Țara găurilor mici și înfundate – 10 minute#7

Săptămâna asta s-a dat startul pregătirilor pentru Crăciun. Mai exact mama a dat startul, că a cumpărat carne de la o măcelărie deschisă pe lângă ea, cu „carne cinstită” (orice ar însemna asta) și m-a pus în fața faptului împlinit sâmbătă, de fapt în fața faptului ce se cerea împlinit, adică un castron cu carne tocată + unul cu mirodenii + o împletire de mațe de porc = love. Așa s-au născut cârnații, ceva ce mama face de când o știu eu, în fiecare Crăciun, în casă, pentru că îi place să știe că aproape tot ce e pe masă e făcut de ea, că știe exact ce și cât a băgat în fiecare fel.

În cazul cârnaților, prezența mea a fost o binefacere, pentru că am pisat usturoiul și ajutat la umplerea mațelor, dar și un ghinion, căci i-am atras atenția să nu pună așa de mult piri-piri (niște ardei iuți pisați), influență ce s-a dovedit de rău augur, căci azi am prăjit niște carne din aia de umplutură și s-a dovedit că, oroare, cârnații lui 2023 nu sunt deloc, dar deloc picanți.  Asta va fi prima dramă a mesei de Crăciun și problema pe care o va spune de mai multe ori decât câți cârnați am făcut, oricui va avea ocazia 🙂

*Prima vidanjare nu se uită niciodată

Dar înainte de cârnați, de pregătirea și de gustul lor, altceva trebuie să ne preocupe, și anume unde se duc când ies pe partea cealaltă. Și aici a fost încă o întâlnire brutală cu realitatea de la țară, pe care viața ne-a oferit-o taman în sezonul rece, când ai vrea să faci orice, mai puțin să desfunzi canalizarea din curte.

Desigur că nu ați ratat episodul cu montarea fosei septice, din construcția casei, și înregistrarea ei la primărie, așa că, iaca, la doi ani și fix două luni de când am început s-o folosim, i-a sunat și ceasul golirii. Că tot ne dădeam de ceasul morții că nu știm cum ne vom da seama că e cazul să chemăm vidanja. N-a fost greu, într-o seară în mijlocul săptămânii ăsteia, după două dușuri și câteva ape trase la WC s-a dovedit că apa nu se mai duce nici din duș, nici din WC. Seara, pe la 22-23 și câteva grade spre zero, pune șuba pe tine și fuga la fosă, să vezi ce zice. Fosa era plină și nu prea, în schimb pe gura de vizitare a țevii de scurgere, care duce canalizarea de la casă la fosă, era apa sus, semn că nu mai încăpea pe țeavă.

A doua zi apa se dusese, dar era cazul să admitem că termenul de 2-4 ani dat de producător pentru vidanjare a fost atins, așa că ne-am apucat să căutăm firme de vidanjări în zonă. S-a dovedit o operațiune neașteptat de grea. Unica firmă din Călărași care apare pe net a zis că nu lucrează decât cu persoane juridice, iar alte două firmulițe mai mici, genul cu reclame pe Fb sau OLX, au zis că nu se mai ocupă cu „așa ceva”. O altă firmă, care se laudă că acționează profesionist și competent – că toate sunt cu competență și utilaje noi și moderne – în București, Ilfov, Giurgiu și Călărași a zis din start că suntem prea departe, deși suntem la granița dintre Ilfov și Călărași. În disperare de cauză am sunat la primărie (la aia a comunei și la aia a orașului limitrof) și din ambele locuri am obținut numărul de mobil al lui Guță din Belciugatele, care-și face pomană și cu noi ăștia de prin marginea asta a Călărașilor.

Ai zice că pentru țara în care jumătate din populație trăiește în afara rețelelor publice de canalizare, afacerile cu vidanjări ar trebui să duduie. Totuși, e un paradox și nu prea, dacă ne gândim că majoritatea oamenilor de la țară nu au „sisteme individuale adecvate”, cum le zice legea, ci sfânta groapă cu pereți betonați în care își varsă canalizarea și ea se scurge de fapt în pământul din care după aia bem toți apă. Vidanjarea se face mai rar spre deloc.

Domnul Guță s-a dovedit de cuvânt, mi-a trimis doi băieți cu vidanja în mai puțin de jumătate de oră de când am vorbit și mi-a spus cât mă costă. 220 de lei.

– Aoleu, zic, dar de ce așa mult, că abia dacă sunt doi metri cubi de rahat?!

– Păi, zice, ai unde să-l arunci decât la stația de epurare?

