Ely: Citesc Hotnews aproape zilnic și nu e zi să nu zic „bine că am plecat”

Există și emigranți nefericiți, dar fie pâinea cât de rea, tot mai bine e în Germania...

Cred că se apropie de un binemeritat final proiectul ăsta, început în scopuri egoist personale – să aflu cum au reușit alții să ia o decizie pe care mie mi-e greu s-o iau. Mai sunt câteva chestionare completate, din ambele categorii, dar fie oamenii nu mi-au răspuns la emailurile cu întrebări suplimentare, fie au răspuns destul de dezlânat sau monosilabic la întrebări, încât nu se poate coagula o poveste din ele nici cu multă bunăvoință.

Îmi place să cred însă că demersul ăsta a atins și alte scopuri, de exemplu a fost o formă de terapie prin scris pentru unii. Ultima poveste, care ar fi trebuit să apară la categoria rămașilor, a unei moldovence strașnice, va rămâne din păcate nepublicată, pentru că doamna a ales s-o scrie doar pentru mine. Mi-a părut rău, căci sigur povestea aia ar fi punctat mult în scorul rămașilor, care n-au prea reușit să convingă, părerea mea 😉

Povestea de azi, a lui Ely, este probabil ultima din categoria celor plecați și întâmplător face și o oarecare notă discordantă cu restul. Chiar ea mi-a spus că, citind celelalte povești, mă bănuia că le aleg doar pe cele cu realitate cosmetizată. Și că a ei nu-și va găsi locul aici.

Ely nu este un emigrant fericit, deși oricum e forțat termenul ăsta. Oricât de bine ți-ar merge dincolo nu poți fi fericit că ai fost silit să-ți părăsești locul de baștină. Poate pentru că a emigrat abia în 2019, poate și din cauza prea multor neajunsuri prin care a trecut, Ely este de fapt un om nefericit, aflat momentan într-o fundătură din care se chinuie să iasă. Dar chiar și în fundătura asta, tot consideră că plecarea din România a fost cea mai bună decizie pentru ea. Povestea publicată este doar o parte din ghețarul de sub ea, am convenit împreună așa, dar varianta lungă a servit, din nou, drept terapie. Uneori mă gândesc că poate după proiectul ăsta ar fi bun un grup de suport format din diasporezi și naționaliști, care să-și povestească unii altora traumele și bucuriile.

Azi o ascultăm pe Ely care trăiește în Germania și tânjește după brânza de Sibiu și roșiile adevărate 😉

 

Lumea lui Ely de azi

Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?

Ely: Înainte să emigrez în Germania, am fost Asistent Manager/Asistent Administrativ la diverse multinaționale. Aveam 40 de ani, lucram și locuiam de 20 de ani în București (venită din alt oraș unde am locuit alți 20 de ani). Nu am copii și acum e prea târziu ca să îmi doresc. Nu am avut niciodată un salariu extraordinar, tot ce mi-am permis întotdeauna cu banii economisiți au fost concediile. Și nu vreau să aud că sunt judecată drept carieristă că asta nu e carieră, supraviețuiesc de când mă știu. Copiii sunt pentru oameni bogați, eu nu fac parte din această categorie.

D: Ce studii ați urmat în România? Vă folosesc în Germania?

Ely: Am absolvit fără pile, copiat și spăgi și cu învățat patru ani intensivi chiar și la distanță fiind, serios, Facultatea de Comunicare și Relații Publice – SNSPA. Au fost câteva cursuri și profesori de la care am învățat mult, alții de la care am învățat mai puțin și de la unii deloc (am trecut și prin restanțe până le-am luat). Nu am lucrat în domeniu nici după ce am absolvit în România, așa că în Germania nici atât. Pentru PR și Comunicare îți trebuie o germană nativă (C1-C2) – nivel pe care nu cred că îl voi atinge vreodată. În prezent am B2 și mă voi înscrie la C1 (e următorul nivel), dar nu îmi fac speranțe să trec examenul… Numai ideea că poți să iei C1 într-un an jumate, pentru orice limbă, este o aberație, doar dacă ești vreun geniu… altfel eu încă mai am de învățat și chiar pentru B2 nu mă simt încă la 100%.

D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

Ely: Am visat să plec din țară de prin liceu, dar viața de una singură nu a fost niciodată ușoară și nu am avut nicăieri o ancoră unde să zic că cineva m-ar putea ajuta în primele luni – dacă aș pleca din țară, oriunde, iar de bani puși deoparte pentru asta, nici vorbă. M-am gândit să fac voluntariat cu vreun ONG, pe undeva, dar nu s-a concretizat. Ai nevoie de măcar puțin, ceva când pleci, nu? Ideea a încolțit după ce m-am căsătorit, soțul fiind turc, iar în cei doi ani petrecuți în țară nu s-a acomodat. El câștiga foarte bine la București, dar nu a vrut să mai rămână.

