Săptămâna în 10 minute #2

 

*a fi sau a nu mai fi pe Facebook – rezistance is futile

Săptămâna asta a început abrupt, cu notificarea de la Facebook cum că e musai să optez pentru una din variante: cu bani sau fără privacy, deși majoritatea oamenilor au mușcat aia cu „cu reclame sau fără”. Nu reclamele sunt miza aici, căci ele oricum ne sunt furnizate de toată lumea pe Internet, oriunde ne-am uita, ci gradul de intruziune și profilare pe care Meta le dorește și obține din datele noastre personale și nu numai ale noastre, ăștia cu cont, ci și ale celorlalți care nu au cont dar sunt băgați cu forța în ciorba asta de alții. Căci da, dacă vă amăgiți că nu sunteți pe Fb, Insta, deci nu vă privește, aflați că numele, adresele și telefoanele non-utilizatorilor sunt colectate de Fb din agendele utilizatorilor neatenți și păstrate pe termen nedefinit, „în scopuri legitime”.

Întrucât avem de citit „Animale bolnave” la clubul de carte, și mă chinui deja de mai bine de o săptămână cu stilul lui Breban, pe care-l găsesc greoi și plictisitor, am petrecut primele două seri din săptămână citind terms and conditions de la Facebook, o lectură mult mai interesantă și pe care v-o recomand, chiar dacă destul de încâlcit prezentată, pesemne ca să descurajeze (cam ca scriitura lui Breban se pare ;).

Desigur, știam că Facebook ne colectează datele și le folosește ca să ne furnizeze reclame, de aici câștigurile rețelei. Ceea ce nu știam era dimensiunea profilării, uriașa cantitate de date pe care rețeaua le adună și le pune la lucru ca să știe despre tine absolut orice, de la nume, adresă, telefon, email, prieteni, grupuri, conținutul mesajelor schimbate cu alții, locație, dispozitive de pe care accesezi rețeaua, cât de „în față” este aplicația lor pe dispozitivul tău, tipul și marca dispozitivelor, programele folosite, fișierele, numele fișierelor (!), nivelul bateriei, semnalul, istoricul navigării pe browserul din aplicația lor, cu cine îți petreci timpul și altele. Parte din astea le dăm noi de bună voie, dar mare parte din date sunt luate zi de zi, ceas de ceas din telefoanele și calculatoarele noastre, din acțiunile noastre sau ale altora, din care Fb deduce chestii despre noi.

Iar în final am dat accept cu frustrare, pentru că acolo scrie că oricum ei păstrează datele pe termen nedefinit, chiar și atunci când tu decizi că vrei să ștergi contul (motivele sunt de asemenea legitime) și pentru că, din păcate, unul dintre job-urile mele presupune și administrarea unui cont de Fb. Bașca că dacă renunț la Fb și Insta, oricum am whatsapp… Sper totuși că Autoritatea pentru protecția datelor (a lui UE) nu se va lăsa păcălită de treaba asta pe care vrea Meta să le-o pună pe masă: utilizatorii au acceptat, deci suntem în regulă! Da, au acceptat, dar cu mâna strânsă la ușă. Pus ăia care nu sunt utilizatori, nu au acceptat și nici nu știu că datele lor sunt stocate de Meta.

*50 de gropi și o motosapă

În plan agricol, mi-am rupt spatele săptămâna asta ca să sap 50 de gropi prin grădină, ca să plantez cele 50 de fire de lavandă pe care le comandasem prin octombrie și au venit acum. De fapt comandasem 30 de fire, dar oamenii ăia au fost generoși și au pus mai multe, probabil să fie siguri că se prind 30. Mi-am amintit de campania ălora de la Leroy de astă vară. De câte ori mă duceam pe acolo, primeam la casă un loz răzuibil, la care întotdeauna câștigai ceva. De regulă semințe, dar și alte articole care nu prea se vând pe acolo. În fine, i-am zis la un moment doamnei de la înmânarea premiilor să facă bine să transmită conducerii că noi, doamnele, avem nevoie să figureze printre premii și niscai băieți cu sapa, că semințele alea nu se pun singure.

