foarte mic din România, dar m-am mutat în București și distanța ajută la „vederea” selectivă. Tatălui meu i-am spus în momentul în care m-am hotărât că vreau să mă căsătoresc în Danemarca, adică acum patru ani, și mi-a spus că deja știa. El nu vorbește engleza, dar cât am fost acasă cu viitoarea soție, a fost gazda perfectă și a îmbrățișat-o la plecare. Se bucură enorm când îl vede pe cel mic și se laudă la toată lumea că are un nepot.
Familia lui K. mi-a zis anii trecuți că ar vrea să vadă România: locurile în care am crescut și oamenii care sunt importanți pentru mine. Vara asta am plecat în România împreună cu părinții și fratele ei cu soția și copiii lui. Și pot spune că am rămas plăcut surprinsă de cât de deschiși au fost „ai mei” de acasă.
Sunt conștientă că experiența mea nu este generalizabilă, știu mulți români de aici ale căror povești sunt total diferite și nu știu dacă situația ar fi fost aceeași dacă aveam „coming out” cu ai mei acum 20 de ani.
D. – Decizia emigrării a fost impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
A.C. – A fost o decizie semi-planificată și ajutată de circumstanțe. Inițial am plecat cu serviciul pentru o perioadă de aproape doi ani în afara țării și mi-am dat seama că nu vreau să mă mai întorc în România.
D. – Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
A.C. – Aproape un an. Nu în ceea ce privește decizia de a nu mă întoarce în România, poate în ceea ce privește țara în care urma să plec/rămân.
D. – Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
A.C. – Pot răspunde așa cum le spun celor care mă întreabă cum și de ce am plecat: Decât să fiu cetățean de mâna a doua în țara mea, mai bine cetățean de mâna a doua în altă țară. Doare mai puțin.
D. – Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
A.C. – Principalul factor de decizie a fost recunoașterea și drepturile minorităților sexuale.
D. – Totuși, din ce mai spun și alții, acomodarea e destul de grea acolo, cu limba, cu clima, cu stilul de viață. Iar drepturile LGBTQ sunt recunoscute și în alte țări. De exemplu UK, unde poate ați fi reușit să vă păstrați și statutul profesional?
A.C. – Avem 31 de ani când am plecat în Malaezia, unde am stat aproape doi ani. Atunci când mi s-a terminat contractul de muncă, următoarea oprire a fost Danemarca, nu România. Și da, pot spune că din punct de vedere profesional eram mulțumită: eram la un nivel care venea atât cu un salariu peste medie, cât și cu un anumit statut. Am ales Danemarca pentru mai multe motive: sora partenerei mele la acel moment era aici, eu voiam să fac un master și în plus îmi doream să am la un moment dat o viață mai echilibrată profesional și personal. Aveam experiența muncii în corporație în România unde munceam cel puțin 10 ore pe zi și uneori în weekend și nu doream să am același stil de muncă. În Anglia părea că se muncește în același stil. În plus, în Danemarca educația este gratuită și nu știam pe nimeni apropiat. Probabil că din punct de vedere profesional Anglia ar fi fost o alegere mai bună, dar cum motivația mea era să am o viață personală, Danemarca a fost alegerea finală.
Într-adevăr, clima și limba sunt provocări când vine vorba de integrare pe termen lung în Danemarca. Dar statul danez îți asigură gratuit cursuri de limba daneză în primii cinci ani din momentul în care te stabilești aici, așa că eu consider că e vorba și de motivație din partea celor care se mută aici. În viața de zi cu zi te poți descurca cu engleza fără nicio problemă, în orașele mai mari, dar ești mai apreciat dacă încerci să înveți daneza. Și mai important, o dată cu limba poți avea acces la joburi mai bune. Legat de climă, da, probabil tot ce se spune e adevărat 🙂
Nu știu exact cum e pentru alții, când se referă la stilul de viață, dar pot să zic ce înseamnă pentru mine. Majoritatea lucrurilor care îmi vin în minte sunt trecute la plus: work/life balance, servicii bune spre foarte bune oferite de stat, accent pe o viață sănătoasă și reciclare. Ca minus aș trece nevoia de a planifica orice vizită cu prietenii/familia cu săptămâni sau chiar luni în avans.