D:  Emigrarea a fost o decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

Ely: Impulsivă dacă consider că în cam 6-8 luni am plecat… Am avut nesfârșite aventuri cu Biroul de Imigrări din România, pentru actele soțului, cu sistemul medical, pentru care plăteam taxe, dar când am avut nevoie nu am beneficiat de serivicii… Plus situația politică și gândul că am o singură viață și nu am resurse să aștept civilizația să vină încă 30 de ani. Vreau o viață în civilizație mai repede.

D: Ce s-a întâmplat la Biroul de Imigrări?

Ely: O, au fost multe, le-am povestit la vremea respectivă (prin 2018) pe Facebook, dar ce am pățit noi e parfum față de ce se întâmplă acum. Am citit că anul acesta se stă și peste noapte la coadă, în plină iarnă sau primăvară. Asta noi n-am prins, dar am avut parte de umilințe oricum. În primul an a primit viza doar pentru un an, în următorul an pentru 2 și asta a fost ultima dată. Următoarea probabil ar fi fost pe 5 ani. Ca să compar, în Germania, deoarece soțul este născut în Berlin, a aplicat cu programare, a așteptat civilizat, i s-a cerut doar certificatul de căsătorie, Anmeldung (reședință) și taxa de 10 euro sau ceva minim, a obținut în aceeași zi, nu a așteptat o lună, viza de reședință pe 5 ani. În 2024 va primi reședință permanentă, nu îl întreabă nimeni dacă are copii sau nu, dacă are certificat de sănătate și alte aberații de acte notariale fără rost, cum se cere în România.

Ca să înțelegeți cum e în România, nu e menționat nicăieri clar ce faci după ce te căsătorești, ce face omul ăsta fară cetățenie în România? Ce am înțeles eu, cu toată inteligența mea, e că trebuia să se întoarcă în Istanbul și să aplice pentru reședință de acolo. Aproape cumpărasem biletele de avion… trecuse și aproape o lună de când nu înțelegeam ce să facă omul asta. Nimeni nu scrie nimic clar. Am consultat niște bloguri, s-a mai făcut lumină. În cele din urmă mi-au răspuns de la un consulat sau minister (nu îmi mai aduc aminte), că trebuie să meargă la Imigrări în București. Acolo la rând erau doar „samsari” – niște persoane care probabil au firme sau poate sunt PFA, care se ocupă de dosare și care iau bani pentru aceste servicii. Mulți bani!!! Jefuiala are loc cu siguranță cu acordul Biroului pentru că eu nu am reușit sub nicio formă să fac vreo programare online acolo! Am hotărât să mergem și să stăm acolo până ne iau în seamă (eu sunt genul „merg până în pânzele albe“). Am reușit să-i conving pe unii dintre funcționari să mă lase să intru între două programări. Pe urmă, „dosărelul” este o chestie comunistoidă de neînțeles: certificat medical de la medicul de familie, că e „clinic sănătos”; act notarial că noi chiar locuim împreună!!!, taxe la CEC, completat formulare pe care doar de acolo le poți lua, nu sunt descărcabile de pe internet, etc. În următorul an ne-au cerut aceleași acte, indiferent că omul a locuit deja la aceeași adresă sau… o iei de la zero de fiecare dată!

La biroul ăsta dacă ai cumva o urgență trebuie să faci cerere pentru o programare la audiență cu marele șef, iar răspunsul oficial îl poți primi până la 30 de zile lucrătoare…. Noi a trebuit să solicităm această audiență deoarece – a fost greșeala mea – am uitat să depun actele din timp și în Septembrie aveam biletele de concediu în Spania, trebuia să plecăm din țară. Am ajuns la această audiență pentru că numai nu m-am pus în genunchi, să ne înțeleagă situația. Ne-au înțeles-o, dar am trăit una dintre cele mai mari umilințe în viață. Acest chestor, ce este, în audiență a început să mă ia la bani mărunți cu întrebări de genul:

El: Macar a învățat (soțul) în timpul ăsta (un an, să ne înțelegem) limba română?

Eu: Nu…

El: Și nici măcar copii nu aveți…

A continuat să abereze cu diverse până am început să plâng. După aia a zis: Haideți că o să se rezolve, nu mai plângeți. Asta pentru că s-au panicat că am început să plâng rău-rău, cred că făcusem și un atac de panică, pentru că nu mai puteam să respir normal.

