Ana Blandiana – Mai mult ca trecutul

Nu citisem nimic scris de Ana Blandiana înainte, cu excepția, probabil, a textelor din manualul de română. Motivul ar fi că pe mine nu m-au emoționat niciodată poeziile – sunt o prozaică, ce să zic – deci nu aveam vreo părere despre autoare. Nici nu știam în anii 80 despre scriitori interziși sau alte lupte subterane ale intelectualilor cu puterea. De astfel nici nu erau publice. Activitatea ei politico-civică de după 89 nu mi-a apropiat-o, activista din mine s-a trezit mai târziu. Pe scurt, Ana Blandiana a fost un autor pe care n-am avut niciodată curiozitatea să-l deschid. Până acum.

S-a întâmplat, însă, să citesc un interviu dat de ea la apariția acestui jurnal și am fost atrasă subit și inexplicabil de această carte. De fapt nu e chiar inexplicabil, a fost un punct care m-a convins în mod deosebit, și anume povestea caietelor în care fusese păstrat acest jurnal. Scris în august 1988-decembrie 1989, jurnalul a fost uitat într-un dulap timp de 30 de ani și descoperit întâmplător în pandemie. Autoarea însăși l-a recitit cu uimire, constatând că aproape nu-și amintește unele pasaje din el, că i s-ar fi întâmplat chiar ei. Și tot ea spune că e foarte probabil că tot ce scrie în el i se va părea un nonsens unui om născut după aceea, că nu-i va spune nimic.

Cred că asta m-a atras mai mult, faptul că am empatizat cu ea la punctul ăsta cu festele memoriei. Suntem mulți, dacă nu chiar toți, cei care am uitat aproape complet cum trăiam înainte de 89, iar mizeriile de atunci sunt edulcorate în nostalgii azi, doar pentru că atunci eram tineri. Ce pretenții să avem, deci, de la cei care nu le-au trăit. Când am golit garsoniera de la București, ca să ne mutăm la moșie, mi-am regăsit și eu jurnalele din adolescență-tinerețe și le-am citit, cu mare părere de rău că am consemnat în ele doar niște bovarisme jenante, în loc să fi scris chestii despre viața cotidiană care să fie peste ani niște însemnări istorice. Firește că eram un copil naiv, nici nu aveam preocupări care să susțină un jurnal atunci și nici ideea despre ce perioadă istorică sinistră traversam. Mai degrabă mă alintam romantic.

Altfel a stat situația cu Ana Blandiana, care în 88-89 era în deplină maturitate (avea 47 de ani), era celebră și conștientă de ce i se întâmpla, chiar dacă dă dovadă de naivități poetice și etice în multe circumstanțe. Tocmai fusese interzisă din nou, pentru a treia oară în viață, de data aceea din cauza motanului Arpagic – un pisic despre care scrisese în cărțile ei pentru copii. Inițial fusese un motan care apăruse în curtea lor de la Comana, exact într-o toamnă când plantau arpagicul. Ea l-a transformat în personaj de poezie căruia i s-a urcat apoi faima la cap, „adulat” de oamenii care scandează după el „Ar-pa-gic”… etc. Era evidentă trimiterea la Ceaușescu, deși nu s-ar fi gândit că se vor pune la mintea unei poezii pentru copii, deci urmarea a venit firesc. Interzisă în țară, poezia Anei Blandiana a fost tradusă și difuzată mai abitir în străinătate. Și în țară cărțile i se vindeau la negru sau erau xeroxate, copiate și distribuite subversiv. Pentru că cele existente în biblioteci erau scoase din circuit sau chiar date la topit.

În timpul ăsta, paradoxal, poeziile ei vechi erau încă în manualele de literatură, fapt ce o face să consemneze în jurnal absurdul situației: regimul îi distrugea câteva sute de mii de exemplare din librării și biblioteci, dar ea exista în milioane de manuale care nu puteau fi date la topit.

Dar nu este singura absurditate. Jurnalul e o colecție de întâmplări de râsu-plânsu din Epoca de Aur, iar atmosfera în care te introduce și te ține ancorat, cu consemnări scurte, zilnice, aproape ca un scenariu, îl face o lectură captivantă. Este pe de-o parte o atmosferă grea, apăsătoare, rece, plină de neîncredere, cu cozi, cu alergătură continuă pentru procurarea fiecărui aliment sau obiect necesar vieții, cu o prezență strivitoare a arbitrarului în viețile tuturor, cu senzația cronicizată deja de neputință, de insignifianță, dar este și lumină și căldură și dragoste, în cuplu, dar și în familia extinsă sau cu unii sau alții dintre scriitorii vremii, este ironie, umor și o uriașă disponibilitate sufletească pentru speranță, deși nimic din ce îi înconjura nu îi îndreptățea s-o mai aibă. Jurnalul ăsta este o dovadă certă a talentului literar pe care Blandiana îl are, deși spune nu o dată, în paginile lui, că este un gen de scriere care nu-i place, i se pare inutil și care nu face decât să o împiedice să scrie ceea ce crede ea cu adevărat important – poezie, proză, eseuri.

