Claudiu Constantin: meseria de primar este o rețetă sigură de eșec personal

Claudiu Constantin a completat chestionarul pentru cei rămași cam astă primăvară, când pornisem seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. A scris mai telegrafic despre cum a ales el să rămână în țară, ba chiar să se bage în politică și să fie primarul comunei în care s-a născut. Mi s-a părut povestea ideală de spus românilor deznădăjduiți – primar USR, lăsat singur de consilierii partidului care aleg să facă o alianță cu PSD, trece printr-o demisie apoi revine la primărie și „înghite broasca râioasă” a PNL, totul pentru comunitate, firește. Așa că l-am rugat să mai răspundă la câteva întrebări suplimentare.

Omul a acceptat, dar numai de mine și întrebările mele nu avea timp, când ardea cămașa pe el și la primărie și acasă, unde are familie tânără, cu doi copii mici și gospodărie în formare. Și toate astea la țară, unde numai dacă te uiți pe geam afară din casă și afli că ai de făcut câteva treburi urgente prin bătătură. A trecut timpul, l-am mai întrebat și eu de sănătate, a zis că n-a uitat dar… A trebuit să vină iarna, când se bagă tot țăranul în casă, la gura sobei, are mai mult timp și își aduce aminte de datorii 🙂 Așa se face că, iaca, încheiem anul cu o poveste optimistă de român care nu numai că nu a emigrat, dar și-a suflecat și mânecile și s-a băgat în politică. Unde a văzut că e atât de rău pe cât se zice.

Cu ocazia asta l-am descoperit și eu pe Claudiu Constantin, citindu-i blogul pe care pare să-l fi început în tinerețea romantică, atunci când era un soi de poet programator proaspăt ajuns în București de la Plaiul Nucului, din Buzău. Născut în 89, de-o seamă cu tânăra noastră democrație, fiu de tâmplar, Claudiu scrie că a fost un copil introvertit și melancolic, atras de literatură, poezie și natură. Ajuns corporatist la București, a dezvoltat un al doilea eu, mai pragmatic, iar azi, după trei ani de primărie la Lopătari pesemne că-l dezvoltă pe al treilea, de politician diplomat care speră ca de munca lui la primărie să beneficieze și propriii lui copii, atunci când le-o veni rândul să intre în școlile locale. Un deziderat bun și realizabil, de preferat oricăror discursuri și promisiuni sforăitoare.

În loc să emigreze, la 28-29 de ani Claudiu a ales să se întoarcă în satul natal, cu nevasta, un copil născut și altul pe drum, și să candideze la primărie în comuna Lopătari, unde exista un primar de trei mandate, osificat în funcție de 12 ani, „aproape jumătate din viața mea pe Pământ”, zice Claudiu. Din 2020 încoace, Internetul a pierdut un blogger și un IT-ist, căci primarul Claudiu Constantin și-a dat seama că nu mai are timp să scrie și nici aceeași libertate de exprimare dinainte:

Când ești primar nu mai poți scrie orice. Când ești primar ai cel puțin niște mii de perechi de ochi ațintiți asupra ta – asupra a ce zici, ce faci, ce încurajezi. Persoana ta nu-ți mai aparține doar ție și celor dragi, ci în parte și comunității întregi. Primarul nu e tătucul tuturor, dar e sinonim cu efortul comunității de a merge mai departe. Dacă primarul spune sau face o prostie pare că întreaga comunitate spune sau face acel lucru. Când auzi de Lopătari poate îți vine-n minte „acolo unde primarul bea sub birou” sau „acolo unde face unul stații de încărcare pentru vehicule electrice” sau „acolo unde e un primar tânăr care vrea, dar nu poate singur”. Azi primarul nu mai e „întâiul gospodar” al comunei, ci purtătorul de cuvânt al comunității și reprezentantul oamenilor oriunde merge.

E ok să nu scrii. Sinceritatea din a scrie se poate transforma în sinceritatea din a trăi. Poate că înainte de a scrie sincer ar trebui mai întâi să trăim sincer? Sau poate scrisul sincer e sursă de probleme – poate ar trebui să folosim scrisul pentru a ne păcăli pe noi înșine și pe alții că însemnăm mai mult decât ceea ce suntem de fapt: bieți muritori mereu în căutarea a nu știm ce.