D: Și cu sistemul medical ce probleme au fost?

Ely: Eu mergeam la muncă zilnic cu bicicleta, 30 de km pe zi. Munceam și plăteam taxe în București, dar locuiam în Ilfov. Pur și simplu noxele și praful mi-au afectat plămânii. Din 2016 au început – pneumonie nedepistată (medicul de familie mi-a zis că-s doar deshidratată și să iau Magneziu!!!) și apoi bronșită, antibiotic, o lună eram sănătoasă, următoarea lună iar bronșită, iar antibiotice. Am ajuns să am într-un an trei bronșite aproape consecutive, ultima dată am ajuns la Spitalul Nasta cu temperatura cât casa, și nu au vrut să mă primească, m-au trimis la un spital județean în the middle of nowhere, și după ce am început să plâng și să le zic că plătesc din banii mei o consultație, numai să facă cineva ceva, ăsta a fost momentul în care am zis „Lua-v-ar dracu” – am plătit consultația deși le-am arătat document de la firmă care atesta că plătesc dările la București…

Toate astea mi-au pus capac. Brusc, eu, dintr-un om super sănătos, sportiv, m-am trezit doar pe antibiotice și fară un sentiment al unei vieți de calitate. Eram permanent obosită, tușeam mereu… am rărit-o și cu bicicleta în cele din urmă… asta m-a dus la depresie. A fost inimaginabilă schimbarea pentru mine.

Cred că problemele pulmonare din București m-ar fi afectat pe viață dacă nu plecam.

D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

Ely: Ne-a luat cam 6 luni să planificăm, mai ales din punct de vedere financiar – am strâns bani iar soțul a rămas în România cu jobul până mi-am găsit eu job, ca să îmi plătească chiria din Germania. Cu un an înainte, noiembrie 2018, după ce am vizitat prima dată familia soțului din Germania, ca turist mi s-a părut ireal de frumos orașul (curățenia, aerul respirabil, etc.). În ianuarie 2019 tocmai mă angajasem la un super job, cu super bonificații și viitor sigur, dar am zis, asta e, acum ori niciodată, în mai mi-am dat demisia, în iunie eram în Germania. Nu am avut niciun moment de răzgândeală. Am vrut să plec cât mai repede, unchiul soțului găsise deja o cameră în gazdă pentru mine. Acum n-aș mai alege Germania, dar e prea târziu pentru altă țară. Să încep din nou la 45 de ani în altă parte găsesc că e nefezabil, plus că am obosit în ăștia 3 ani în care abia am ieșit la liman… nu mai am resurse pentru alți 3 ani.

D: De ce sau cum ați ales Germania?

Ely: Inițial începusem să fac cursuri IELTS pentru că vroiam să mergem în Canada (unde ancora era vărul meu și mai am o prietenă care poate m-ar fi ajutat cu sfaturi), iar engleza a fost mereu un atu pentru mine, dar apoi am fost în Germania, unde locuiește mare parte din familia soțului (sunt acolo de pe vremea Gastarbeiter-ilor). Am ales Germania deoarece e mai aproape de casă, am reușit să îmi trimit „casa” din România în 3-4 ture de curierat, plus că în liceu încercasem să învăț limba singură, cochetam cu ideea, plus că multă lume îmi spunea că sunt „nemțoaică” în gândire/atitudine, etc, prea corectă, prea de la țară…

D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?

Ely: Nu a durut nimic, nu am avut regrete cu plecatul. Nu am o familie care să mă iubească sau să mă aprecieze pentru ce sunt ca om, în România locuiam într-o casă care urma să fie vândută, nu vroiam să mă apuc să caut chirie în București. În Germania sunt din 2019 și de atunci e încă o adaptare.

D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

Ely: Nu au spus nimic ai mei, că mă consideră oricum fără țigle în cap, deci, n-a fost niciun vaiet sau regret. Acasă sunt doar mama și tata, fratele meu e în Franța de peste 10 ani. Ultima data maică-mea mi-a zis să nu mai vin acasă, că nu sunt binevenită, deci…

D: De ce nu ați emigrat în Franța?

Ely: Aceeași problemă – limba. Eu m-aș fi descurcat și sigur aș fi găsit ceva pentru că sunt B1-B2 cu limba, dar soțul nu ar fi învățat în vecii vecilor, însă nici nu s-a pus problema, deoarece am o prietenă care a lucrat la o bancă în România, căsătorită cu un cetățean francez și locuiește acolo, ultima dată când am vorbit cu ea nu găsise niciun job. Ba e limba, ba e rasismul, oricât de ireal sună, Franța este o țară foarte rasistă. Am fost turistă de vreo două ori, o dată am lucrat pe un proiect foarte mic, nu aș alege niciodată să lucrez acolo. Doar concediu, pentru concediu merită din plin!

