A.C. – Sunt norocoasă să pot lua din ambele culturi ce e mai bun

Romania va fi mereu o parte din mine, indiferent unde aleg sa emigrez

Povestea de azi, chiar dacă nu conține decât vagi urme de critici la adresa țărișoarei și aproape niciun reproș, autoarea concentrându-se pe părțile pozitive ale emigrării, ridică totuși acest subiect mai puțin explorat în celelalte: ce te face să te simți în continuare sau poate chiar toată viața un emigrant, deși ai învățat limba, ți-ai făcut și câțiva prieteni, muncești, ai familie mixtă și ești aparent integrat în societatea care te-a primit în sânul ei?

Ar fi bancurile cu Bulă, la care nu pot râde decât ai tăi sau alte chestii formatoare care stau la baza câte unei generații, dar pot fi și alte lucruri, neverbalizate, care rămân undeva într-un fund de conștiință și sapă acolo ca o cârtiță, ieșind când te aștepți mai puțin la suprafață, doar ca să-ți amintească că tu în mintea ta numeri unu, doi, trei… nu eins, zwei, drei…

Lista e deschisă, dacă aveți astfel de exemple puteți completa pe linia punctată.

Fotografiile și explicațiile îi aparțin lui A., povestitoarea noastră de azi, din Viena, oraș despre care ea spune că-ți inspiră o destinație de vacanță, chiar și când locuiești în el. Adevărul e că mie Viena îmi amintește mereu de o petrecere în Prater, cu ciolan, bere și chiar ciocolată cu bere la desert. Și de o vizită la Schönbrunn, cu miros de ștrudel cu scorțișoară.

Viena este o combinatie echilibrata intre natura si oras modern.

Viena este o combinație echilibrată între natură și oraș modern

 

Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?

A.C.: Aveam 27 ani, necăsătorită, cu un job bun în IT. Perspective pentru o carieră bună existau și în 2010. Eram în rândul lumii în ceea ce privește creditele, adică aveam unul pentru mașină și unul pentru un teren, în Argeș. Preluasem ideea să mă întorc de unde am plecat și să fac naveta la București. Mă simțeam sufocată în București și cumva, chiar dacă aveam un salariu bun, nu reușeam să economisesc și nici să călătoresc atât cât mi-aș fi dorit.

D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

A.C.: Cred că prin 2008, după ce vizitasem Italia și făcusem un curs de italiană, m-am gândit că mi-ar plăcea să și stau acolo. Până la urmă am plecat în Austria în 2011.

D:  O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

A.C.: Nu mi-am făcut niciodată o listă cu Pros și Cons, aș putea spune că viața mi-a pus pe tavă toate posibilitățile să pot pleca și eu nu le-am ratat.

D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

A.C.: Când am întâlnit omul cu care mă vedeam formând o familie, am luat decizia să plec. Momente de răzgândeală nu am avut, dar a durat cam un an, până am avut un loc de muncă și abia atunci am plecat.

D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?

A.C.: Soțul meu e din această țară… și așa am ales-o. Practic am venit aici pentru ceva, nu am plecat din România pentru că…

D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?

A.C.: A fost greu, foarte greu. În România cum ziceam, aveam un loc de muncă unde îmi plăcea ce făceam, firma îmi plăcea, aveam un grup de prieteni și dacă e să fac contabilitatea nu ieșeam pe minus. Deci adaptarea aici a fost puțin mai grea decât mă așteptam, tocmai pentru că vedeam doar ce lăsasem bun în urmă. Învățarea limbii mi-a luat cel mai mult, cam 18 luni, timp în care munceam, încercam să mă adaptez la serviciu, și seara mergeam la cursuri. Subconștientul meu a memorat extraordinar de bine motivul pentru care duc tot greul și nu am avut niciodată îndoieli. Cel mai mult a durut să văd că viața în România, a prietenilor, merge înainte și fără mine. Aici am avut nevoie de ceva timp să-mi fac prieteni. Fiind mulți străini, sunt foarte multe de învățat, nu numai despre localnici, cât și despre cei ca tine, emigranți, dar cu ceva experiență în spate.

D: Ați simțit vreodată că v-ați pus toate ouăle într-un singur coș și că asta e un pic riscant?

A.C.: Sincer nu am avut acest sentiment că risc ceva! Adică creditul îmi rămânea de plătit, terenul rămânea și el acolo, doar apartamentul în care stăteam cu chirie era de predat și nu știam ce se va întâmpla cu el. De aceea, am plecat după ce am primit oferta de job din Austria.

D: Mă refer la faptul că, cel puțin la început, pare că ați depins cam mult de un singur om, nu? Mă gândesc că pentru o femeie independentă e cam greu să accepte asta.

A.C.: Fiind independentă financiar, nu am trăit sentimentul că sunt dependentă de el. În urmă privind, da, făceam totul împreună, nu aveam prietenii mei și nu ieșeam să socializez cu alți oameni, fără el. Între timp am și cercul meu de prieteni, dar asta a necesitat timp. Să-ți faci prieteni ca expat/emigrant, cere efort și răbdare.

D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

A.C.: Am plecat singură și nimeni nu a ripostat. Cred că într-un fel chiar s-au bucurat. Făceam în sfârșit ceva cu viața mea.

D: Totuși, pare că aveați deja o viață relativ aranjată, ce trebuia „făcut cu ea”?