*fotografiile îi aparțin lui Claudiu Constantin

Primarul Claudiu Constantin în câmpul muncii

Dollo: Cum e viața dvs? Este așa cum v-o doriți?

Claudiu Constantin: Sunt un om crescut la țară și care, după 12 ani de trăit în București, și-a dorit să revină la țară și să-și întemeieze acolo un rost: o familie, o muncă, un loc în comunitate. Mă mulțumește și mă entuziasmează să trăiesc cu mintea și dorințele de acum în locurile în care am copilărit cu mintea și dorințele de atunci, contextul ăsta deschide o lume de posibilități, de oportunități, de lucruri interesante care se pot întâmpla și la care pot pune umărul. Mă nemulțumesc lipsurile materiale, atât personale, cât și comunitare: lipsa de infrastructură, de servicii medicale, educație de calitate/de excelență – deci am niște nemulțumiri destul de comune pentru care există soluții.

Viața mea de acum este așa cum mi-am dorit-o: trăiesc cu niște constrângeri alese de mine și rezolvându-mi problemele mele rezolv măcar o parte din problemele celor din jurul meu. Trăiesc printre vecini și rude, am doi copii mici, casa în renovare, iar asta mă ține cu picioarele pe pământ printre alți oameni cu picioarele pe pământ. Mă zbat între funcția de primar într-o mică comunitate rurală din Buzău și viața de familie cu copii la început de drum.

D: Din expresia „mă zbat” s-ar zice că nu e ușor. Din experiența proprie știu că viața la țară nu e deloc ușoară, deși pentru orășeni pare bucolică și relaxantă. Când v-ați mutat la țară, după 12 de ani de oraș, ce aveați în minte că va urma?

C.C.: Nu e deloc ușor, la țară te poți bucura de natură, aer curat, libertate, dar te și lovești de multe neajunsuri. Când ne-am mutat la țară am încercat să ținem așteptările jos, să fim deschiși, să nu avem prejudecăți, să ne integrăm în comunitate fără a renunța la cine suntem și ce ne dorim. Ne-am dorit să experimentăm măcar un an viața la țară ca să ne dăm seama dacă putem face asta pe termen lung. Am concluzionat că putem, dar și că avem în față foarte multe provocări majore: lipsa activităților sociale, renovarea unei case și asigurarea unui anumit standard de confort, creșterea și educația copiilor, munca aducătoare de venit, mentalitatea oamenilor din comunitate. Nu toată lumea poate naviga cu bine prin toate astea în același timp și am fost mereu conștienți că drumul pe care mergem noi nu va fi ușor, dar poate fi și plin de satisfacții unice.

D: Ce v-a determinat să intrați în politică și să și candidați la primărie?

C.C.: După ce ne-am mutat la țară ne-am lovit de problemele de care se loveau rudele și vecinii noștri dintotdeauna: lipsa infrastructurii de bază, nicio inițiativă culturală, școli încremenite în timp, lipsa implicării din partea administrației locale și un sentiment general de deznădejde și izolare. Eram membru pasiv, cotizant, al partidului PLUS de prin 2019, din convingere, și cam atât. O perioadă am crezut că pot participa la progresul comunității de pe marginea administrației, dar mi-am dat seama că modalitatea asta este prea lentă și ineficientă. Așa a apărut ideea „dar dacă am schimba primarul la Lopătari?” pentru a grăbi un pic lucrurile și a ne asigura că în timpul vieții noastre la țară putem beneficia de decizii publice mai bune. Inițial am vrut să găsesc pe cineva pe care să-l susțin, însă problema a fost că… n-am găsit. Era nevoie de cineva cu o minimă carismă, cu o dorință puternică de a-și asuma asta, cu o minimă capacitate de a putea face asta și cu destulă anduranță ca să poată rezista prin acest proces. Și desigur 100% integru. Nu am găsit. Atunci m-am decis să-mi asum eu asta, deși nu se prea potrivea cu planurile mele de viitor.

D: Și cum este viața de primar, după trei ani de mandat? Cât din ce ați promis în campanie ați reușit? Ambițiile păreau cam nerealiste: rețea de apă, asfaltarea străzilor…(cel puțin așa scrie pe site-ul USR).