D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

Ely: M-au ajutat rudele soțului, altfel era vai și amar. Nu știam ce e ăla Anmeldung, totul a fost efectiv de la zero, dar am avut o stare de entuziasm și de motivație că o să reușesc aici.

D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

Ely: Când am ajuns, din iunie, efectiv aveam 8 ore pe zi în care trimiteam CV-ul, cred că voi fi trimis peste 1.000 de aplicații, habar n-am, cert e că stăteam pe laptop până pe la 4 în fiecare zi. Am găsit job în iulie la o firmă de închiriat trotinete electrice. În septembrie a venit și soțul plus 3.000 de euro împrumutați pe care nici acum nu am reușit să îi dau înapoi. Locuiam amândoi în gazdă, într-o cameră, la o proprietară unde nu aveam voie să facem nimic (mâncare nu, că îi fac miros în casă, să nu trântesc ușa, să nu… să nu….) În octombrie ne-am găsit apartament, dar fară Anmeldung, pentru 6 luni. Pentru că sunt destul de descurcăreață, am aplicat pentru apartament la companii mari imobiliare, am găsit, modest, chiria la preț decent, dar apartament mic, fară balcon, unde în ultimul an începuse igrasia și eu iar am început să tușesc non-stop. Anul acesta, în sfârșit, după alte aplicări (plic pus direct în cutia poștală a companiei, că nu deschide nici dracu e-Mail-urile aici), am închiriat apartament nou, cu balcon. Chiria e mai mare, dar merită pentru ce am în prezent. Zona e la o oră jumate de job, dar na, nu le poți avea pe toate în viață. Greu este că fară limbă și fără certificate nu se uita nici dracu la tine.

Firma cu trotinetele a fost pur și simplu cadou de la Dumnezeu (vorbeam doar Engleza atunci), dar și încăpățânarea mea… la interviu am așteptat o oră, în picioare, până să vorbesc cu cineva. Mă uitam pe ceas și mă gândeam că mai stau 5 minute și plec, că e lipsa de respect… dar m-au angajat în cele din urmă. Documentul de absolvire a facultății din România este acreditat aici, dar nu am lucrat niciodată pe specializarea din diplomă. E ok că măcar o pot valoriza când aplic la orice job, măcar pentru acreditare. După, a venit momentul X în care firma a fost vândută alteia, cei care ne-au preluat nu au putut să ne dea afară până la sfârșitul contractului (e ilegal în Germania, chiar și dacă este contract fix – dacă ai trecut de perioada de probă, nu prea te poate da nimeni afară, doar cu scrisori și dovezi oficiale din partea firmei că le-ai adus prejudicii sau ceva grav, sau daca iți dai demisia), așa că am muncit cot la cot cu alti bărbați, desfăcând cutii cu trotinete și pregătind trotinetele pentru marele oraș, erau cam 400 pe zi și pe aplicația din telefon îmi arăta mereu 16-19.000 pași zilnic.

Apoi am intrat în șomaj (cu dovada din România că am vechime), că era evident că nu mă vor ține – aveau nevoie de mecanici și bărbați preferabil…. În plin șomaj și Covid, am început cursurile de Germană. Am terminat într-un an B2-ul, la fel, învățam într-un program intensiv la școală/apoi doar online și apoi până noaptea, de disperare să nu pic examenele pentru că nu aveam bani să plătesc în caz că trebuia să repet modulul. Între timp și soțul a fost șomer, a făcut cursuri (în engleză) plătite de JobCenter (un soi de Asistență Socială), pe urmă s-a angajat, dar nu pentru diploma pentru care a învățat, deoarece nu știe limba germană și deocamdată nicio intenție să învețe, și, așa cum am zis, nu se uită nimeni la tine dacă nu vorbești germana. Lucrează la un call-center pe limba turcă, mulțumit, fericit, contract nederminat.