Până atunci, de blecfraidei mi-am comandat o motosapă cu care să-mi scurm pământul în cele trei grădinițe amenajate în anii ăștia de când m-am mutat la moșie. Până acum am dat la lopată/cazma, dar nu mă mai ține spatele. O să vă țin la curent cu evoluția lucrărilor, când vine motosapa, că mi-a cumpărat mama din Obor 2 kg de arpagic pe care trebuie să le îngrop până îngheață pământul, așa că, cum vine motosapa, cum o bag în pâine.

Despre lavandă o să vă spun mai la vară, când o înflori. Domnul inginer mi-a zis că am vorbit și în somn de ea, ziceam ceva că în doi-trei ani se fac tufe mari, că așa zicea la reclama aia de pe Fb din care am cumpărat-o 😉

*recolta și murăturile

Tot săptămâna asta am stricat și grădinile de roșii, ardei și vinete. Roșiile au rodit ca nebunele în ultima lună, ca să-mi facă în ciudă. Pline de păltăgele mari și grase în noiembrie, după ce am așteptat să se coacă până prin august. Le scoteam din pământ și mă gândeam cât de aiurea e treaba asta, când plantele sunt viguroase, sănătoase și pline de fructe, trebuie de fapt să le suprimi pentru că vine frigul și oricum nu se mai coc.

Vremea caldă a făcut, totuși să mai rodească inclusiv castraveții puși din semințe în septembrie, cu o săptămână înainte să plecăm la Veneția. Au rodit până acum fix 37 de castraveți, patru i-am mâncat și 33 i-am pus azi la murat. Mai sunt încă mici castraveciori formați, dar e puțin probabil că vor mai crește, la ce temperaturi mici sunt noaptea.

Și după ce am pus varză la murat luna trecută, pentru prima dată de una singură, acum am pus și castraveți și gogonele. Bine, la gogonele e de fapt ultima tură, că mai pusese mama prin octombrie și deja am desfăcut borcanul ăla pus de ea. Acum am pus și restul de gogonele adunate din grădină, că doar nu era să le arunc. Probabil o să ies cu murăturile în piață, că deja avem mai multe decât ne trebuie. Cea mai mare provocare a fost să decid dacă cei 33 de castraveți ajung pentru borcanul mare sau să îi înghesui în cele două mici. Și dacă îi pun în ăla mare, în ce mai pun gogonelele 🙂 Până la urmă m-am decis la cele două mici și au intrat la fix. Borcanul mare abia mi-a ajuns pentru gogonele, și nici alea nu au încăput toate. Mi-au mai rămas pentru niște roșii verzi prăjite. A doua provocare a fost să știu câtă saramură să fac pentru toate borcanele. În fine, le-am dovedit până la urmă, vedem ce iese.

*întrebări pe care nu trebuie să ți le pui

În week-end am fost la mama ca să-i fac piața. Am fost pe la Obor, firește, prin hala veche de pește, și așteptând să-i curețe crapul cumpărat am întrebat-o pe vânzătoare ce se întâmplă cu tot peștele ăla expus în hală, la finalul zilei, dacă nu se cumpără. Mi-a zis că se aruncă, dar că de regulă ei „cam știu” cât se cumpără și nu aduc mai mult decât trebuie. Mă îndoiesc că se cumpără toată cantitatea aia de pește într-o zi, iar peștele care mișcă, pe gheață, nu cred că mai trăiește ca să fie vândut și a doua zi. Domnul inginer opinează că sigur se face ceva mâncare pentru animale din el. Ar fi bine să fie așa.