D. – Acomodarea asta e legată și de sentimentul împlinirii, or de aici pare că ați pierdut mai mult decât ați câștigat, adică ați fost pusă în poziția ingrată de a alege între familie și carieră. Oare nu ați fi putut trăi în România fără să fiți căsătorită oficial cu partenera, dar să aveți și job-ul pentru care v-ați pregătit? Sunt destule cupluri gay care trăiesc în România, mai mult sau mai puțin asumat…
A.C. – Acuma depinde de ce anume înțelege fiecare prin „a trăi”. La un moment dat, când eram încă în România, am fost cu partenera mea la urgențe, unde doctorul m-a întrebat dacă sunt un membru de familie. Întrebarea m-a luat prin surprindere și am spus că „nu” așa că nu am putut intra cu ea în cabinet. Bineînțeles că aș fi putut să mint, mă îndoiesc că cineva mi-ar fi cerut buletinul, dar cred că atunci am realizat mult mai clar limitele în care îmi e permis să „trăiesc” în România. Eu, ca persoană, deveneam mai puțin reală atunci când îmi dădeam jos badge-ul de la job și acest minus se făcea simțit în interacțiunile cu ceilalți. Pentru cei care nu au experiența unei stări de vigilență continuă, în care mereu trebuie să fie atenți cum vorbesc despre partenerul lor sau cum își manifestă afecțiunea fizic, este mai greu de explicat cum te afectează în cele din urmă mental. La mine, sentimentul de apartenență și de comunitate în România nu e fost niciodată complet, pentru că și acceptarea mea în comunitatea a venit condiționată de ascunderea unei părți din mine.
Eu am plecat din România destul de târziu și am lăsat în urmă prieteni pe care îi aveam de o viață: adică din clasa I. Mă îndoiesc că voi reuși să găsesc sau mai bine zis să construiesc prietenii asemănătoare. Dar aici este parțial și vina mea: nu mai am energia și nici timpul să investesc în acest aspect al vieții mele. Pot spune însă că îmi e mult mai ușor să relaționez cu alți imigranți, nu neapărat români, decât cu danezii. Nu știu cum este pentru ceilalți români de aici, mie însă danezii mi se par oarecum răsfățați și nu mereu dispuși să înțeleagă că experiența lor de viață nu se suprapune cu cea a majorității oamenilor. Mai în glumă, mai în serios, când avem discuții legate de diverse aspecte, cum ar fi reciclarea, îi spun soției mele că este „first world problem”. România este încă la nivelul la care multe gospodării nu au curent electric sau canalizare, deci felul în care este gestionată și prezentată necesitatea reciclării în Danemarca nu ar funcționă în România.
Nu știu cum se poate echivala ceea ce am câștigat pe plan personal (libertatea de a fi eu) cu ceea ce am pierdut profesional (job cu un anumit statut), dar cu siguranță am încă un sentiment că regret că a trebuit să aleg și că alegerea pe care am făcut-o a însemnat că a trebuit să plec din România.
Singurul moment în care m-am gândit că nu am ales bine a fost atunci când relația mea anterioară s-a încheiat. Am fost împreună cu fosta parteneră aproape 10 ani, iar atunci când ne-am despărțit părea că alegerea pe care am făcut-o a fost inutilă. Lucrurile s-au aranjat de așa natură încât acum, din punct de vedere personal, alegerea făcută a fost pe deplin justificată.
D. – Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
A.C. – Au înțeles de ce am ales să plec. Relația cu partenera împreună cu care am plecat în Danemarca nu a rezistat, dar ambele suntem încă în Danemarca.
D. – Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
A.C. – Pentru cetățenii UE procesul este destul de simplu, mai ales că eu am ales să îmi continui studiile aici și este relativ ușor. Ar trebui să menționez că am reședință permanentă în Danemarca, nu cetățenie. Cel mai probabil vor mai trece cel puțin încă opt ani până voi putea avea cetățenie.
D. – Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
A.C. – Încă nu m-am acomodat și nu cred că voi considera vreodată Danemarca ca fiind țara mea, adoptivă sau nu. A fost greu să învăț limba și destul de greu să îmi fac un cerc de prieteni.
D. – A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊
A.C. – Atunci când relația cu partenera împreună cu care am venit în Danemarca s-a terminat.
D. – Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
A.C. – Familia în ambele locuri. Toată familia mea biologică este încă în România, dar m-am căsătorit în Danemarca așa că acum am familie și aici: soția și copilul.
D. – Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
A.C. – Sunt imigrant și considerat ca atare de societatea daneză, dar pentru mine realitatea nu este în totalitate obiectivă, este „ajustată” în mare măsură de experiențele și trăirile pe care le are fiecare individ. Eu văd societatea daneză că fiind una în care naționalismul și rasismul există la un nivel mai ridicat decât mă așteptam, nivel care are un trend ascendent.
D. – Puteți da câteva exemple concrete, ce v-a făcut să vă simțiți discriminată sau cetățean de mâna a doua în Danemarca?
Exemple din viața mea de zi cu zi de acum, nu am, dar am exemple din primii anii când viața mea în Danemarca era una diferită.
Unul din primele joburi pe care le-am avut aici a fost în recepție și call center pentru unul din lanțurile hoteliere internaționale. Daneza nu a fost cerință la angajare, dar cred că am auzit cel puțin de două ori pe săptămână clienți nemulțumiți că nu vorbesc daneza și nu toți se exprimau într-un mod politicos. Am auzit cam toate variantele posibile ale discursului „veniți să ne luați joburile, dar nici măcar nu învățați limba” sau „dacă ești în Danemarca, trebuie să vorbești daneza”. Într-o oarecare măsură sunt de acord cu ultima afirmație, cu o completare: „dacă vrei să te stabilești în Danemarca, trebuie să vorbești limba”. Însă Danemarca se confruntă cu lipsa acută a forței de muncă în joburile din HORECA și agricultură, aspect care este cunoscut de majoritatea populației.
Dacă pot într-o oarecare măsură să înțeleg frustrarea unui client care este nemulțumit, am avut și o interacțiune cu personal medical, unde în teorie eu eram clientul. Acum câțiva ani am luat varicelă. Când mi-am dat seama că e posibil să am varicelă am făcut ce face tot omul când e vorba de sănătate: am intrat pe Google, am citit simptomele și m-am panicat. Așa că, la prima oră am fost la cabinetul medical la care eram înregistrată (echivalentul medicului de familie de la noi). Era prima dată când mergeam la cabinet în doi ani și când am încercat să îi povestesc, în engleză, asistentei de ce am venit fără programare, mi-a spus că nu sunt mai importantă decât cei care au programare și să vin peste o săptămână. Am rugat-o să îmi spună ce alternative există pentru a vedea un medic și după ce mi-a mai spus o dată că nu sunt mai importantă decât ceilalți, mi-a zis să vin la sfârșitul programului, în ziua respectivă. Eram deja împreună cu viitoarea mea soție, blondă cu ochi albaștri 🙂 , și când m-a sunat să mă întrebe cum a fost i-am povestit discuția avută. A fost extrem de surprinsă și a venit cu mine la ora indicată de asistentă și ea a fost cea care a vorbit în daneză. Pot să jur că asistenta a avut transplant de personalitate.
Aproximativ la trei luni după experiența asta am avut o discuție la ora de daneză, legată de motivația noastră de a ne muta în Danemarca. Profesorul, danez și noi, elevii, din diverse țări. Premisa de la care a plecat a fost că cei mai tineri au venit în Danemarca să facă școală gratuit și să încaseze ceea ce se numește SU (bursa) și apoi să plece înapoi în țările lor. Practic să profite de condițiile oferite de statul danez și să nu ofere nimic în schimb. A fost extrem de surprins să afle că în România și alte țări, educația este gratuită, și că cetățenii din UE nu primesc SU automat, ci trebuie să muncim în paralel cu școala. La fel de surprins a fost să audă pe ce salarii muncim pentru a ne încadra în condițiile puse pentru SU, salarii pe care foarte puțini danezi la acceptă. Apoi, când termini școala, este dificil să găsești un loc de muncă pentru că nu vorbești limba. Nu zic că este imposibil să înveți daneza în timp ce mergi la studii și muncești 15-20 de ore pe săptămână, dar iți trebuie o motivație destul de puternică.
Acum, la șapte ani de la venirea în Danemarca, situația este mai bună dacă pot spune așa: vorbesc limba, am terminat școala aici, am un serviciu OK și plătesc taxe destul de mari către stat, deci contribui la binele comunității. Poate face o diferență că numele de familie sună danez. Interacțiunile inițiale cu danezii nu mai sunt marcate de întrebarea „de ce nu vorbești daneză” și „din ce țară ești”. Asta nu înseamnă că nu aud încă comentarii generice legate de cât de „nerecunoscători” sunt imigranții care nu vor să se integreze sau „de cât de mult fură și cerșesc românii în Danemarca”. Nivelul de daneza îmi permite acum să urmăresc dezbaterile politice pe tema imigranților și tonul discursului politic este din ce în ce mai strict și asta se simte în deciziile luate la nivel politic: condițiile de acordare de azil s-au înăsprit, cerințele pentru obținerea cetățeniei daneze de asemenea, programele de studiu în limba engleză au fost reduse și pentru a putea studia daneza trebuie plătit un depozit (care se primește înapoi când treci examenul de limbă).