Eu, după ce am terminat B2-ul, din disperare să muncesc m-am angajat ca șofer la Amazon, am condus cu genunchii tremurânzi o dubă și am stat o zi 🙂 Fix în aceeași zi am avut apel pentru un interviu, ca asistent manager. Am luat jobul. Am mai avut o ofertă de nerefuzat fix în ziua când am început să lucrez aici – asta o să regret toată viața, că nu m-am dus. Am lungit-o puțin, scuze, ce e greu, încă, e că nimeni nu își asumă nicio responsabilitate aici, te fură legal, nu există ca în România Protecția Consumatorului. Dacă ți se întâmplă ceva legat de un produs cumpărat, un contract nedorit, nu se uită nimeni la tine, trebuie să plătești avocat care costă evident cât nu face, problema ta. Am încheiat contract la O2 pentru mobil. Semnasem contractul și fix în 5 minute am observat ceva cu care nu am fost de acord, eram încă în magazin (!!!) și mi-au zis că nu mai pot anula contractul din moment ce am semnat!!!! În multe chestii ei sunt efectiv sub România, în multe alte chestii sunt peste România (sistemul social, nu se taie copaci decât cu documente, reciclarea se întâmplă, e ceva mai multă grijă pentru tot ce este în jurul tău, curățenie, etc.).

Nu a mers nimic ușor, bine, etc. treaba merge dacă faci un efort titanic, să te acomodezi, să nu te enervezi, să rămâi calm, dacă te apucă care cumva o criză de supărare (cu dreptatea în mână) și ridici (sau lor li se pare), că ridici tonul, ți se închide telefonul în nas, nu mai vorbește nimeni cu tine, îți spun că cheamă poliția sau ești dat afară de orinde te afli. Tu nu ai niciodată dreptate, doar ei au. Unele discuții sunt efectiv ilogice. Nu poți să deschizi cont bancar fără programare în prealabil și fără 3 fluturași de salariu. Unele bănci nu vor să îți deșchidă cont bancar pentru că nu vorbești germana (da, încă sunt, am auzit cazuri). Nu poți să închiriezi apartament fară 3 fluturași de salariu și Schufa (document care trece prin toate băncile din Germania și verifica sănătatea ta fiscală) – dacă ai cumva scor prost nu vezi în viața vieții vreun apartament în chirie – legală, mă refer.

Sistemul de sănătate nu e fantastic, pentru banii care mi se rețin din salariu. De când sunt aici nu am mai avut probleme pulmonare, dar am dezvoltat o hernie de disc (probabil de la trotinetele vieții) și n-am întâlnit încă un ortoped dedicat (caut de peste un an). Doar pentru oftalmologie (control simplu) unde în România te duci oriunde și e gratis, aici iar, găsești programare doar peste 3-6 luni, și dacă te duci la magazinele de cartier care oferă consultații, ești obligat să faci ramele la ei, altfel plătești consultația care ajunge și la 50 de euro. Să te ferească Dumnezeu să ai nevoie de dermatolog sau o specializare mai de nișă, trebuie să fii clarvăzător ca să faci programare în viitor, altfel iar aștepți și până la 6 luni până când găsești medic liber. La privat găsești mai repede, dar costă peste 100 de euro fiecare consultație indiferent dacă te întorci doar să evalueze tratamentul…. Nu există pile și relații pe față, dar există pile și relații pe care nu le vedem noi (pentru mine a făcut cineva o „recomandare”, altfel nu se întâmpla…. Dacă ajungi la urgență în spital poți să aștepți și o zi și o noapte…. aștepți. De stomatologie, dacă ești șomer e aproape totul gratis (plătești ceva 10% din valoare), a trebuit să pun o coroană și am plătit 900 de euro în rate. După ce am terminat cu job-centerul am plătit înapoi pentru recalculările lor pe care nu le înțelegeam aproximativ 3.000 de euro. Nu ai cu cine să te lupți, să faci o reclamație dacă nu știi limba, deci plătește Manole…

Problema pe care o am acum și dacă va fi cazul să ajung la operație este hernia de disc și cred că voi plăti și voi veni în România pentru asta.

D: Ironic, nu?

Ely: Problema în Germania este că deși ești asigurat și plătești bani grei, anumite operații nu vor să le mai facă. Pentru orice hernie de disc, oriunde te-ai duce te plimbă din fizioterapie în fizioterapie și insistă că e vina ta că nu faci niciun efort. Am fost la peste 5 ortopezi deja. Toți întreabă de la ușa: „vă dau concediu medical?”, apoi fac hârtia cu Fizioterapia. Nu am găsit niciun medic realmente interesat să recomande ceva, să te urmărească în timp, nu. O singură doctoriță mi-a făcut o dată o injecție când aveam o criză groaznică, abia puteam să merg. Chiar și așa, abia mergând, la un alt cabinet nu au vrut să mă ia în regim de urgență – în general nu se uită nimeni la tine decât cu programare. Te duci la spital la urgență? Aștepți până adormi sau pleci cu tot cu durere.

