7 zile la Veneția

O mini-vacanță cu mamele prin nordul Italiei: Veneția, Murano, Burano, Torcello, Dolomiți, Valdobiadene - valea cu proseco - Lago din Garda până sub balconul Julietei din Verona

Burano, spre închiderea programului

Prin vara lui ’23 am văzut pe Instagram niște fotografii din Burano, cu case colorate și canale pustii, și mi-a stârnit instant dorința de a le vedea pe viu. Lucru mare instagramul ăsta și influența lui în mințile oamenilor, fie ei și din generația X. Nu știu ce m-a atras, combinația de culori sau pustietatea locului, poate ambele, dar mai mult a doua, căci mi-a indus ideea că asta ar fi vreo insulă nevizitată, deci opusul a ceea ce de obicei considerăm a fi a turist trap și deci încercăm să evităm. E hazliu, dar în capul meu era ceva de genul: trecem și pe la Veneția, care desigur că e aglomerată, dar de fapt noi o să mergem mai degrabă prin insulițele astea adiacente, în care nu se duce lumea. Nu puteam să mă înșel mai tare.

Evident că mi-am dat seama dinainte de plecare de asta. Dar oricum îmi doream de mai mult timp să ajung prin zonă, așa că am combinat dorința mea cu vacanța anuală în care am dus-o pe mama în ultimii ani, în general de ziua ei în decembrie. De data asta am devansat perioada, așa că am ajuns la Veneția în mijlocul lui septembrie.

Castagnole, 35 km de Veneția

Cazarea – la mama și tata lu’ Moreno

Pregătirile au durat ceva, căci aveam nevoie de o cazare care să îndeplinească niște condiții anume pentru un om cu picioare obosite: să fie la parter sau să aibă lift. Din vacanțele trecute am constatat că nu o pot plimba prin oraș și după aia s-o pun să și urce vreun etaj-două până în cameră. Iar în ultimul timp nici plimbatul nu-i mai e la îndemână, căci picioarele o lasă destul de repede. La fel și interesul. La 82 de ani mama are răbdarea unui copil de 5 ani: Mi-e foame, mi-e sete, am obosit, mai mergem mult? Dar ce facem aici, n-am văzut destule, hai să mergem!

Cazarea am găsit-o cam la 30-40 de km depărtare de Veneția, în Castagnole, o așezare mică, suburbie aproape rurală a orășelului Treviso, unde ne-a lăsat și avionul pentru săraci cu care am zburat. Aeroportul pentru bogați era undeva în coasta Veneției, la câteva minute distanță de Gara centrală. Practic se ajunge la aeroportul ăla cu vaporașul direct din Veneția.

Am închiriat, așadar, de la Moreno, un italian cu BMW și aer sportiv de pensionar vest-european, parterul unei case cu grădină, în care mai stătea și proprietarul, la etaj, și unde părea că stătuseră bătrânii lui părinți până să moară. Era loc de mai bine, în special la mobile scârțâitoare, lenjerii și prosoape folosite cu siguranță de ăi bătrâni până în ultimele lor clipe, dar în rest apartamentul a avut tot ce ne-a trebuit și a fost situat într-o zonă liniștită și rurală, cam cum o să fie și Fundulea noastră peste 50 de ani, dacă o să aibă parte de primari competenți și oameni responsabili, cu bani și gusturi educate.

Prin Castagnole

Mașina – Lancia unei mătuși din Italia

A doua chestie cu care ne-am bătut destul de mult capul a fost închirierea unei mașini. Tot mama a fost cauza, căci altfel în Italia circulă foarte bine trenurile oriunde ai treabă. Închirierea mașinii a venit cu o grămadă de bătaie de cap încă din țară, pentru că nici eu, nici domnul inginer, nu aveam un card de credit, musai necesar la închirierea unei mașini în Europa. A durat mai mult de o lună ca să facem, căci nu e atât de ușor să obții un credit pe cât vezi prin toate reclamele. Deși suntem doi oameni ai muncii respectabili, cu contracte și salarii decente, o bancă a refuzat să-i facă card de credit domnului inginer – fără un motiv clar, doar misteriosul „nu întrunește criteriile interne”, deși pe site-ul băncii nu exista nicio condiție pe care să nu o îndeplinească. Am mers la a doua bancă, unde aveam eu cont, iar acolo am reușit, dar nu „pe loc” și nici „online”, cum ți se spune pe site.