C.C.: Viața de primar este complicată pentru că sunt mereu la intersecția unor prejudecăți specifice, a unor așteptări publice nerealiste și a unor nevoi personale. Toate astea sunt greu de aliniat. În România nu prea avem modele de primari buni, echilibrați, eficienți tocmai pentru că este extrem de dificil să faci treabă bună într-o primărie. Dacă ai și o familie tânără, care cere timp, energie și resurse materiale pentru a-i asigura confortul, meseria de primar este o rețetă sigură de eșec personal.

În campanie am insistat pe „ne-promisiuni” ca să-i fac pe oameni să înțeleagă că nu mai poți porni la drum cu promisiuni, ci cu energie și bună credință, care trebuie să fie baza pentru ce faci mai departe. Neavând experiență în administrație publică, necunoscând ce voi găsi în Primărie, nu aveam cum să ofer o campanie bazată pe certitudini, ci una bazată pe o nouă atitudine în administrația publică locală. Și partea bună e că oamenii de la Lopătari au înțeles asta.

În acești trei ani am inițiat o serie de proiecte, dintre care unele au fost duse la bun sfârșit, dar și unele pentru care mai e nevoie de unul sau două mandate. Este foarte greu să explici oamenilor pe limba lor cum funcționează o administrație locală, ce atribuții are primarul sau Consiliul Local, ce constrângeri sunt atunci când vrei să miști ceva, ce dependențe de alte instituții sunt, cum alcătuiești un buget, cum atragi fonduri nerambursabile și cum setezi priorități. Toate astea respectând un volum legislativ extraordinar de vast și în context politic, care de cele mai multe ori nu simplifică, ci complică orice vrei să faci.

Am atras fonduri pentru rețele de apă și canalizare, însă elaborarea documentației și implementarea efectivă a proiectului e mult mai complicată decât am presupus inițial. Asfaltarea străzilor a fost de la bun început un obiectiv îndoielnic pentru că în zona de munte te costă foarte mult km de asfalt făcut cum trebuie. Am pietruit în schimb majoritatea drumurilor și am întreținut ulițele de prin sate. Avem peste 300km.

Au apărut și proiecte și posibilități de finanțare extrem de binevenite, la care nu ne-am putut gândi de la bun început, cum ar fi construirea unui Centru Comunitar Integrat (un dispensar mai complex) sau reabilitarea și modernizarea Bibliotecii Comunale. Avem fonduri europene pentru cele două, iar ele reprezintă și o „călire” a colegilor din Primărie și o reorientare pe atragerea de fonduri nerambursabile.

Am ajuns să cred că sănătatea mintală a primarului e cea mai importantă pentru o comunitate 🙂

D: Ce anume din viața de primar v-a surprins plăcut, față de așteptările cu care ați pornit în mandat?

C.C.: M-au surprins plăcut căldura și înțelegerea din partea multor oameni din comunitate și că înțelegeau mecanismele puterii locale și centrale, înțelegeau prin ce greutăți trece primarul lor fără ca primarul să se plângă de asta. Un fel de telepatie a oamenilor de bună credință. A fost ceva extraordinar care mă emoționează ori de câte ori îmi aduc aminte de asta.

D: Dar neplăcut?

C.C.: M-a surprins neplăcut deturnarea echipei de consilieri locali cu care am pornit la drum. Opoziția PSD a reușit să-i manipuleze și să și-i apropie, astfel încât am ajuns în situația în care consilierii USR nu mai votau proiectele primarului USR. Mai mult, filiala județeană și organele centrale nu au ajutat cu nimic în această problemă. A fost nevoie de mobilizarea comunității și de 3, 4, 5 ședințe de Consiliu Local ca să putem aproba și depune proiecte pentru fonduri nerambursabile. Doar să depunem. Ceva incredibil de greu de înțeles, să te pui contra dezvoltării pentru că ai ceva cu primarul. A fost nevoie de multă muncă și energie ca să poată trece aceste proiecte de Consiliul Local, ceva absolut formal în alte Consilii Locale din jurul nostru.

D: Cât din ce aveați în minte când v-ați băgat în asta a rămas intact ca percepție după trei ani, apropos de așteptări?