Mătușa soțului are o hernie care pur și simplu o ține la pat, chinuit după mai bine de un an au trimis-o la operație, care – părerea mea – a fost o intervenție nereușită, acum se plânge și mai mult de durerile insuportabile de după operație. Este iar în fizioterapie evident…

Pentru anumite specialități, am menționat de nișa, dermatologie, oftalmologie, ORL, aștepți și până la 6 luni până găsești o programare. Pur și simplu sunt foarte puțini medici – chiar și în Germania. Dacă te duci la Urgență poți să aștepți și peste noapte – nu a fost cazul până acum, dar asta e realitatea.

Dacă aș avea o urgență, sincer prefer să cumpăr un bilet de avion care este cât de cât accesibil și să ajung în București, să plătesc, chiar și la un centru privat pentru o consultație la Dermato / Oftalmo / ORL etc.

D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊

Ely: Nu regret nicio secundă că am plecat din țară, dar poate aș fi ales Spania pentru că oamenii sunt mai calzi, vremea e mai prietenoasă, nu mă pasionează să căștig milioane de euro. A fost impedimentul că nu aveam pe nimeni acolo și soțul a încercat să învețe limba, dar e anti-talent. Eu o vorbesc și m-aș fi descurcat.

D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

Ely: Mă leagă doar părinții care mai trăiesc, dar nu mă voi mai întoarce în țară, cu excepția unei operații iminente de hernie, pe care o voi plăti, deoarece am încredere doar în acel medic. De țara adoptivă nu mă leagă nimic. Nu am prieteni aici, nu există prieteni nemți, toți trăiesc în bula lor, nemulțumiți de imigranți, intoleranți pe față sau invizibil, nu vei fi niciodată privit egal nici după ce iei cetățenia. Mă leagă jobul pe care îl am, visez că o să ies la pensie și voi pleca în altă țară unde voi putea să plătesc chirie cu pensia pe care o voi lua – dar nu va fi România, cu siguranță. Posibil să îmi iau cetățenia și voi profita de pașaport să pot pleca fără viză în mai multe țări. Nu am „ură” pentru nicio țară, ori accepți sistemul, ori nu îl accepți, asta e tot. Citesc Hotnews aproape zilnic și nu e zi să nu zic „bine că am plecat”. Nu mai deschid știrile politice, numai le văd fețele de cocalari ajunși la putere și mă ia greața. Hotnews-ul e un soi de adicție, uneori citesc comentariile doar ca să mai râd, pentru că unele sunt scrise atât de bine.

D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

Ely: Mă consider cetățean universal. Nu simt că am aceleași drepturi cu cetățenii germani. Datorită numelui de familie turc există o lehamite privind turcii, nu e niciun avantaj. Familia lui (una din mătuși) a zis că inițial a crezut că sunt țigancă, pentru că toți românii, din punctul ei de vedere, sunt țigani. Probabil n-am s-o iert niciodată. Am ridicat tonul încercând să-i explic diferența, dar fiecare rămâne cu convingerile din cap.

D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

Ely: Există o durere surdă că sunt și mă simt absolut singură, uneori vreau doar să mă sinucid. Nu mă simt un om iubit, nici apreciat, deși am ajuns departe fără pile și relații, fără ajutorul părinților, fără susținere reală. Am niște principii de viață și o corectitudine în caracter care nu se mai aliniază cu vremurile, iar oamenii ca mine sunt niște „proști cu educație” comparativ cu șmecherii infiniți…

D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

Ely: Acum lucrez, de aproape un an și jumătate, la o companie imobiliară, cu specializare în construcții, ca asistent resurse umane (am altă poziție pe contractul de muncă), unde am sub aripă aproape 80 de cetățeni români și moldoveni. Caut alt job, pentru că n-am plecat din România de la o mentalitate de „nu-mi zici tu ce să fac, eu fac ce vreau, că sunt șef aici” ca să dau peste ea aici. O să tot schimb joburile până pot să lucrez în liniște și pace într-un loc unde oamenii mă apreciază. Intenționez să învăț pentru C1 pentru că pot și poate o să fac încă un curs de specializare, ca să mă pot angaja pe un salariu pe care îl merit. Este și nu este ce mă așteptam la plecare. Este că nu e poluarea din București și nu mai am probleme cu plămânii, nu este, că e același infern cu transportul în comun, citesc o carte în 3-4 zile și în curând rămân fără… Visez doar la concediu și la vacanța mea de 2 săptămâni pe care încă nu mi-o pot permite aici. În trei ani de când sunt aici, am reușit doar anul trecut o plecare în Turcia (la prietenii soțului, nu am plătit decât biletele de avion), ultimul concediu adevărat (unde am plătit cazarea, etc.) a fost în 2018. Poate la anul… Teoretic de la anul, dacă se aliniază planetele și am job, nimic nu se întâmplă să mai consume financiar, atunci o văd posibilă.