În fine, după o luptă de vreo trei săptămâni am căpătat dreptul de a avea card de credit, deși nu ni-l doream, cu care am căutat o mașină mai întâi pe site-urile marilor dealeri pe care-i găsești prin toate aeroporturile. Ca și la Lisabona, și aici domnul inginer a încins Internetul citind termenii și condițiile și mai ales ratingurile alea rele, unde e plin de povești de la oameni păcăliți cu daune fictive. Cum era vorba de Italia, unde nicio mașină nu circulă nezgâriată, atenția a fost cu atât mai mare la ce închiriem și ce asigurări avem și cât plătim pentru asta. Până la urmă tot el a găsit Auting, un site unde niște privați își pun la dispoziție altor privați mașinile proprii, contra unor sume mai mici decât cele practicate de dealerii ăia răi.

O casă părăsită în Castagnole

Așa am ajuns să închiriem cu vreo 300 de euro Lancia veche a Florinei, o româncuță care nu vorbește deloc românește, e combinată cu un francez și amândoi trăiesc la Treviso. Bine, din conversație a reieșit că nici Lancia nu era de fapt a ei, ci a unei mătuși, așa că am fost avertizată să conduc cu atenție și să respect limitele de viteză, căci altfel amenda o va primi mătușa.

Lancia nu era nouă, cum am spus, dar nici noi nu mai eram tineri, și până la urmă după ce am scăpat de morcovul din fund din primele zile am dus-o și ne-a dus chiar și prin Dolomiți, de unde i-am arătat înălțimile Italiei, și apoi prin văile viticole de prin Valdobbiadene, unde se face proseco din ăla bun. Timp de o săptămână ne-am făcut treaba cu ea și s-a dovedit o alegere bună, căci nu am avut nici evenimente neplăcute, nici grija că o să ne încarce nota de plată la final.

Ziua 1 – de ce vor italienii să viziteze Bucureștiul

Cu biletele de avion, cazarea și mașina asigurate, nu ne-a mai rămas decât să facem programul pe zile și să ne rugăm să o țină pe mama picioarele cât mai mult. În prima zi, într-o duminică, abia aterizați, am urcat în Lancia adusă la aeroport, am făcut piața și am inspectat Castagnole, un sat mai răsărit, cu case mai vechi sau mai noi, destul de multe pustii, cu mici grădini și, dacă te luai după miros, chiar și cu niscai porci, cu o pizzerie, un fel de Mega, un bufet și o cofetărie.

O grădină din Castagnole

În primul hupermarket în care am intrat, într-un orășel vecin, tinerelul de la casa de marcat ne-a întrebat de unde suntem și când a auzit că suntem din România a zis că e chitit să ne viziteze țara vara asta, în mod special Bucureștiul.

– Da, foarte bine, zic, dar de ce, ce ai auzit despre București?

– Am auzit că are un centru istoric foarte frumos și vreau să-l vizitez! zice puștiul.

Pff, probabil așa se zice în italiană la fete și droguri, că altfel nu-mi închipui ce o fi în mintea băiatului ăla, născut, crescut într-o țară care a inventat practic orice centru istoric.

Ziua 2 – Veneția de probă

De luni am purces spre Veneția. Pentru că parcarea în zona Veneției era prohibitivă, am lăsat mașina într-o parcare gratuită lângă gara din Spinea de unde am luat un tren, două stații, până în Gara centrală din Veneția – 2,95 euro de căciulă one way. Când ieși din gară în Veneția, balamuc. Lume multă, bărci pe măsură. De acolo în mod normal se cumpără Venezia Unica, un card pentru călătoriile cu vaporeto, un fel de autobuze pe apă, care fac legătura între Veneția insulară și restul insulițelor care aparțin de ea: Burano, Murano, Torcello sau Lido. Dar pentru că erau în grevă în ziua aia, am luat-o pe jos, până în Piața San Marco, la Palatul Dogilor.

O sole mio și alte vrăjeli

E un drum de doi km pe hartă, dar urcă-coboară poduri și podețe, așa că am obosit-o pe mama cu mult înainte de a o parca pe un loc la baza turnului cu ceas din piață, cu picioarele odihnind pe rucsacul domnului inginer, ca să nu stea cu ele atârnate. Am lăsat-0 acolo, jucându-se cu goagăl pe telefon, ca un copil plictisit de realitate, și am vizitat noi și pentru ea Basilica San Marco și Palatul dogilor.