C.C.: După trei ani rămân câteva lucruri universal valabile: fă totul cu bună credință față de oameni, documentează-te și explică cât poți de bine orice e nevoie, avansează cu calm și diplomație prin toate. Și, mai ales, să știi mereu că deși respectând toate astea, tot e posibil s-o dai în bară și să pierzi anumite proiecte. Nu toate depind de tine și nu le poți face tu pe toate, este OK și mergem mai departe. Am ajuns să cred că sănătatea mintală a primarului e cea mai importantă pentru o comunitate 🙂

D: V-ați gândit vreodată la emigrare?

C.C.: Desigur, de multe ori. Alternativa la viața din România este acum la îndemână, un tânăr român capabil își poate face un rost oriunde în lume. Dar la mine entuziasmul de a construi ceva în România a fost mai mare decât cel de a-mi face un rost într-o țară civilizată. N-am ajuns niciodată în punctul să vreau să plec și sper să nu ajung acolo, cred că eu în mine am nevoie de România și România are nevoie de mine.

D: De ce ați ales totuși să rămâneți aici?

C.C.: Cred că se poate face treabă bună în România în multe domenii și că suntem înconjurați de multe oportunități. Cred că se poate demonstra punctual că unele prejudecăți sunt false și că pot fi demontate. Când aud „nu se poate asta la noi” îmi crește adrenalina și dorința de a dovedi că e fals. Iar asumarea rolului de primar într-o comună de la capătul pământului e cea mai dură și grea bătălie cu inerția și ideea că „nu se poate asta la noi”.

Mai sunt desigur multe motive pentru care am ales să rămân: vreau să am grijă de părinți așa cum și ei au avut grijă de mine și de sora mea. Ei nu m-au abandonat când le-a fost greu, eu de ce i-aș abandona? Și mai sunt mulți oameni în jurul nostru care efectiv merită să li te dedici, oameni cărora li s-au întâmplat nedreptăți greu de acceptat. Ei merită orice om care rămâne aici și care trage pentru bunăstarea lui și a celor din jurul lui. Iar eu am ales să rămân pentru că vreau să fiu un motor al schimbării în comuna mea natală, vreau să cresc o familie aici și să îmbunătățesc lucruri în jurul meu atât cât pot. 

O organizație politică nu merită să i te dedici complet, oamenii din comunitate în schimb, da

D: Apropos de contextul politic nefast, ce părere aveați despre traseismul politic înainte de a deveni primar și cum l-ați explica acum, după schimbarea taberei, în 2022? Știu o mulțime de oameni (incluzându-mă și pe mine) dezamăgiți de USR și de oamenii din el, dar mai știu și alții care încă se mai uită într-acolo ca spre (unica) lumină în contextul politic actual. Cum s-a văzut din interior această experiență politică și cum e cu broasca aia râioasă pe care o înghite politicianul, „de dragul oamenilor”?

C.C.: Din punct de vedere politic eram cu siguranță mai idealist înainte de a deveni primar. Am crezut că e nevoie să te identifici cu o organizație și să lupți pentru ea. Am avut un duș rece când USR-ul m-a abandonat în greutățile cauzate de consilierii USR sau când la nivel central aveau poziții extreme fără să fi cerut primarilor lor un minim punct de vedere. Față de alte partide USR are o minciună în plus: noi nu suntem ca ei. Ba da, sunt fix la fel ca ei și au aceleași practici. Inclusiv de la nivel central au făcut solicitare la Prefectura Buzău ca să-mi pierd mandatul, demers absolut ridicol. De la PNL am simțit o minimă implicare în problemele de la Lopătari, vom vedea dacă este susținută sau nu.

Nu am ajuns la concluzia că „toți sunt la fel”, dar știu acum că o organizație politică nu merită să i te dedici complet. Oamenii din comunitate în schimb, da, merită să te zbați pentru ei, chiar dacă asta înseamnă să înghiți și broaște și să te afiliezi unei organizații politice căreia ai multe să-i reproșezi.

Pe de altă parte USR a ales să fie un partid de nișă, care nu are un obiectiv de a guverna o țară, ci de a-și fideliza și asigura o felie din plăcinta electorală. USR a fost o gură de aer proaspăt pentru politica din România, dar și un proiect eșuat din punctul meu de vedere. Știu parlamentari, primari, consilieri locali din USR care fac o treabă foarte bună și sper să-i țină Dumnezeu sănătoși și energici să facă asta în continuare, indiferent sub ce umbrelă politică vor activa. Sper să apară mai multe partide care să-și dorească să guverneze cu adevărat în interesul cetățenilor. Nu va fi cazul în 2024, dar cred că va fi cazul în 2028, este un pariu pe care-l fac de pe acum.

