10 minute#6

N-am mare lucru de spus azi, dar pentru că mi-am impus să scriu săptămânal o să vă plictisesc și de data asta.

*ce-ți mai dorești la 82 de ani

A fost o săptămână cu două „petreceri” și niște muncă între ele. Prima a fost ziua mamei care a împlinit 82 de ani. La vârsta asta, singura ei bucurie a fost să îmi iau liber și să petrec ziua cu ea. Ceea ce am și făcut. Cadoul i-l făcusem prin septembrie, când am mers la Veneția și probabil că a fost cam ultima mare plecare a ei, înainte de aia definitivă, căci picioarele n-o mai țin pentru deplasări din astea care necesită mers mult pe jos. Acum, după ce am mâncat acasă, că n-a vrut în oraș, i-a venit totuși cheful de plimbare într-un supermarket. Așa că ne-am înghesuit și noi cu toată lumea în balamucul generalizat din orașul de final de an. În supermarket am stat mai mult la coadă la case decât în magazin. Am renunțat la o coadă la casa unde-ți scanezi singur produsele, că erau niște moșcăiți în față și se tot bloca computerul ăla, ca să ajungem la cel mai moșcăit casier ever, un băiat care nu se grăbea nicăieri și scana fiecare produs pe îndelete, ca și când ar fi numărat dungile din codul de bare.

După asta mama a poftit la niște înghețată „ca în Italia”, dar la mall-ul ăla în care eram nu am găsit, căci „numai neoamenii mănâncă înghețată pe vremea asta, probabil”, a conchis ea. Așa că am zis să mergem în centru ca să vadă luminițele de sărbători. Ce mai conta încă o mașină în traficul și așa infernal al Bucureștilor! Am ieșit din parcarea mall-ului și m-am încadrat aiurea să fac stânga într-o intersecție în care pesemne era interzis stânga, așa că m-am trezit în intersecție înconjurată de faruri îndreptate spre mine și în față, și în stânga, iar unicul loc prin care m-am băgat deși nu aveam voie – căci eu când semnalizeze nu mă răzgândesc 😉 – a fost linia de tramvai care s-a dovedit că are și gard, căci doar se știe că ăsta e singura chestie inteligentă în traficul nostru. Deja mă vedeam la știri, femeie la volan, amendată de poliție pentru că a blocat circulația tramvaielor pe nu știu ce linie o fi fost aia. Până la urmă cu tupeu și ceva viteză am parcurs segmentul cu gard și am ieșit repede dintre linii la prima intersecție. Putea să fie mai rău, să aibă linii ca la tramvaiul 41.

Până am ajuns în centru am avut timp să vorbim.  Deși ne sunăm aproape zilnic și ea îmi povestește cam tot ce face, așa cum îmi cerea și mie să fac când mă lua de la grădiniță, la telefoanele astea nu prea vorbim chestii de substanță. Cum ar fi dacă ea se simte singură din cauză că îi e dor de oamenii pe care i-a iubit și care s-au dus de lângă ea – mamaie, frații ei, iubitul ei. Mi-a zis că nu le simte lipsa, pentru că nu crede că mamaie a iubit-o și a murit așa de demult încât nu-i mai simte lipsa. Iar de ceilalți se gândește că oricum ar fi fost separată cumva de viață, bătrânețe, neputințe, deci n-ar fi contat mare lucru dacă ar fi trăit și acum. În general a zis că nu-și mai dorește nimic, nu-i e dor de nimic. Trăiește în așteptarea morții.

Totuși, dorințele i s-au cam animat când am ajuns pe Calea Victoriei și am văzut scris „gelaterie” pe o vitrină mare, dar n-am putut să oprim „în față pe avari” că încălcasem deja o regulă de circulație în seara aia. Prima la dreapta s-a dovedit tot interzis, a doua la dreapta era o stradă rechiziționată pentru parcări, cu barieră de care nu puteai să treci, așa că am ocolit până la Palat și de acolo pe la catedrala Sf Iosif și înapoi la gelaterie.