Basilica a fost doar 3 euro de căciulă (mă rog, mai costa ceva intrarea în altar și altceva urcatul pe acoperiș, dar am zis că nu are rost), în schimb Palatul a costat 30 de euro, iar pentru pensionarii de peste 65 de ani prețul a fost la jumate. Cu noi era și mama domnului inginer, pe care o țineau picioarele mai bine.

Din Palatul Dogilor am rămas cu informația că de fapt moaștele sfântului Marcu (care dau denumirea bisericii și pieței) au fost furate din Egipt, de niște neguțători venețieni, și aduse aici ca să aibă și ei un patron sfânt. A urmat, firește, un lung șir de dogi care erau un soi de iohaniși aleși de aristocrați, cum sunt și cei 30% dintre românii care ies la vot.

Veneția fiind o republică încă dinainte ca asta să fie la modă, era condusă de acest doge și de parlament. Până pe la 1700 când a venit Napoleon peste ei și le-a scos democrația din cap. Ultimul doge de fapt se pare că nici n-a prea vrut să fie ales și a și abdicat în fața soldaților lui Napoleon.

 

Niște gondole Niște turiști Gondole peste tot Un client la piața de pește Piața San Marco La intrarea în Basilica Pușcăria dogilor Puntea suspinelor Și cum se vede din partea suspinelor Alte gondole

Piața San Marco era uscată, dar avea în mijloc niște pompe care scoteau ceva apă de undeva din subsol. Biserica San Marco de altfel are podeaua vălurită, semn că milioanele alea de stâlpi din lemn bătuți în apă, ca să susțină fundația orașului, n-or fi fost bătuți chiar la poloboc sau oricum s-au mai mișcat în timp. Veneția e totuși o realizare remarcabilă, dincolo de orice glumă sau de marketingul turistic agresiv căruia i-a căzut taman ea victimă.

Basilica San Marco

Eu, sprijinind tavanul dogilorDupă asta mama n-a mai avut răbdare și chef, nici să stea să ne aștepte, nici să mai viziteze ceva. Era târziu după amiază, dar încă nu se înserase, ar mai fi fost câte ceva de văzut, dar cu copilul de 5 ani a fost imposibil, așa că am încercat să găsim un mod de a ajunge înapoi la gară, altfel decât pe jos.

Cu greva vaporetelor, n-a fost chip decât cu un taxi-barcă, contra 60 de euro. Nu era un preț umflat de greva vaporașelor, așa cum s-ar putea crede, ci atâta costa în mod normal un drum de câteva minute pe marele canal până la gară.

De gondole nici nu ne-am apropiat.

Cel mai scump taxi din Veneția

Ziua 3 – Veneția ca Veneția, dar ați văzut Dolomiții?

Ca să mai luăm o pauză de umblat cu piciorul am zis să dăm o fugă să vedem Dolomiții, cam 130 de km de unde stăteam noi până la Cortina d’Ampezzo, o stațiune cu priveliști pur și simplu desenate pe calculator. Bine că s-au inventat telefoanele cu memorie, căci nu-ți venea să nu faci o poză fiecărui detaliu văzut acolo și pe traseu. Niște peisaje ireal de frumoase, de care italienii nu și-au bătut joc. Case frumoase, pajiști verzi, locuri îngrijite, fără gunoaie. Oare de ce simt nevoia să subliniez normalitatea?!

Cu mama pe o pajiște din Cortina d’Ampezzo

Am făcut niște poze pe la Cortina d’Ampezzo apoi am urcat mai departe spre Lacul Misurina, unde am dat și peste un telescaun cu care am urcat la niște mii de metri – nu știu exact câți, prin zona aia numai vârfuri de peste 3000 de metri sunt. Sus, o cabană cu terasă restaurant, unde mama și-a dat seama că îi era foame 🙂 Am mâncat câte o mămăligă cu brânză, cum altfel.