D: Și nu puteați să rămâneți la broasca USR, a fost nevoie de una și mai râioasă de la PNL? Mai ales într-un județ în care PSD are majoritatea covârșitoare a primarilor, nu pare că ați câștigat prea multă susținere în consiliu alegând broasca PNL, nu?

C.C.: Am ajuns la concluzia că dacă toate partidele au cam aceleași practici, măcar unele te pot ajuta să îndeplinești obiective locale. PNL e o organizație mare care își dorește cu siguranță guvernarea și țin de primarii lor. Este potențial aici, dar acest potențial depinde de liderii partidului și viziunea lor. Cred că azi PNL nu are încă liderii adevărați de care are nevoie ca să devină partidul care să guverneze singur, sper ca ei să apară, să fie susținuți și să mă facă să nu regret decizia de a mă afilia la PNL. Și sincer îmi doresc să pot spune că primarii liberali livrează mai mult pentru comunitate decât cei pesediști, sunt dispus să mă țin de asta în ceea ce mă privește. A fost desigur și un gest de curaj din partea PNL să atragă în curtea lor un primar mai neconformist care de câteva ori a avut poziții publice contrare viziunii partidului. La PSD asta-ți atrage excluderea, cum a pățit și Gheorghe Damian, primarul Ciugudului.

În Consiliul Local PNL are azi doi consilieri, deci nu pentru Consiliul Local m-am afiliat lor. Majoritatea la Lopătari este azi USR+PSD (în contradicție cu mesajele USR central și județean). Majoritatea putea fi USR+PNL, dar liderii județeni ai USR au ales în mod deliberat să se apropie de PSD.

D: Și cu mandatul cum a rămas, în ce partid sunteți de fapt acum?

C.C.: Eu oficial azi sunt membru USR, deși ei au comis niște ilegalități procesând intern o demisie care nu a existat (că tot vorbeam de aceleași practici). Sunt într-o colaborare și continuu dialog cu PNL pentru alegerile de la anul și vom merge împreună mai departe dacă comunitatea de la Lopătari are de câștigat din asta. Este o poziționare foarte clară, sinceră și directă din partea mea. Mandatul meu curent e dat de oameni și doar oamenii îl pot lua, nu niște politicieni vremelnici care nu știu mare lucru despre Lopătari.

În politică e ca la război, trebuie multă „carne de tun” ca mai apoi din cei care intră în tranșee unii chiar să răzbată

Apa pe care primarul o cară zilnic pentru familia lui

D: Apropos de acel 99% dintre primari sunt slabi și corupți, de care spuneați inițial. Ce îl face pe un primar să fie bun? Cum reușește un corporatist, obișnuit cu alte targeturi, să se facă înțeles de o comunitate (probabil) mai degrabă tradiționalistă? Cum traduceți politica UE pe „limba rurală” de exemplu?

C.C.: Un primar poate fi bun dacă-și păstrează tot timpul buna credință, integritatea și dragostea față de comunitate. Sunt valori universale. Dacă nu-ți iubești oamenii din jur, nu le poți fi un primar bun. E o meserie cu atâta încărcătură emoțională încât, o să o parafrazez pe Elena Lasconi aici, doar iubirea poate să te țină pe linia de plutire. Un primar bun face progres constant, este conectat cu comunitatea, are răbdare cu oamenii și, mai ales, cu el însuși. În această perioadă încerc să practic o lecție învățată: dacă tu nu ești OK nu poți face lumea din jurul tău OK.

Primarul educă constant, am avut mari divergențe aici cu fosta echipă de consilieri. Le-am spus că noi trebuie să facem și educație (administrativă, de mediu, împreună cu școala, etc) și au reacționat vehement. Un primar bun este deschis și caută să ducă comunitatea într-un loc mai bun, chiar cu riscul de a nu fi complet înțeles. 