Căci cică acolo e scump, și ăia nu îl taxează la metru cub, ci la mașină. Mă rog, vorbeam ca să ne aflăm în treabă, căci nici el nu voia să scadă din preț, nici eu nu aveam alternativă, așa că asta a fost, am schimbat un Lucian Blaga (că până la urmă băieții m-au taxat doar cu 200) pe o fosă goală și iluzia că gata, cu asta am și rezolvat problema canalizării. Au venit, au aspirat, au plecat în nici un sfert de oră. După cum face domnul inginer socoteala, la prețurile astea per timp oamenii ăștia câștigă mai bine decât mine și el din salariu. Mă rog, cel puțin domnul Guță, că nu i-am întrebat și pe băieți cât câștigă. Ar fi fost oricum o întrebare jenantă, eu pentru orice sumă nu știu dacă aș fi făcut munca asta. Toată ziua după golirea fosei mi-a persistat mirosul ăla în nas, și nu știu dacă era doar o chestie psihică.

Însă, tot am avut o satisfacție, și anume calitatea conținutului. Nu știu dacă așa fac băieții ăștia complimente tuturor doamnelor cărora le vidanjează fosele, dar mie mi l-au lăudat, că nu are deloc grăsimi, că nu are nici șervețele umede și alte lucruri pe care le mai folosesc femeile și le aruncă acolo. Le-am zis și eu că noi încercăm să respectăm manualul fosei, nu aruncăm hârtie sau alte chestii, punem bioactivatori care descompun materiile solide, bla, bla. Băieții mi-au tăiat-o scurt, spunând că toate astea sunt degeaba, că vă minte ăștia, doamnă, cu toate prostiile.

 

Ah, și firește, banii s-au dat și luat la negru, că tot se face acum mare caz de trecerea de la 1 ianuarie la e-factura…

*Găuri mici, probleme mari

Bun, fosa am golit-o, dar când ne-am apucat să băgăm apă mai multă pe țeava aia de canalizare, am constatat că, surpriză, țeava e la fel de înfundată, deci problema nu era (doar) de la fosă. Și cum aflăm unde anume din cei peste 20 de metri ai țevii e înfundată? A calculat domnul inginer cu debitul apei, diametrul țevii, folosind formulele alea pe care le-am învățat probabil toți la școală, dar noi ăștia care n-am înțeles matematica nu le știm, și a reieșit că dopul ar trebui să fie cam la cinci metri de casă, la primul cot pe care-l face țeava către fosă.

Tot domnul inginer a căutat soluții pe Internet pentru problemă, după ce am căutat fără succes prin magazinele de bricolaj un furtun suficient de lung pentru țeava noastră, care să se potrivească la aparatul nostru de spălat cu presiune – se pare că e singurul model la care nu am găsit un furtun așa de lung. Am improvizat până la urmă unul dintr-un rest de peste 20 de metri de țeavă folosită la încălzirea în pardoseală, și pe care n-o aruncasem, căci iată, nu știi când îți trebuie. L-a meșterit domnul inginer, l-a legat la pompa de apă și l-am tot plimbat în sus și în jos pe țeava de canalizare până la fosă. S-a dovedit că dopul n-a fost ceva tare sau rigid, ci pesemne o pastă vâscoasă prin care totuși se scurgea apa dar mai încet. Când am văzut că apa folosită la spălarea țevii ajunge în sfârșit în fosă, și cu debit mare, am crezut că, gata, s-a rezolvat.

A fost momentul emoționant al sfintei zile de duminică, cu mine stând la gura fosei și strigând „curge, curge!” către domnul inginer, aflat la capătul celălalt al țevii, pe care o gâdila ca s-o desfunde. Cred că s-a auzit cam pe toată strada. În fine, ca să nu vă mai țin în suspans, după o jumătate de duminică petrecută afară, între cele două guri ale canalizării noastre mici și înfundate, ne-am considerat satisfăcuți de rezultat, am strâns furtunurile, sculele, le-am dezinfectat cu spirt și… am tras apa. Apoi ne-am dus la gura fosei s-o așteptăm și, surpriză, am constatat că tot nu curge.

Apoi ne-a împrumutat un prieten al domnului inginer un aparat de spălat cu presiune, care are și furtun lung, și o cameră de luat vederi de băgat în țeava asta. Am mai spălat o dată țeava, cu presiune mai mare de data asta, am băgat camera vreo opt metri pe ea, țeava se vede ca nouă pe interior, dar avem în continuare o mare dilemă: nu știm unde se duce apa când o tragi la WC, de nu ajunge în fosă. Căci nu ajunge decât foarte târziu, când se acumulează mai multă. E bine că acum din casă se scurge, dar e rău că înseamnă că țeava aia se va colmata din nou.

Variantele de lucru sunt:

• țeava o fi făcut burtă (adică s-a lăsat pe undeva), căci atunci când a fost instalată „meșterii” nu au vrut să-i pună nisip sub ea, pentru că „merge și fără”
• țeava o fi spartă – cea mai tristă variantă

Următorul plan e să săpăm lângă fosă și să vedem cum se prezintă situația din capătul celălalt al țevii de scurgere, la care nu avem gură de vizitare și nu știm cu adevărat dacă se simte bine sau are și acolo vreo problemă. Asta plănuim să facem săptămâna care vine, căci se anunță niște zile cu soare și pământul e destul de bun de săpat. Să vedem ce iese.