Spre Misurina Dolomiții văzuți din telescaun Cortina d'Ampezzo Cortina d'Ampezzo Cortina d'Ampezzo Cortina d'Ampezzo Micul dictator din Dolomiți

Apoi am purces spre Parcul Three Peaks, unde ca să intrăm am mai plătit 30 de euro unui nene aflat aparent sub influența alcoolului, care era să ne dea rest mai mulți bani decât îi dădusem. Priveliștea de sus îți tăia și restul de respirație care-ți mai rămăsese după tot ce admirasem pe traseu. Eu, care nu sunt neapărat o admiratoare de munte, m-am îndrăgostit de munții ăia. Cred că într-o altă ocazie, nu neapărat altă viață, ar merita explorați mai mult.

Cortina d'Ampezzo Drumuri prin Dolomiți Parcul natural Three Peaks Three Peaks Dollo admirând Dolomiții

În pofida prețului piperat – 30 de euro ca să urci cu mașina într-o parcare la baza versantului ăla alb calcaros – acolo în vârful muntelui au construit o budă într-un soi de buncăr subteran rămas din al doilea război mondial, și pentru folosirea ei îți mai cer un euro. Nimic nu e gratis.

Mama deasupra Dolomiților

Ziua 4 – înapoi la Veneția

În a patra zi ne-am întors la Veneția, pentru că se terminase greva și puteam să ne dăm cu vaporașele alea „ieftine”. Desigur că localnicii au un preț special, dar pentru turiști exista oferta de nerefuzat de card valabil o zi-două sau trei zile. Noi am ales varianta de două zile – 40 de euro de căciulă – preț în care teoretic poți să te plimbi cu vaporașele până amețești. În practică nu prea e așa, pentru că din cauza afluxului imens de turiști abia dacă reușești într-o zi să faci un tur Veneția-Murano-Burano-Torcello și înapoi, cu mici opriri în fiecare.

Ca fapt divers, pe site-ul companiei de transport citise domnul inginer că acest card Venezia Unica ar acoperi inclusiv unele trenuri, deci ar fi trebuit să le putem folosi și pe ruta Veneția-Spinea și retur, dar oamenii de la informații din gara centrală au dezmințit categoric această informație. Acuma, cu 2,95 euro în plus sau minus tot nu mai conta, la cât am cheltuit pe acolo.

Înghețată de Murano, cel mai fericit moment al vacanței

Ne-am urcat, așadar, în vaporaș înainte de prânz, am coborât la Murano, unde am luat la picior de la un cap la altul canalul principal, am mâncat câte o înghețată, am văzut cum se chinuiau unii să toarne niște sticle diforme într-un atelier de… Murano și am oscilat între a sta la masă acolo sau pe următoarea insulă. Am zis că hai și pe următoarea și bine am făcut, căci când am ajuns la stația de vaporaș era coada ca pe vremuri la Polar când se băga carne sau, pentru cititorii mei mai tineri, ca la o lansare de telefon Apple.

Coada la vaporaș Facerea sticlei de Murano O barcă plină cu sticlă de Murano expediată în SUA Murano Probabil cea mai veche casă din Murano tot Murano 

Ne-am speriat că ne apucă seara până ne urcăm în vaporaș, dar până la urmă, cu ajutorul unui italian bătrânel, care păstra bine ordinea la coadă, am reușit să ne îmbarcăm și să ajunge pe Burano. Insulița aia colorată de unde pornise toată tărășenia în capul meu și unde mama a ajuns deja obosită și cu capsa pusă, că o enerva totul, inclusiv când îi făceam poze. Deja nu mai voia să vadă nimic, îi era foame, îi era sete și cald, și întreba de ce naiba ne tot învârtim pe acolo prin canalele alea puturoase?! Căci da, pe Burano cam mirosea.

Ca să mai îmbunăm balaurul, am zis să ne așezăm la o masă pe malul unui canal, unde fețele de masă erau albe și farfuriile golite arătau că fuseseră pline cu ceva bun. N-am apucat să răsfoim meniul că ne-a luat în goană un chelner spunând că au terminat programul de prânz și că nu mai servesc pe nimeni.

Burano, pentru asta am bătut atâta cale

În rest, nu părea să fie multe de făcut pe acolo. Casele păreau destul de sărăcăcioase, le salva doar coloritul ăla țipător, iar magazinele erau pline de dantelării și rochii colorate – spre deosebire de Murano, unde sticla era vedeta, aici ăsta era specificul, dantela „făcută de mama mea bătrână, manual”, după cum susțineau toate vânzătoarele. Probabil casele alea colorate erau pline de mame bătrâne care croșetau de mână dantele așa de perfecte de zici că erau făcute la mașină de niște chinezi mici și oacheși.