În ceea ce privește politica UE, e greu să o traduci oamenilor de la țară când liderii județeni și naționali sunt groaznici la asta. UE trebuie să ajungă la omul de rând prin politicienii naționali și prin politicile publice făcute în țară. Eu încerc să aduc fonduri europene la Lopătari, este primul pas pentru a aduce Europa în curțile lor, sperând ca în timp să dăm motive tinerilor plecați în Europa să se întoarcă în aceste curți.

D: Se vorbește despre reorganizarea administrativă, prin comasarea județelor și a comunelor care nu se pot autosusține. Cum se vede asta din comuna Lopătari?

C.C.: Unde semnez? Aș fi primul care ar fi de acord cu o reorganizare, dar una care să fie făcută pe criterii administrative și de eficiență, de performanță, nu doar redenumiri de teritorii fără niciun impact pozitiv asupra oamenilor. Reforma trebuie să aducă o îmbunătățire generală, altfel nu e reformă, ci doar gargară și împachetarea unor promisiuni goale. Activitatea Primăriilor și a Consiliilor Județene trebuie fără îndoială profesionalizată și, desigur, eficientizată prin oameni mai puțini și mai bine pregătiți. E nevoie de profesioniști în administrația publică. În rural, ca de aer.

Sunt multe motive din cauza cărora comunele nu se pot susține. E greu să recuperezi datorii de la rău platnici, ANAF ar trebui să facă asta la nivel național. Mulți primari nu prioritizează încasările de impozite locale sau amenzi ca să nu supere alegătorii – se întâmplă asta peste tot și toată lumea se preface că nu vede. Apoi dacă singura ta rută către municipiu este un drum județean pe care nu-l prioritizează niciun președinte de Consiliu Județean de 30 de ani, e greu să te dezvolți – cum se va rezolva asta în urma reorganizării? Nimeni nu știe. Reorganizarea trebuie să abordeze probleme reale și să propună structuri care grăbesc rezolvarea acelor probleme, de-asta am mari îndoieli că ea se va produce pe bune.

Împreună cu Charlie Ottley în vizită la Lopătari

D: V-a părut vreodată rău că ați decis să rămâneți în țară?

C.C.: Până acum nu. În ciuda multor dificultăți, am din când în când satisfacții care-mi dau energie și simt că prin faptul că sunt aici sunt parte din soluție, nu din problemă.

D:  Dar că ați intrat în politică și ați devenit primar?

C.C.: Sunt momente grele când abia mai am putere să gândesc pentru mine, când mă încearcă dezamăgirea și-mi pun întrebarea „pentru ce toate astea?”. Dar sunt și momente când mă încarc cu energie de la oamenii pe care-i întâlnesc, care sunt mulțumiți de activitatea mea și care-mi spun o vorbă bună de încurajare, îmi povestesc episoade din viața lor. Este o conexiune cu oamenii care mă face să nu regret nicio clipă că am intrat în acest malaxor. Am intrat pentru ei, nu pentru mine, încerc să-mi aduc mereu aminte asta.

D: Cât din decizia de a rămâne în România este teamă, comoditate, mulțumire, obligație, dragoste sau altceva?

C.C.: Este mulțumire, chiar cred că impactez viața oamenilor din jurul meu în mod pozitiv, puțin, dar pozitiv. Îmi place mult și locul în care trăiesc, chiar dacă încă nu am tot ce-mi trebuie aici. Este dragoste de rude și oameni care chiar merită mai mult în țara asta. Mai este dorința de dreptate pentru oameni care au fost nedreptățiți mult prea mult timp. Îmi place să construiesc și mi-ar plăcea să fac asta cât mai mult timp posibil, aici unde s-a întâmplat să mă nasc.

D: Care este schimbarea fundamentală pe care ar trebui s-o facă România ca să devină o țară în care să-ți dorești să trăiești și nu doar o țară în care ești nevoit să trăiești?

C.C.: Trebuie să avem politicieni din ce în ce mai buni care să ducă la din ce în ce mai puțină corupție. Sunt 100% convins de asta. Ca asta să se întâmple românii trebuie să aibă curaj să vorbească, să se implice în politică, să rămână drepți după ce au ajuns în funcții și să tragă acolo zi de zi, an de an, cu bună credință. Fără forță umană în politică România va bate pasul pe loc, singurul progres făcut fiind cel la care ne împinge Europa prin structurile sale.