A.C.: Știu că sună foarte ciudat, dar în momentul în care am plecat eu, la 27 de ani, cam toate rudele se așteptau să fiu căsătorită și cu credit la apartament. Provin totuși dintr-un oraș mic de provincie. Aveam un job, dar lucram în IT și mulți nu înțelegeau ce făceam… nu eram director și nicio meserie cunoscută nu aveam… doar un job. Între timp, lucrurile au evoluat foarte mult în acest sens. Femeile pot fi singure, cu sau fără copii, iar joburile sunt surse de venit, nu neapărat meserii cunoscute.

D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

A.C.: Eram deja în UE, prea multe drumuri nu au fost de făcut. Un drum la declararea domiciliului, unul la bancă, finanțe, la biroul de emigrări… cam astea au fost.

D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

A.C.: Cam 18 luni a durat. Greu a fost cu limba și bine a fost după ce am realizat că sunt norocoasă să pot lua din ambele culturi ce e mai bun. Obiceiuri, mentalități, gastronomie, modă, simțul umorului, muzică, idei… etc.

D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊

A.C.: Nu.

Oricand poti avea senzatia ca esti intr-un oras modern, foarte aglomerat si vibrant, dar in acelasi timp poti sa faci atat de multe activitati in aer liber si atat de diferite, incat sa ai senzatia ca ești in concediu, fără de fapt sa pleci de-acasa (ture cu bicicleta, plaja la Dunare, cine pe malul lacului).

Oricând poți avea senzația că ești într-un oraș modern, foarte aglomerat și vibrant, dar în același timp poți să faci atât de multe activități în aer liber și atât de diferite, încât să ai senzația că ești în concediu, fără de fapt să pleci de-acasă (ture cu bicicleta, plajă la Dunăre, cine pe malul lacului)

D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

A.C.: Părinții mă leagă de România. De țara adoptivă mă leagă soțul și copiii, raportul work life balance foarte bun, care nu e numai în teorie.

D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

A.C.: O să fiu tot timpul un emigrant, dar unul integrat. Mi-am dat silința să învăț limba și asta îmi aduce un plus extraordinar de mare. În afară de dreptul de vot pentru parlamentare și președinte, localnicii nu beneficiază de nimic în plus față de mine. Cei mai mulți din cei cu care vorbesc mă consideră integrată.

D: Dar ce vă face să vă simțiți în continuare un emigrant?

A.C.: Fiecare societate și generație are particularitățile ei. Acum câțiva ani, era o reclamă la Milka, cu o marmotă care învelea ciocolata în staniol. Când cineva fabula, într-un grup sau discuție, exista mereu un altul care spunea replica „da da, și marmota”… Am crescut cu Iris, Cargo… ne plac glumele cu Bulă și copilul minune… Va exista tot timpul acest „gap” între mine și cei de aici (localnicii), pentru că, chiar dacă la nivel individual nu există amintiri comune, la nivel generațional vor exista tot timpul idei, amintiri, evenimente care leagă persoanele.

D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

A.C.: Îmi pare rău că din cauza inculturii, nepăsării și avidității (corupției cu alte cuvinte), am puține argumente când vine vorba de făcut vacanțe în România, comparativ cu țările vecine. Adică nu compar Grecia sau Italia cu România, ci Ungaria, Slovacia, Cehia, Slovenia. Aici se pot face vacanțe scurte de 3-5 zile foarte faine, cu trenul, cu bicicleta. Mi-aș dori să pot face asta și în România, să mă pot bucura și de drumul până la o destinație, nu doar de destinația în sine. Trenul Viena-București este o glumă proastă.

D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

A.C.: Nu prea am avut multe vise la plecare. Voiam să fiu independentă financiar și împreună cu partenerul meu. Le-am bifat pe amândouă și încă sunt în stadiul ăsta. Orașul nu-mi dă senzația că mă sufoc, există extraordinar de multe oferte pentru timpul liber, îmi permit să călătoresc mult, am legături bune și cu trenul și cu avionul….cu mașina evident. Îmi place că nu alerg cu mașina la sală, să pot să fac puțin sport, ci fac acest sport mergând cu bicicleta la serviciu sau alergând, în clădire existând dușuri pentru angajați. Există multe oferte gratis de distracție, tot felul de jocuri, festivaluri, lacuri/râuri unde poți merge la plajă și poți bineînțeles să înoți.

D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

A.C.: Nu.

 

 


Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)

Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecațilorrămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

Cât valorează un om? Dar după moarte?

sidonia cu geo bogza si miron

Cum am descoperit-o pe Sidonia Drăgușanu – scriitoare, ziarist freelancer în timpul războiului, activistă feministă, sfătuitoarea doamnelor, prietena domnilor – deși o uitase toată lumea, inclusiv Uniunea Scriitorilor

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Cât ne costă să „stârpim” prostituția și cât am câștiga dacă am legaliza-o

ashley

Statul a cheltuit un milion de lei și doi ani de anchete ca să descopere că prostituția se face și prin mica publicitate. Printre „proxeneți” – o femeie de serviciu care cumpăra prezervative la un salon de masaj, o studentă care-i organiza agenda unei fete, un ziar de mică publicitate…

Minune, în decembrie în sectorul 3 au răsărit părăluțele

flori-negoita

În triunghiurile decupate în gazonul din sectorul 3 astă vară, s-au ofilit begoniile și au răsărit părăluțele. O afacere horticolă de 49 de euro/mp fără TVA.

Când gardul te dă de gol că ești nababul satului (III)

gardul

Proba șanțului și a zidului drept la sate; Viață de turnător de beton la mână; Azi ești tânăr și mâine îți cumperi gard jaluzea