Burano Burano Burano Burano Burano Burano Un cocoș de Burano pe un felinar de Murano Burano Probabil dantelăese de Burano

Cu greu am reușit să mâncăm, ceva nesatisfăcător, niște pizza și o selecție de pești prăjiți, la o terasă improvizată. Ar fi mai fost câte ceva de explorat pe acolo, de exemplu turnul ăla înclinat, căci și insula aia tot pe butuci din lemn bătuți în apă stă, dar nu prea mai era chip să o ținem pe mama după noi și nici nu aveam unde s-o lăsăm, căci traseul e de așa natură că faci o tură pe insulă și ajungi la vaporaș. Așa că ne-am îndreptat spre vaporaș și l-am luat spre capătul de linie, Torcello, unde deja se cam terminase programul, dacă o fi fost ceva în program.

Era pustiu, biserica se închisese și unica terasă la fel. Mama nici n-a mai vrut să plece din stația de vaporaș, ne-a așteptat acolo, pe bancă. Am luat vaporul înapoi și până am ajuns la gara din veneția s-a făcut seară de-a binelea. Începea să fie frumos, cu lumini, dar pe noi ne mâna oboseala spre casă.

Biserica din Torcello O curte din Torcello  Torcello Torcello

Ziua 5 – Veneția pe îndelete

În a treia zi de explorat Veneția mama a decis că i-a ajuns câtă a văzut și a rămas acasă, cu un rebus și niște programe italiene la TV. Am mers doar noi trei și ne-am făcut de cap. Am urcat și în turnul basilicii San Marco – 10 euro de căciulă – de unde cam trebuie să te bați cu restul turiștilor ca să faci niște poze cu Veneția de sus. Desigur, se vede destul de bine și fără să te bați pe locul de la margine, dar dacă tot ești acolo, doar n-o să iei aminte la vorbele scrise pe un panou care zice că de acolo, din turnul ăla, la 1608 Galileo Galilei a lărgit orizonturile lumii cu telescopul lui. Și de atunci au rămas lărgite, că nu ne mai satură zeii de călătorit și explorat.

O bucată de Veneție

Turnul lui Galileo Un gondolier obosit DNA-ul dogilor Ca fetele în Veneția O vitrină din Veneția O furtună în larg

Apoi am vizitat opera din Veneția, 12 euro sau 9 euro pentru seniori. La Fenice (Phoenix, căci a avut parte de câteva incendii în istorie) au cântat de-a lungul vremii nume mari, cum ar fi și Maria Callas – imortalizată pe un etaj întreg în poze și efecte personale – opere scrise de alde Rossini, Bellini, Verdi etc.

Interesantă istoria clădirii, dincolo de aspectul instagramabil, firește, căci e imposibil să nu faci câteva poze în sala aia impozantă roș-aurie. Construită și reconstruită de câteva ori, sala a fost inițial concepută cu balcoane similare pe mai multe etaje, adică nu avea nimeni unul mai mare și central, căci Veneția era o republică democratică. A fost nevoie să se strice mai multe balcoane de la nivelul 2 și 3 ca să se amenajele o lojă imperială pentru Napoleon, după căderea republicii venețiene în mâinile imperialiștilor. Și deși clădirea a mai ars o dată de atunci, reconstrucția ei s-a făcut tot cu o lojă imperială la mijloc, chit că și acum Veneția face parte dintr-o republică.

Tavanul operei din Veneția Niște venețience O gaură de vierme

La final ne-am urcat într-un vaporaș ca să vedem și Lido, insulița aia unde fac plajă bogații și unde are loc celebrul Festival de film de la Veneția. Mi-a părut mai degrabă o mică bucată de Monaco, case și hoteluri de lux și o plajă imensă, pustie la acel moment.