D: Dar cum să avem politicieni mai buni? Am citit câteva comentarii la articolele despre demisia dvs. de la primărie și trecerea la PNL și nu sunt măgulitoare, ca să fiu blândă. Majoritatea se refereau la „ciolan” sau vorbeau peiorativ despre politicianul de tip nou, pe trotinetă și cu gărgăuni în cap, care dă bir cu fugiții când dă de greu. Politicienii mai buni nu provin din altă bază decât tot din acest popor, însă exponenții cu pregătire par scârbiți de politică și chiar de țară. Intrarea în politică e mai degrabă un sacrificiu (personal, profesional).

C.C.: Din păcate e ca la război, trebuie multă „carne de tun” ca mai apoi din cei care intră în tranșee unii chiar să răzbată. E greu să reziști în tranșee, eu am fost la un pas să cedez, dar fără anduranță și voință de fier nu se poate. În acești trei ani mi s-au pus pe nedrept multe etichete, dar am știut ce mă așteaptă și am fost pregătit pentru asta. Imaginea primarului în mentalul colectiv românesc e jalnică, pe bună dreptate. Avem prea puțini primari buni, integri, profesioniști și prea mulți care fură și își țin comunitățile sub jug, cum să fie altfel? E nevoie să demonstrăm om cu om că un primar bun nu se naște, ci se plămădește prin muncă, o muncă a comunității – cred că e ceva important aici:

comunitățile cresc primarii într-un anume fel. Dacă le tolerează furtul, vor avea un hoț la cârmă. Dacă-l ajută să eficientizeze serviciile publice, vor avea un profesionist la cârmă.

Focul viu de la Terca

D: Până la urmă ce înseamnă politică, în viziunea dvs?

C.C.: „Politică” e la origini ceva bun, „știința și arta de a guverna un stat; formă de organizare și conducere a comunităților umane”, și trebuie privit și practicat ca atare. E o știință, e și o artă, așa că o vom trata ca pe o știință (ne documentăm, cercetăm, punem în practică prin metode raționale) și ca pe o artă (o abordăm creativ, explorăm, experimentăm, o facem plăcută). E un domeniu interesant și trebuie să ne înconjurăm de oameni care o privesc la fel. Doar așa vor apărea inițiative politice constructive, care au impact pozitiv și care trag înainte societatea.

D: Ce ați cedat din confortul personal când v-ați mutat la țară și ați venit la primărie?

C.C.: Am sacrificat jumătate din salariu, am trecut de la aproximativ 12.000 de lei net la 5.400 de lei (a mai fost recent o mărire prin lege la 6.000 de lei). Am trecut de la o viață echilibrată, lucrând din confortul casei, la o activitate haotică unde fac destul de des pompieristică. Ne este greu ca familie, de exemplu școala nu asigură transportul soției la locul de muncă, în alt sat, și atunci fac eu asta de două ori pe zi. Recent ne-am cumpărat o casă la care renovăm cu ce bani mai rămân după cheltuielile cu ratele și copiii. Încă mai avem probleme cu apa curentă la casă. Mai sunt multe altele, dar le tratăm pas cu pas și cu multă energie pe care o investim în noi și cei din jurul nostru.

Schimbarea începe cu tine, e un fapt real pe care-l practicăm la greu, sper s-o facă cât mai mulți. Abia așa se va produce o schimbare majoră.

Indiferent cine va conduce această Primărie în viitor, nu va mai fi la fel, oamenii au văzut că se poate și au acum standarde mai înalte

Claudiu și familia lui

D: Ce ați pierdut și ce ați câștigat în ăștia trei ani de politică și primărie?

C.C.: Sigur o parte din neuronii mei nu mai sunt acolo🙂efortul mental de a aduce pe linia de plutire o comună căpușată, înglodată în datorii, cu oameni obișnuiți cu un anume mod de lucru, este monumental (totul în timp ce vrei să-ți clădești și o familie cu o gospodărie). Dar am câștigat o comunitate care acum înțelege cum funcționează o Primărie și care e conectată la activitatea ei. E mare lucru. Faptul că Primăria este mult mai bine dotată cu utilaje și că lucrează zi de zi pentru oameni este un mare câștig pe care eu ca cetățean îl am. Indiferent cine va conduce această Primărie în viitor, nu va mai fi la fel, oamenii au văzut că se poate și au acum standarde mai înalte.