*Nu râdeți, că nu sunteți mai breji

Acum că v-am povestit de sistemul nostru individual adecvat de canalizare, să vă zic și de al vostru. Tot săptămâna asta – se pare că a fost săptămâna canalizării – primăria a inaugurat în sfârșit incineratorul de nămol de la stația de epurare de la Glina. Când mă mai indignez eu de una-alta prin țărișoară îmi amintesc de faptul că Bucureștiul, cel mai dezvoltat și bogat oraș al țării, NU a avut o stație de epurare a apelor uzate până acum zece ani. Iar când a inaugurat-o a făcut treaba doar pe jumătate, în clasic stil românesc, deși a avut la dispoziție o pălărie de bani. Am scris la vremea respectivă despre cum șeful Gărzii de mediu de atunci amenința că le închide stația de epurare imediat ce-i taie panglica, pentru că din funcționarea stației rezultă – ca și la fosa noastră eco – un nămol smântânos care trebuie uscat și incinerat. Stația de epurare a Capitalei României, așadar, era un soi de fosă septică mai mare.

Până la urmă evident că stația a fost inaugurată și a funcționat așa, bine mersi, încă 13 ani, până azi când tot Nicușor săracul a alocat bani ca să-i facă incineratorul ăla de nămol și să mai facă astfel o treaptă la stația aia, să nu mai polueze bucureștenii Dâmbovița, Argeșul, Dunărea și marea cea mare.

Așadar, orașe mari, probleme mari, sate mici, țevi mici și înfundate.

*Nightlosers la washboard

Într-o altă notă, vineri seară m-a dus domnul inginer la un concert Nightlosers care mi-a plăcut și m-a făcut să mă întreb de ce oamenii ăștia nu umplu niște săli ale palatului, ca alți roackări, ci abia dacă strâng vreo sută și ceva de boomeri într-un club în Grozăvești? Și mai ales cât pot să câștige oamenii ăștia, care chiar cântă bine, dintr-o astfel de seară, în care biletele au costat 55 de lei, iar audiența a fost atât cât v-am zis? Pare un precariat cu acte în regulă viața asta a artiștilor care nu umplu săli de spectacole, ci fac doar să se simtă bine niște grupuri mici de oameni.

Ah, și cealaltă observație de la concert – ce seamănă Hanno Hoefer cu Iohannis! Doar că se exprimă mult mai bine, chiar și la tabla aia cutată de spălat, numită washboard  😉 La concert a cântat cu lingurile la washboard inclusiv copilul de câțiva ani al lui El Lako Jimmy, tipul care căsnește vioara mai ceva ca Caliu.

*Oppenheimer pentru deștepți

Tot la capitolul casne culturale, să zic și eu ce părere am despre Oppenheimer, căci tocmai ce l-am văzut. Mi-ar fi plăcut dacă l-aș fi înțeles mai bine, Adică dacă aș fi avut probabil o cultură generală mai bună și aș fi știut dinainte cine erau toate personajele alea și ce au făcut ele în viețile lor. Altfel, fără wikipedia n-aș fi înțeles decât ideea principală din poveste, care nu e de fapt ceva nou: un savant folosit și apoi aruncat în debaraua cu vechituri a omenirii. Mi-a dat senzația de filmare redată cu viteză mai mare decât normal, ca să încapă în ea cât mai multe fapte și personaje. Mă întreb dacă ăsta e viitorul pentru consumatorii de film de acum, swipe left/right și treci mai departe? Oricum, m-am simțit proastă.

*Pisici – coțofene 1-0

La moșie lucrurile sunt sub control, suntem din nou zece pisici, un câine și doi oameni. Negrilă s-a întors la așternut, deși nu vom ști probabil niciodată pe unde a umblat aproape patru zile. Azi a fost o premieră, a fost prinsă și halită o coțofană. E prima dată când văd așa ceva, puteam să jur că nicio pisică nu are tupeu să sară la o coțofană, pentru că păsările astea sunt multe, mari, gălăgioase și rele – am văzut într-o primăvară una înhățând un pui de găină din curte de la vecinul și zburând cu el în gheare. Am crezut chiar că or avea gust nasol de nu se atinge nicio pisică de ele, pentru că coțofenele mâncau inclusiv boabe din blidele pisicilor. Ei bine, una din oastea lor a sfârșit azi în ghearele celei mai mici din gașca noastră de pisici, Yoko Ono. De gustat din ea au făcut-o toți.

Etichete: canalizare, canalizare infundata, carnati de casa, fosă ecologică, jurnal săptămânal, stația de epurare Glina, stație epurare București