Locul unde-și schimbă bogații slipul la Lido

Ca să vedem mai multă Veneție de pe canale ne-am urcat într-un vaporaș care avea un traseu mai sinuos și care te plimba practic prin toate zonele pe care nu apucasei să le vizitezi cu piciorul. Se pare că și alții aveau asta în minte, căci nu se dădea jos unul la nicio stație. Ne-am plimbat cu vaporașul ăla până s-a înoptat și am văzut juma de Veneție noaptea. Apoi am coborât în San Marco din nou și am luat-o la picior către gară, în ceea ce se dorea un soi de drum relaxat, în revers față de cel din prima zi. Doar că la un moment dat ne-am dat seama că e atât de târziu că s-ar putea să nu mai prindem ultimul tren spre Spinea, ca să luăm mașina spre casă. Așa că am luat-o la fugă pe coridoarele alea înguste ale Veneției până am ajuns gâfâind în aproape ultimul minut la gară. Cam așa ne-am despărțit de orașul ăsta special, din care probabil n-am înțeles mare lucru, dar se cheamă că l-am bifat că l-am văzut.

Veneția noaptea Veneția noaptea

Ziua 6 – Valea aia unde crește proseco

În ziua în care am stabilit că mergem prin Valdobbiadene, zona viticolă unde se face proseco, s-a întâmplat să fie noros și umed. Din păcate, căci priveliștile au fost poate mai frumoase decât cele venețiene. Planul era să vizităm o cramă, să degustăm ceva pe acolo și să vedem diversele sate viticole. Am văzut aproape totul din mașină, am oprit la o cramă unde am mâncat câte ceva – nici nu-mi amintesc exact ce, știu doar că mama a primit o ditamai friptura că până și ei i s-a părut mare, dar a dovedit-o – și am primit câte un pahar cu proseco-ul casei. Noi doamnele, că domnul ne-a condus.

La monumentul proseco

La întoarcere am făcut un ocol pe la Bassano del Grapa, un orășel cochet unde se face, firește, grapa – un soi de țuică de tescovină, dacă e să ne luăm după muzeul unde ți se arată exact schema de producție și de unde poți cumpăra ciocolată cu grapa. Ceea ce mamele au vrut, câteva bucăți de căciulă. S-a dovedit acasă că erau foarte tari și nașpa la gust, deci ori erau vechi că nu le cumpăra nimeni, ori erau pur și simplu proaste. Deh, nu poți să fii renumit și la țuică și la ciocolată.

Basano del Grapa Cu mama după un pahar de proseco  

Apoi ne-am întors acasă ceva mai puțin obosiți decât în restul zilelor 🙂

Ziua 7 – la balcoanele Julietei din Verona

Ultima zi a fost frumoasă, am folosit-o ca să mergem la Verona, că tot mai aveam km de parcurs cu Lancia. Am stat un pic la coadă la coloseumul lor (Arena), ceva mai bine conservat decât ăla din Roma, chiar reconstruit pe la 1800 și folosit și azi pentru spectacole grandioase și nu numai. 5 euro intrarea pentru seniori și 7,50 pentru plătitori.

Dezamăgită de dimensiunea balconului

Apoi mama a vrut la balconul Julietei, deși i-am explicat că e un fake turistic, căci după cum se pare Shakespeare n-a fost niciodată prin zonă, și a scris povestea romanțată a iubiților Romeo and Juliet pentru că în epocă italienii erau renumiți pentru cruzimea lor, în rândul publicului britanic. Probabil că întrebau toți turiștii ajunși prin Verona unde e celebrul balcon, așa că le-au arătat unul mic și neîncăpător – fapt remarcat cu dezamăgire de mama – și apoi au curs efectele colaterale – magneți, tricouri, căni și brelocuri cu… țâțele Julietei.  Intrarea în curte, de unde se poate vedea balconul, e gratuită. N-am urcat și în balcon că era coada prea mare.

În piața mare din Verona am stat la o terasă oarecare și am mâncat câte o pizza. Mama a fost mulțumită. De acolo ne-am abătut pe la Lago din Garda, cel mai mare lac din Italia, cică, renumit loc de vacanță pentru italienii din nord, adică ăia bogați. Ceea ce se vede și pe casele din jurul lacului.

Mama și friptura de la Valdobbiadene La Lago din Garda

Mă rog, noi n-am văzut decât coada asta a lacului din zona sudică, am umblat un pic pe faleză în sus și în jos, am mâncat câte o înghețată, am obosit, firește, și apoi am plecat spre casă. Pe drum ne-a prins o ditamai furtuna și un potop de ploaie cum n-am mai văzut demult. Dar totul a fost bine că s-a terminat cu bine. A doua zi am predat Lancia întreagă și nevătămată, ne-am urcat în avion și am venit acasă.