Din perspectiva mea, jurnalul Anei Blandiana completează un gol lăsat de jurnalele Ninei Cassian (altă poetă pe care n-am citit-o, dar căreia i-am apreciat postum însemnările de jurnal), care a rămas în America în 85, deci nu a apucat să mai trăiască foamea și frigul în ultimii ani de comunism, ca Blandiana, ci a făcut foamea peste ocean. Spre deosebire de Cassian, ale cărei jurnale au fost curatoriate de ea însăși înainte de publicare, revizitate și comentate cu mintea de pe urmă, Blandiana a ales să publice sec însemnările din 88-89, cu un singur comentariu în prefață, în care explică de ce l-a scris atunci, de ce a decis să-l publice acum și, firește, că nu vede la fel unele personaje, cu ochii de azi, spunând că a ajuns să aprecieze mai degrabă ce spun și fac oamenii în libertate, decât ce au spus și făcut sub teroare. Un unghi interesant și poate valabil.

Ca să nu mă lungesc, căci mi-a plăcut așa de mult încât aș cam exagera și sper ca jurnalul ăsta să fie votat și să-l citim la club, că am avea ce dezbate, o să mă rezum la câteva remarci principale despre ce conține.

Furtul generalizat ca stil de viață. Toată lumea fura ce putea, de unde lucra, pentru că nu se găsea nimic în comerțul socialist. Iar furtul nici măcar nu mai era considerat ca atare, din cauza penuriei generale. Era chiar un motiv de mândrie, toată lumea făcea asta, hoții erau oameni chivernisiți, cu un sistem de relații corespunzător. În iarna lui 88, cuplul Blandiana-Rusan merge în Ardeal în vizită de sărbători și sunt primiți și găzduiți în case care păreau opulente pe lângă modestia în care trăiau ei, și unde exista și o abundență incredibilă pe masă. Gazdele lucrau la fabrica de mezeluri din Mediaș sau prin alte locuri în care se scurgeau alimentele la export, așa că puseseră pe masă alimente care dispăruseră de zece ani de prin alimentare. Blocada instituită de Vest la adresa României, despre care se știa că-și înfometează populația, era eludată cu ajutorul rușilor. Pentru că Vestul nu mai voia să importe unt de la noi, îl exportam vrac la ruși, care îl porționau, ambalau și vindeau la export ca unt rusesc. La noi tot nu se găsea.

Procurarea hranei în mod obișnuit, mai ales în orașe, era o permanentă sursă de stres. Deși erau cartelate, alimentele oricum nu se găseau sau trebuia să pierzi ore întregi la cozi pentru ele. Benzina la fel. Se făcea mult troc și speculă. Într-o zi, prin 88, așteptau la poarta unui CAP ca să cumpere cartofi, la un loc cu alți oameni veniți pentru că auziseră că acolo ar fi. Toți se priveau cu suspiciune, pentru că fiecare (în afara lor) avea o pilă înăuntru și aștepta ca ceilalți să dispară ca să poată lua ei. Blandiana și Rusan erau priviți din start cu suspiciune pentru că erau diferiți, doi scriitori care voiau și ei cartofi. În toamna lui 89 se trezesc cu șeful gării și al gospodăriei agricole din Comana că le aduc acasă niște cartofi furați din sămânța primită ca s-o planteze, în semn de apreciere literară… Îi primesc doar pentru că se jenează să-i jignească făcându-i hoți.

Degradarea morală, pornind de la vârf către bază sau poate invers, atingând și elitele, „intelighenția”. Foarte puțini au de fapt curaj să spună ce gândesc, dar mai mult pe holurile în care nu sunt microfoane. Solidarizările cu Blandiana, după interzicere, sunt puține și exprimate pe furiș. În rest este chiar întrebată de câteva ori, în față, „dar ce v-a venit, doamnă?!” adică de ce dracu nu ți-ai văzut de poezelele tale fără să ataci politicul, puterea? Dizidența era privită, ca și azi, mai degrabă ca nebunie decât ca o atitudine care merită urmată sau măcar sprijinită. Și totuși au existat gesturi de frondă ale unora care au plătit scump, iar asta o făcea pe Blandiana să se simtă vinovată.