D: Pare că în București aveați totuși un standard de viață mai ridicat, greșesc?

Ely: Nu era în România pentru mine un standard financiar, ci faptul că am lucrat pentru firme mari, pentru CEO, CFO, eram apreciată. Când am plecat de la ultima firmă, unde am lucrat doar pentru 5 luni, am plecat cu flori, cu păreri de rău și cu o scrisoare de recomandare pe care o mai folosesc și acum când aplic la alte joburi.

Dacă aș fi rămas acolo aș fi avut beneficii, dar salariul nu era extraordinar, 3.000 și ceva lei net, însă exista un bonus anual, concediu cu bonus (exceptând salariul în sine), plus o relație specială – eram foarte apreciată pentru calitatea muncii mele, am rămas cu relații de amiciție/prietenie cu mulți dintre colegi, pe oriunde am lucrat.

Aici unde lucrez am un coleg, părerea mea, bipolar care îmi termină creierii uneori, plus că teoretic ar trebui să fac doar resurse umane, dar am și Protecția Muncii, și Parcul Auto, iar mai nou vor să îmi dea și o parte de contabilitate, pe care sincer o voi refuza sau va trebui să îmi dau demisia pentru că fizic sunt doar un om… iar salariul nu este extraordinar, comparativ cu ce ia un asistent HR neamț de exemplu. Este un paygap invizibil între cetățenii nemți și expați – nu vorbește nimeni de asta, dar este real! Cel mai începător HR Assistant are 3.500 euro brut, eu visez că în Aprilie la anul să am 3.000 brut. Poate doar dacă aplic în altă parte, să cer de la bun început 3.500, aș avea șanse, dar nu voi primi niciodată pentru că prioritate va avea un neamț – din cauza limbii. E o alergare în jurul cozii pentru multe, multe treburi aici. Nu mai vorbesc de gender gap, de care până și nemții vorbesc…

Ca un sfat pentru alții, cred că oricine dorește să vină în Germania ar fi bine să fie într-una din situațiile astea: student cu viitorul în față; orice specializare, dar să ai germana la un nivel avansat spre nativ; medic/inginer/IT; ai castigat la loto și ai tot ce-ți dorești, și te-ai gândit că e o țară „cool” pentru că vremea este aproape perfectă; ai o pilă/relație și te bagă oriunde pe un salariu excepțional. Dacă ești orice altceva… aș recomanda să rămâi în România sau să alegi altă țară.

D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

Ely: Nu, dar îmi este tare dor uneori de brânza de Sibiu, roșiile adevărate și căpșunile pe care mi le cultivam eu, cireșele și micii de la Moghioroș, plus prietenii din București.



Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)

Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecațilorrămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: , , , ,

7 comentarii la “Ely: Citesc Hotnews aproape zilnic și nu e zi să nu zic „bine că am plecat”” Subscribe

  1. Kopf hoch! 17/08/2023 at 23:30 #

    Felicitări pentru curajul de a-ți spune povestea. Legat de hernie, nu totul necesită operație: https://youtu.be/N9iomrGBYM0.

    Btw, un soț etnic turc, născut în Berlin, care nu vorbește germana?! Cam ce nivel de respect are el pentru țara, până una-alta, natală?

    • Ely 18/08/2023 at 11:20 #

      Soțul a locuit intermitent cu părinții în Germania până s-a mutat înapoi în Turcia cu mama. Sa zicem că e A1, ceva-ceva mai înțelege 🙃. Și-a dorit mereu să revină, mai ales că de peste 20 de ani nu își văzuse tatăl, dar acum după acești ani… Imaginați un om venit dintr-o cultură mamă cu amabilitatea într-o altă cultură unde vezi numai priviri reci…

  2. dbdb 18/08/2023 at 09:20 #

    Foarte buna descriere a situației, mi-a plăcut s-o citesc. Cred ca Ely e un om foarte tenace și asumat si ca va răzbi în planurile ei de viitor, cum a răzbit si pana acum, cu forța ei de locomotivă. Sper sa-si găsească o cale care s-o ajute sa iasă din tristețea în care e.

  3. Do-Rel 18/08/2023 at 11:09 #

    Pentru data viitoare cred ca ar fi bine sa te interesezi inainte de casatorie de situatia cu vize si rezidenta ca sa nu apara surprize, La fel si cu mutatul la periferie si accesul la serviciul din oras.

    La expirarea rezidentei dupa parerea mea trebui sa se implice si partenerul, ca lui ii expira nu tie, tu doar il ajuti vorbind limba localnicilor.