Atunci când zic cetățean de mâna a doua în Danemarca, nu este în același sens ca în România: sunt sigură că în Danemarca, din punct de vedere legal, voi avea aceleași drepturi ca un danez, dar mereu o să rămân „non dane” indiferent cât de bine mă voi integra.
Pentru o mai bună înțelegere, iată câteva cifre despre Danemarca, de pe pagina oficială, care pot pune în perspectivă de ce danezii se simt „copleșiți”:
– populație 5.941.388, cu 8.734 mai mult decât acum 3 luni
– 15,4 % din populație sunt imigranți sau descendenți de imigranți
– din numărul de sus, românii sunt pe locul 3 overall (numărul aproape s-a dublat din 2015) și în 2022 am fost pe locul 2 (după ucraineni)
D. – Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
A.C. – Da. Mă îndoiesc că în viitorul apropiat România îmi va recunoaște familia și încă mi se pare nedrept că a trebuit să plec din țara mea pentru a avea o familie.
D. – Ați plecat din țară înainte de referendumul pentru familie. Apropos de asta, am discutat recent cu o persoană care pare destul de inteligentă și mi-a spus că a votat DA la acel referendum. Ce i-ați spune unei astfel de persoane?
A.C. – Îmi este foarte greu să îi înțeleg pe cei care au votat la referendum, cel mai probabil pentru că eu sunt atee și votul respectiv nu este motivat de argumente logice. Dar am avut la un moment dat o discuție cu o persoană căreia nu i se părea normal ca două persoane de același sex să se poată căsători, pentru că Dumnezeu spune că e greșit, și mi-a dat ca exemplu Sodoma și Gomora.
Eu i-am spus că nu mi se pare normal ca valorile ei morale, conform unui Dumnezeu în care eu nu cred, să dicteze drepturile mele ca cetățean. Dacă chiar insistă însă să fie așa, atunci aștept să primesc o reducere la taxele și impozitele pe care le plătesc pe pământ, ținând cont că nu am aceleași drepturi ca ceilalți cetățeni. În plus, refuz să atașez orice valoare morală unei povești în care un tată își oferă fiicele virgine să fie supuse unui viol în grup, în loc să se ofere pe el. Mai ales, dacă alegem să credem povestea, Lot era mai pe gustul celor care îi băteau la ușă.
Mi s-a răspuns că nu cunosc Biblia și când am întrebat care variantă, dialogul a devenit imposibil și am hotărât „to agree to disagree”.
Cred că aici este una din diferențele fundamentale între România și Danemarca: rolul pe care îl joacă biserica în viață laică, rol care eu consider că ar trebui limitat și supus unui control cel puțin asemănător ONG-urilor, dacă nu mai strict. În Danemarca, prin completarea unui formular online poți cere să fii scos din evidența bisericii și partea din taxele tale care se ducea către biserică se redistribuie. Din curiozitate am căutat modalitatea prin care aș putea cere același lucru în România și nu am găsit, dar poate nu am căutat suficient.
D. – Dar dacă în societatea daneză se manifestă naționalismul și rasismul, oare nu există pericolul să devină și homofobă? La noi astea se cam leagă.
A.C. – Nu cred că societatea daneză este în pericol să devină mai homofobă decât este acum și nivelul este unul extrem de scăzut. Eu văd homofobia corelată cu biserica (nu cu religia), pe când naționalismul și rasismul le văd mai degrabă corelate cu politica. Aici linia de demarcație între biserică și elementul politic este clară. Și chiar dacă nu ar fi, ținând cont de gradul ridicat de acceptare a minorităților sexuale de către biserică și societate în general, nu există posibilitatea de a câștiga capital politic prin prezentarea minorităților ca fiind „bau bau”. Situația este însă diferită în ceea ce privește naționalismul și rasismul, unde discursul politic nu a fost niciodată unul de acceptare totală, iar în ultimii ani s-a accentuat. Ca idee, Danemarca trimite refugiați înapoi în Siria pentru că consideră că nu mai există pericol în regiunea respectivă care să justifice acordarea de azil.
D. – Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?
A.C. – Lucrez un entry level job la o multinațională. Sunt căsătorită cu o daneză și am un copil de doi ani. Cu siguranță nu este ceea ce îmi imaginam când am plecat din România.
D. – În ce sens nu e ceea ce vă imaginați la plecare?
A.C. – Îmi imaginam o viață alături de partenera mea, cu multe călătorii și fără copii. Cel mai probabil nu aș fi avut „coming out”, pentru că aș fi considerat că nu este necesar.
D. – Copilul e un regret sau o surpriză plăcută? 😊
A.C. – Nu regret și nu am avut până acum vreun moment în care să regret alegerea făcută. Și da, este o alegere, pentru că este aproape imposibil ca un cuplu de persoane de același sex să aibă un copil accidental. Nu aș fi avut vreodată un copil în România din mai multe motive. Principalul este că nu mi s-ar fi părut corect să aduc pe lume un copil într-o țară unde știu cu siguranță că orientarea mea sexuală i-ar cauza probleme. Apoi nici eu, nici fosta mea parteneră nu doream să trecem prin experiența sarcinii. Nici nu vreu să mă gândesc la ce ar presupune din punct de vedere legal ca un cuplu non stright să fie considerați părinții unui copil în România. În situația mea, statul român, pe lângă faptul că nu îmi recunoaște căsătoria, nu recunoaște nici că am un copil. De curiozitate, am întrebat la ambasada României din Danemarca cum pot să îi obțin cetățenia română și răspunsul primit, după considerabile discuții, a fost să merg la autoritățile statului român, Nu cred că se așteptau să întreb care anume, așa că după încă 10 minute de discuții am plecat acasă cu un bilet scris de mână, pe care scria DGASPC.
În Danemarca, procesul a fost extrem de simplu: soția a mers la medicul de familie și a spus că vrea trimitere către o clinică de fertilitate. A primit trimiterea, am ales clinica și am avut o discuție inițială cu unul din doctorii de acolo. Au întrebat dacă vreau să semnez înainte de a începe procesul de inseminare că voi fi părintele copilului, cu toate implicațiile legale, sau dacă vreau să aștept și îl adopt după naștere. Am ales prima variantă, au printat o hârtie pe care am semnat-o amândouă la clinică și un exemplar a rămas la ei și unul la noi. Inseminarea a avut succes, așa că acum apare numele meu la rubrica „părinte 2” pe certificatul de naștere al lui M.
D. – Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
A.C. – Inițial mi-a venit în minte varianta în care aș divorța de soție, dar chiar și atunci copilul meu ar rămâne aici, deci și eu.
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
Am citit cu multă emoție acest text, probabil pentru că sunt intr-o situație similară de imigrant român gay în SUA. E trist că România ne valorează în funcție de sexul persoanei cu care alegem să ne împărțim viața. Însă societatea se schimbă, chiar dacă prea lent pentru mine.
Felicitări tuturor pentru interviu!
Din păcate se schimbă prea lent pentru noi toți 🙂
Nici eu nu cred ca Dumnezeu exista! In Biblie sunt o grămada de “basme”. Cel mai evident mi se pare a fi povestea din Luca unde Augustus (“pe vremea cand Quirinius era guvernatorul Siriei”) a decis un recensamant unde toti bărbații trebuiau sa meargă la locul “strămoșilor” cu familia, sau logodnica in cazul lui Iosif, sa se înregistreze.
1. August nu numai ca n-a fost nebun sa faca asa ceva, sa mute mai toata populația imperiului de colo-colo, cu familiile dupa ei, lăsând in urma case, terenuri si animale, a fost chiar unul dintre cei mai înțelepți imparati romani. La orice recensământ, se înregistra populația locală, pentru taxe, nu trebuia sa călătorească nimeni aiurea.
2. Quirinius a fost numit guvernatorul Siriei la 10 ani dupa ce a murit Irod. Isus nu se putea naște cand ambii trăiau si unul era împărat si celălalt guvernatorul Siriei.
3. Maria era doar logodnica lui Iosif, trebuia obligatoriu sa stea in casa tatălui ei, sigur nu ii era permis sa umble aiurea cu logodnicul, mai ales gravida fiind in luna a noua!
Deci daca Biblia e o colecție de basme, Dumnezeu e la fel de real ca Moș Crăciun.