Am câștigat satisfacție prin proiectele inițiate și pentru care deja avem finanțare asigurată (aducțiuni de apă, renovarea Bibliotecii Comunale, construirea unui Centru Comunitar Integrat pentru servicii medicale, dotarea școlilor cu grupuri sanitare în interior, mobilier și echipamente, etc). Curând copiii mei vor intra în sistemul de învățământ local și dacă azi îmi fac treaba bine poate o să le fie și lor mai bine.

D: V-ați da viața pentru această țară?

C.C.: Nu, propriii mei copii merită mai mult decât „țara”. Dacă ar fi să aleg direct dintre două rele, aș alege pentru siguranța familiei mele chiar dacă aș dezamăgi pe alții. Dacă tot vorbim de primari buni, cred că un primar bun este sincer cu el însuși și cu oamenii și nu se ferește să se arate așa cum este. Până la a ne da viața trebuie să practicăm diplomația.

D: În cazul unui război ce ar face primarul Claudiu Constantin?

C.C.: Aș încerca să trec comunitatea printr-un război cu consecințe cât mai puțin grave, în măsura în care asta depinde de primar. Un război e un cataclism, vedem asta azi în Ucraina și Israel/Fâșia Gaza și e peste închipuire. Aș încerca să-mi fac treaba cât mai bine în acel context și să reprezint pentru oameni o ancoră pentru a trece peste război.

D: În acest moment există cineva/ceva care vă dă (o cât de mică) speranță? Cine/ce anume?

C.C.: Oamenii care mi-au acordat încredere de a conduce o comună. E ceva incredibil și prețios și trebuie tratat cu responsabilitate.

D: Cum sunt acei oameni? Îi puteți descrie un pic, cu bune și rele, pe oamenii din comunitatea Lopătari?

C.C.: La Lopătari sunt mulți oameni de bună credință, dar cărora le-a lipsit un model, o locomotivă care să-i tragă înainte către informație, perspective, dezvoltare. Au fost poate prea răbdători cu primarii care i-au dezamăgit și nu s-au putut mobiliza să-i dea jos, asta până-n 2020. Sunt oameni calzi care te respectă dacă-i respecți, și care se mobilizează să facă lucruri dacă le dai un motiv bun.

D: Unde vă vedeți peste cinci ani și câte broaște râioase mai puteți? 😊

C.C.: Peste un an sau cinci sau zece mă văd ca fiind un om care are un impact pozitiv în comunitate. Fie că voi fi primar, IT-ist sau șomer, îmi doresc să am un aport, să fiu un țăruș de care comunitatea se sprijină la nevoie. Viața însă este surprinzătoare, bate filmul, iar Dumnezeu râde mereu de planurile noastre – nu putem prevedea viitorul, însă dorința mea este să pot trece peste cât mai multe praguri împreună cu oamenii mei de la Lopătari.

D: Prin absurd (sau nu), ar fi ceva care v-ar face totuși să emigrați?

C.C.: Siguranța familiei mele va fi întotdeauna pe primul loc. Oamenii nu-s copaci și se pot muta dacă vor, plecatul nu e o tragedie. Dacă ar fi să emigrăm azi din motive extreme, aș face-o împăcat că atât cât am fost în România am fost de partea bună a istoriei și am împins lucrurile înainte. Din păcate fără sacrificiu personal, individual, nu se va schimba nimic major în bine. Dacă fiecare dă atât cât poate pentru binele comun, este enorm – eu prefer să fiu de această parte a baricadei. Nu trebuie să așteptăm martiri, eroi și oameni cu puteri supranaturale, trebuie doar să ne facem treaba în dreptul nostru cu bună credință. Și așa cei ce vin după noi vor face din emigrare o alegere, nu un caz de forță majoră.

Ținutul de poveste al Lopătarilor

Acest portret face parte și încheie optimist oarecum seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Le mulțumesc tuturor celor care au contribuit cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care am încercat să-l conturăm aici. Găsiți toate poveștile din serie aici.

Tags: Claudiu Constantin, emigrare, Oameni care sfințesc alte locuri, politică, primar Lopătari, slider, traseism politic