În prag s-a împiedicat și căzut în genunchi, nu de emoție, ci pentru că de la o vreme picioarele sunt grele și se ridică mai greu în practică decât în teorie. A început să râdă de ea însăși, ca mamaie când vedea un om bătrân căzut pe jos. Am intrat așadar cam pe brânci în gelateria pustie, în care o fătucă lustruia tejgheaua în așteptarea mușteriilor. Probabil păream prea vesele și se cădea să avem vreo morgă specială în templul ăla al înghețatei, căci fata ne-a tratat cu răceală de la bună seara până la la revedere. Ba parcă am sesizat și o ușoară dare a ochilor peste cap când mama nu se hotăra la care dintre arome să se hotărască. Așa or fi ăștia de pe Calea Victoriei, mai reci cu clientela care nu cadrează cu imaginea lor sau poate că pur și simplu totul a fost în capul meu.

Până la urmă am luat trei arome pentru ea și două pentru mine. Ale ei au fost mai bune, ca de obicei 🙂 Am lins puțin în picioare, cât am făcut câteva poze, și până la urmă am plecat agale spre mașină, că era mai plăcut afară decât în gelaterie unde părea că suntem privite cu superioritate. I-a plăcut așa de mult înghețata, totuși, că a îndrăznit să mai spere că „cine știe când om mai ajunge pe aici!?”. Huh, am zis că n-am ce scrie și uite cât m-am întins!

*oamenii nu vor de fapt presă sau știri, ci distracție

În alt registru, săptămâna asta a fost un festival de tristețe și ipocrizie în legătură cu decapitarea ziarului Libertatea. Sigur că un pumn în gura oricărei voci OK din presă e un pumn în gura noastră, a tuturor, încă o sursă de informare de care ești lipsit, într-un peisaj oricum monopolizat de presa de partid și de mogul. Însă m-aș feri de accente tragice, căci democrația nu stă doar în oamenii ăștia de la Libertatea, ci și în toți oamenii care ar trebui să citească presa, să se informeze și să acționeze în consecință. Or oamenii ăștia care citesc presa, se informează și vor democrație, au început să se împuțineze demult și trebuie să admitem că la asta a pus umărul și presa. Înainte de a fi mazilită ea, de patroni sau case de pariuri, presa și-a omorât singură publicul, prin calitatea prestației.

Într-un fel sunt ușurată că n-o să mă mai chinui să citesc Libertatea, unde experiența cititului efectiv devenise o cursă cu obstacole între miliarde de reclame invazive. De regulă am un ad blocker, dar ei nu te lasă să citești dacă nu-l dezactivezi, iar dacă îl dezactivezi se dezlănțuie jihadul reclamelor. Sunt conștientă că presa fără reclame n-are cum să reziste, mai ales dacă nu primește bani de la cititori, dar parcă ar fi necesar un echilibru, că și prea multă reclamă îndepărtează publicul. Poate că ăsta ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru jurnaliștii de acolo, că reclama contează mai mult decât cititorii pentru firma Ringier.

Nu mă îndoiesc că oamenii din jurul lui Tolontan se vor regrupa într-o construcție nouă sau se vor alătura uneia deja existente și vor merge mai departe, încercând cu greu să-și câștige cititori plătitori, căci ăia sunt cei care țin în viață o echipă de jurnaliști. Altfel, sigur că putem să ne dăm cu fundul de pământ de grija independenței presei, dar câtă vreme nu plătim abonamente sau nu facem măcar donații periodice, nu putem avea pretenții ca niște oameni să muncească pe like-uri.

Pe de altă parte, la cât suntem de blazați toți ăștia care mai ieșeam în stradă și ne mai amăgeam cu gândul că vom schimba ceva pe aci, avem destulă presă care să ne spună cât de rău stăm, nici pe aia n-o citim decât așa superficial, pe Facebook, preț de un like și-o indignare. Restul nu are nevoie de fapt de presă, se comportă ca mama care nu vrea să-și facă analize ca să nu afle că o să moară de ceva anume, preferă să o ia moartea prin surprindere.