Jurnalul este de fapt o continuă dezbatere interioară despre ce e mai important, să-ți riști pielea, să-ți dai foc în piața publică pentru libertatea de exprimare și pentru a rămâne integru sau să mergi pe burtă pentru că țelul tău mai înalt, menirea ta pe lume este scrisul pe care trebuie să-l lași posterității. Dar dacă alegi varianta doi, cum a ales Blandiana (adică fără gesturi eroice, ca Petre Mihai Băcanu de exemplu, arestat pentru manifeste incluse între paginile României libere), faptul că vei reuși să publici în acest regim, chiar și cărți neînchinate regimului, cum va fi văzut de posteritate, oare nu ca un colaboraționism? Și până la urmă, cine știe ce și dacă va mai conta pentru posteritate.

Corupția sistemului și omniprezența securității. Ca și acum, unii se descurcau și o duceau nu bine, ci opulent de bine. Descrie averea acumulată de un director de fabrică din Oradea, care are nu numai o casă spectaculoasă în oraș, dar și o moșie cu mult teren, conac, piscină și ponton pe malul Crișului, toate construite cu mâna de lucru gratuită a unora de prin sate pe care i-a angajat „la el la fabrică”. Toate sunt, firește, și în legătură cu securitatea – un securist din zonă, pensionat, îi păzește conacul directorului și se plânge că fiii lui, amândoi cu actele depuse pentru America, primiseră pașapoarte și „voie” să plece din România, dar nu erau primiți în State. Oare de ce?!

Securitatea avea favoriți și prin ei transmitea mesaje sau se implica în vreun caz sau altul. Unii îi spuneau să stea liniștită, că interdicția de publicare este o greșeală și că se va rezolva, o descurajau să trimită memorii revendicative sau o încurajau să scrie ceva de bine „cum trebuie” despre regim, ca să îmbuneze „zeii” cenzurii. În timpul ăsta, o mașină cu o femeie staționa zilnic în fața casei lor din București, vizite dubioase li se făceau la Comana, unde aveau o casă din paiantă și o grădină la care munceau și se refugiau acolo ca într-un con personal de liniște, cu iluzia că nu-i poate ajunge răul de la București.

Atomizarea societății, neîncrederea maladivă și frica. Azi am scăpat de frică, au rămas doar neîncrederea și imposibilitatea asocierii, pentru indiferent ce motive. Blandiana nu scapă nici ea de asta, are prieteni pe care-i știe de o viață, dar tot se întreabă, după câte o interacțiune cu ei, dacă or fi sau nu turnători. Deși e conștientă că puterea sistemului stă exact în sădirea acestei neîncrederi și a fricii, vede cum chiar la adresa ei sunt răspândite zvonuri infame. Totul este de fapt o imensă bârfă generalizată, o mașină de fum în lipsa unor informații concrete, oficiale și a mecanismelor instituționale de a le obține. Vorbim azi de post-adevăr și dezinformare, de parcă omenirea abia le descoperă, dar pierdem din vedere că ele există de când lumea, le-am trăit și le lăsăm în continuare să ne guverneze, deși azi avem la dispoziție infinit mai multe mijloace de informare și contracarare a zvonurilor.

Deși poate suna patetic, mie mi s-a părut că din aceste însemnări de jurnal răzbate dragostea de țară. E un rol greu pe care lucidul trebuie să-l joace în istorie, văzând cum lucrurile pe care le trăiește sunt profund greșite și cum cei din jur par să fie complet inconștienți de ce li se întâmplă. E nevoie de dragoste de țară ca să rămâi pe loc în condițiile astea, să nu-ți iei viața în mâini ca să te salvezi, deși vezi bine că nu te așteaptă nimic bun. Nici măcar speranță nu aveau că vor apuca alte timpuri, dimpotrivă. Nu-i judecă pe cei plecați, deși pare că le reproșează subtil abandonul. Și are momente în care se întreabă dacă nu cumva o să le pară rău că nu au plecat și ei.

Dacă poeziile ei au fost cândva în manualele de română, cred că jurnalul ăsta ar trebui să figureze în lecturile școlare. Deși ar ieși din el câteva sezoane bune pentru Netflix. Cartea se citește cu sufletul la gură, cu filmul s-ar face binging garantat.  Mi-ar fi plăcut să continue și după data de 12 decembrie 1989, când se încheie consemnările ei. Am citit un interviu cu ea, în care spune că după 90, când făcuse Alianța Civică și se manifesta, evident critic, la adresa lui Iliescu, românii au întors armele împotriva ei, i-au aruncat cărțile și i-au reproșat  diverse. Probabil că se vinde străinilor și n-are iubire de patrie… Din iubita mamă a lui Arpagic devenise hulita mamă a Alianței Civice. Mi-ar fi plăcut să citesc însemnări ei și despre acele zile și poate o concluzie: a meritat tot chinul, a meritat să rămână, a meritat țara și poporul ăsta tot sacrificiul?

Tags: Ana Blandiana, comunism, jurnal Ana Blandiana, Mai mult ca trecutul, motanul Arpagic, recenzie