    Citind textul pare ca faci tu totul singura de la pneumonie, plansete, stat la cozi cozi pana la operatii de hernie si invatat limbi straine.

    Ca sfat pentru tine: sa stii ca nu numai studentii, medicii si IT-istii au castigat la loto. Castigatori sunt si soferii de TIR, sudorii, instalatorii si alte meserii, deci nu-ti fie frica sa inveti ceva nou intr-un domeniu nou, mai studiaza ce se cauta in zona ta si ai putea face.

  4. Motanul 18/08/2023 at 18:55 #

    Eu as sfătui-o pe eroina poveștii sa încerce o afacere mică pe cont propriu. Poate sa încerce cu gătitul de mâncare românească la comanda si livratul la domiciliul clientului la sfârșit de săptămână. Tocmai am primit mâncare romaneasca, de la o doamna românca cara are o astfel de afacere aici in Olanda. Totul prin intermediul unei pagini pe FB. Am o cunoștința care a dat lovitura făcând prăjituri, torturi dar are talent cu carul. In plus sunt si joburi sezoniere ușoare, de exemplu cazare/plimbat catel/pisica, se caută asta in disperare. Pentru unele persoane e mai bine sa fie propriul lor stăpân. Se poate orienta văzând ce se cauta prin zona respectiva din Germania. Poate ar trebui sa treacă pe la “Arbeitsamt” pentru ajutor in legătura cu asta.
    Doamna nu se simte iubita. Trist, dar un catel/pisica rezolva problema.

    • Ely 07/12/2023 at 11:40 #

      M-a batut gandul cu gatitul, desigur, dar Olanda nu e Germania. Aici nu e legal sa gatesti „de acasa”, trebuie sa inchiriezi spatiu undeva – restaurant, patiserie, etc. Dincolo de chiriile mari chiar si cu ora, la ce pret sa vand eu un produs, cand taxele + chiria sunt la cer?
      Gatesc cu mare spre foarte mare placere pentru toti cei care ne calca pragul casei. Si sotul gateste – poate chiar mai bine decat mine, cand isi face curaj 🙂
      Am incercat sa gaesc un mini-job (ai dreptul sa lucrezi in aceste conditii doar 40 de ore intr-o luna – posibil si mai putine ore, salariul e fix de obicei 520 de euro, bani care nu sunt niciodata impozitati de stat, dar de negasit. Am aplicat la un grup mare de librarii si, ce sa vezi, nu m-am calificat. Imi plac forarte mult acesti nemti, vad mereu articole, nu e forta de munca, joburi pe toate drumurile… dar nu angajeaza decat nemtii lor, care, normal, nu sunt interesati de sclavageala 🙂
      Avem 2 pisici, le iubim, ne iubesc, love story 🙂
      Oh, Arbeitsamt poate fi contactat doar daca esti somer cu acte in regula, altfel nu. Momentan nu este cazul meu.
      Ideea cu propriul meu stapan imi sta pe cap de ani de zile, dar sistemul, oriunde pe lumea asta, il vad impotriva oamenilor si mai ales a celor creativi – care nu produc milioane in serii, care gandesc produse de nisa, etc. Discutie lunga. M-am oprit la taxe. Nu vrei sa fii PFA in Germania 🙂

  5. Ely 07/12/2023 at 11:30 #

    Pai data viiitoare nu ma mai casatoresc, un sot e de ajuns 🙂
    In Germania rezidenta e doar o formalitate daca esti in regula – e si cazul nostru, deci nu e stres.
    Fac multe singura pentru ca am fost cam singura o viata si a trebuit sa ma descurc, evident, singura. Apelez mereu la mine pentru orice problema, incerc sa nu am „dependente” fata de nimeni in general. Experienta de viata.
    Sa inteleg ca ar trebui sa ma fac sudor? Sofer de tir? 🙂

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

De ce țin oamenii cu PSD

flyere

Deoarece în multe județe e cel mai mare angajator. Pe banii noștri, baronii PSD patronează instituții de stat supradimensionate cu angajați fictivi care muncesc în realitate pentru partid. Înțelegeți de ce se oftică Dragnea că el e singurul fraier judecat pentru o astfel de faptă pe care o practică cu succes toți colegii lui în continuare?

Când un gard pe mijlocul drumului e cel mai smart lucru din oraș

bucuresti

Gabriela Firea are mai multe atuuri decât au avut predecesorii ei: un buget mare, un consiliu obedient, guvernul de aceeași culoare politică și marele talent de a vorbi ca la televizor. Este un mister de ce nu reușește mai mult decât niște paranghelii jenante.

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.