*amintirile din copilărie ale mamei

Mama făcuse sarmale și mămăligă. Răsturnarea mămăligii pe farfurie i-a declanșat probabil amintiri din copilărie, așa că s-a apucat să-mi povestească despre lada în care ținea mamaie mălaiul, cioplită din lemn de tataie (care fusese tâmplar înainte de a muri pe front la Cotul Donului). O ladă pentru mălai și una pentru făină. De la asta a ajuns la viața grea de după război, când mamaie era văduvă cu trei copii mici și casa rămăsese cu o cameră neterminată, căci așa face războiul, ia oamenii de la casele abia începute, cu copiii încă necrescuți sau abia proiectați, și-i duce de-și bate joc de ei. În casa aia cu o tindă, o odaie în care dormeau toți și încă una nepodită și neîncălzită, l-a găzduit mamaie pe învățătorul satului, domnul Ioanițescu, care fusese surghiunit acolo (deși ar fi trebuit să fie profesor la oraș), pentru că era fiu de chiabur din Cotorca.

Mamaie s-a împotrivit o vreme, că nu avea cum să-i încălzească camera aia, dar el a zis: lasă tanti Aritina, că stau cu voi aici lângă sobă până mă culc. Și stătea domnul Ioanițescu cu spatele lipit de soba care încălzea odaia cu cei trei copii, și când se ducea să se culce îi punea mamaie două plăpumi groase pe el și uite așa a trecut iarna.

Mama abia intrase la școală, era probabil 1947, și învăța să scrie și să citească. Domnul Ioanițescu o mai ruga să-i spele și lui pantofii de noroi, în schimbul unor ipotetice bomboane, care n-au venit niciodată. Nu pentru că n-ar fi vrut învățătorul, ci pentru că probabil nu se găseau. Azi așa, mâine așa, până la urmă într-o zi mica exploatată i-a reproșat învățătorului că o minte cu bomboanele alea. Mamaie i-a ars o palmă, că a îndrăznit să nu-l respecte pe domnul învățător. Iar domnul învățător i-a zis, rușinat, că într-adevăr copilul are dreptate, iar el e un mincinos. Palma fusese dată, totuși, și e ținută minte și azi, la aproape 82 de ani.

Un lucru bun a făcut domnul Ioanițescu pentru văduva la care a stat un an sau doi. A mers la Buzău și i-a rezolvat primirea pensiei de urmaș, care fusese sistată de statul comunist pentru soldații morți pe frontul împotriva rușilor. Mama își amintește și declamă, de fiecare dată, aproape ca pe o poezie patriotică, motivația expusă de învățător în petiția aia pe care nimeni din familie n-ar fi știu s-o scrie ca domnul Ioanițescu: în primul rând că această femeie este o văduvă cu trei copii mici, și în al doilea rând omul acela nu a murit în războiul lui, ci în războiul dus de statul român. Mamaie a primit o pensie de 90 de lei după asta. Probabil erau la fel de mulți bani ca ăștia primiți acum de familiile soldaților morți pe frontul ucrainean.

Am scris prin 2018 mai multe despre familia asta a noastră, tradițională.

*Toshiba a împlinit 13 ani

Pe 13 noiembrie pisica Toshiba împlinește 13 ani. Pe ultimii trei i-a trăit la mama, pe ea o chinuie diminețile de la 4-5, de la ea primește răsfăț cât pentru toți nepoții pe care mama nu-i are sau pe care i-a avut și au uitat-o. De mine fuge, știind că de câte ori o prind îi tai unghiile. Când mai rămân în oraș și dorm la mama ne mai împrietenim, dar nu prea mult. I-au albit mustățile, e mai greoaie, de vârstă, de kilograme și de lene, probabil. Adică nu mai sare pe geamul din bucătărie în balcon ca să-și facă nevoile, așteaptă să-i deschidă mama ușa de la balcon. Dar dacă-i dai o măslină, se tăvălește după ea pe sub toate dulapurile. De altfel măslina a fost cea mai apreciată jucărie, deși i-am cumpărat pentru ocazie și un băț nou cu trei pești frumos colorați agățați de el.

N-am avut lumânări potrivite, așa că i-am improvizat un 13 dintr-un 6+7 🙂 În plus, nici n-am lăsat-o să mănânce toată conserva, că prea se lăcomise.

Cam asta mi-a fost săptămâna. Din actualitatea politico-dâmbovițeană n-am nimic de comentat de data asta. Voi cu ce vă lăudați?

Tags: #pisicaToshiba, amintiri mama, date personale, jurnal săptămânal, murături, pisici, taxa Facebook