Uite, în timp ce noi ne dăm de ceasul morții că moare democrația, cu fiecare voce critică redusă la tăcere în presă, oamenii se înghesuie să petreacă la târgul de crăciun organizat în Hala Laminor de primarul Negoiță, despre care puțina presă care a mai rămas scrie că – ce să vezi! – nu are aviz ISU și a primit chiar amendă de la ISU pentru că nu are montate toate instalațiile de evacuare a fumului și de stingere a incendiilor. Lasă că ISU susține că nu poate să-i dea mai mult decât o amendă – deși nu văd de ce nu ar putea să închidă târgul ăla, dacă chiar e un pericol pentru public – dar publicul, frate, publicul cum naiba de se înghesuie acolo, seară de seară, complet autist la semnalele trase de presă și la trecutul recent numit Colectiv?

Asta mi-a amintit de un caz similar, cinema Gloria, despre care am scris în 2017, reabilitat tot din bani publici, tot de Primăria sectorului 3, și folosit de PSD ca sală de festivități pentru partid, tot fără aviz ISU. Se pare că Negoiță, care are la activ deja câteva incendii serioase pe persoană fizică  – Hotel Rin, Confort City – nu se lasă până nu dă unul și la primărie. Omul ăsta și-a făcut un brand – fără autorizație, că autorizația e pentru fraieri. Și nu pare să fie nimeni care să-l oprească.

*Schengen pentru proști

Și dacă tot suntem la capitolul proști, să zic și de cum ne ia Ciolacu de proști când se laudă că a reușit să-i convingă pe austrieci să ne lase în Schengen doar cu avionul. Cine ar citi titlul ăsta ar rămâne cu impresia că ce mare om de stat e Ciolacu ăsta, că uite cum a reușit el să ne bage în rândul europenilor și cum n-o să mai fim noi umiliți la cozi. Și probabil cine nu a ieșit din țară cu avionul deloc l-ar și crede, că asta ar fi o mare realizare, când de fapt nu e deloc așa. Ultima dată când am fost la Leipzig nu la control pașapoarte a fost coada a mai mare, ci la controlul de securitate, care oricum a fost fușerit probabil, de ne-au băgat nemții din nou prin filtrele de securitate la Frankfurt, când am făcut escală.

În schimb astă vară când am fost la bulgari la mare am văzut cum arată cozile de TIR-uri la graniță. Iar alea vor rămâne neschimbate dacă prin absurd autoritățile române ar accepta compromisul cu Schengen-ul aerian. Nu doar faptul că ne controlează buletinul la urcarea în avion e umilitor și consumator de timp, ci libera circulație a oamenilor și mărfurilor la granițele terestre e miza. Dar Ciolacu e deja în campanie electorală, de acum începe realitatea paralelă.

*Ryan O’Neal în „What’s Up, Doc?”

A murit săptămâna asta, la vârsta pe care tocmai a împlinit-o și mama, Ryan O’Neal, celebru pentru rolul din Love Story și alte câteva filme. Dar s-a pierdut complet din necroloage „What’s Up, Doc?”, filmul pe care cred că l-am văzut de câteva ori și de fiecare dată cu aceeași plăcere. Nu știu să zic un alt film la care să fi râs de fiecare dată la fel, deși știu deja toate scenele aproape pe de rost. În caz că e cineva care nu l-a văzut, deși din 1972 până acum să fi tot fost ocazii, iată un prilej să vă mai deconectați nițel de la încrâncenările lumii. Scena mesei e una din favoritele mele 🙂

*dispărut de la adresă

Negrilă a lipsit azi la apel, la ambele mese, și sunt îngrijorată că nu știu pe unde îi zace blana. Viața doar cu nouă pisici și un câine e mai tristă. Sper să apară, că i-am păstrat porția de coșuri și gâturi de pui și nu mă îndur să le-o dau celorlalți.

Etichete: autorizație ISU, Doc?, Hala Laminor, jurnal săptămânal, mama, presa, Primar Robert Negoiță, Ryan O'Neal, What's Up