Cam asta a fost Veneția pentru noi, foarte probabil că nu vom mai ajunge prin zonă, dar nordul Italiei merită explorat mai mult. Pare și un loc de luat în seamă pentru emigrat, dacă ai avea destui bani ca să trăiești acolo, căci pare că viața e bună și oamenii relaxați.

Etichete: , , , , , , , ,

4 comentarii la “7 zile la Veneția” Subscribe

  1. Cristina 06/01/2024 at 13:19 #

    Tot în mijlocul lui septembrie am ajuns și eu la Veneția. Tot pentru 7 zile, dar cazată direct pe insulă într-un apartament din Canareggio.
    Cu o bună planificare, făcută de acasă, am reușit să vizitez cea mai mare parte din obiectivele de interes de pe insulă, (exceptând Basilica San Marco), pe cele de pe Murano, Burano, Torcello și San Giorgio Maggiore.
    Din nefericire, la ora și ziua când aveam cumpărată online cu mult timp înainte rezervarea fără coadă pentru intrarea la Bazilică, Pala, Loggia dei Cavalli și muzeu, vizitam Consulatul României din Triest, aflat la 160 km de Veneția, pentru obținerea documentului cu care să mă pot întoarce în România. Act de identitate furat? Nicidecum. Portofel conținând pe lângă cartea de identitate, patru carduri bancare, card de sănătate național și european, și câteva sute de euro, scăpat noaptea din geantă pe o stradă slab luminată, deloc aglomerată. Lipsa am constatat-o dimineața, la plecarea spre Piazza San Marco, când deja era prea târziu să găsesc ce-am pierdut.
    Așadar, extrem de prevăzătoare în ceea ce privește siguranța împotriva furtului de buzunare, practicat cu spor pe insulă de concetățenii noștri, am constatat pe propria-mi piele că zicala „de ce ți-e frică, nu scapi” se confirmă cu vârf și îndesat.
    Veneția este incredibil de frumoasă, nu contest, dar atât de supraaglomerată încât cel puțin pentru câțiva ani nu-mi doresc să o revăd.
    Tu, în schimb, ai toate motivele să te întorci. Ai văzut prea puțin.

    • SAM 08/01/2024 at 16:49 #

      Tot de la un furt, in Barcelona, m-am invatat sa nu tin niciodata in portofel actele, doar un card de credit, restul cardurilor si bancnotele mari in alt loc in poseta. Bine, daca-ti fura poseta cu totul, aia e! Mai las un act de identitate in bagajul din hotel, si bani. Copii ale CI si pasaportului pe hartie, pe stick si in email.
      Venetia am vazut-o cu ani in urma, pe cand nu era asa de ingrozitor de aglomerata, nu tin minte de cozi la vaporasele pt Murano, Burano, noua Burano ne-a placut mai mult. Mai era un card pentru toate bisericile din Venetia. In balcon la San Marco nu merita, poti doar vedea caii originali.
      Lacul Garda l-am vazut anul trecut, din Verona, am fost in doua zile separate, la sfatul unui ghid, in Limone si Malcesine, din ultimul am luat telefericul pana la 1200m. Superbe amandoua si placuta croaziera pe lac, desi in a doua zi am plecat pe o grindina care m-a udat pana la piele dimineata in Verona, de n-am indraznit sa ma asez pe scaun in tren, pana la Peschiera, efectiv curgeau apele de pe mine, am facut balta in tren.

      • Dollo 09/01/2024 at 15:48 #

        Și eu cred că micile insule de pe lângă ar fi meritat mai mult decât o trecere așa rapidă, dar poate în alt sezon și altă dispoziție.

    • Dollo 09/01/2024 at 15:46 #

      Da, mai vedem. Pe de altă parte mai rămân așa de multe locuri de vizitat în lume că parcă nu e musai să insiști doar pe o zonă 🙂

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Când religia contrazice nevoile societății – eșecul german

biserica catolica

Biserica are monopol pe protecția socială în anumite zone din Germania, așa cum vrea și România să facă. Nemții își dau seama, după 50 de ani, că au greșit.

Ce ar fi de văzut/făcut în Portugalia

Porto, râul Douro și un pod făcut de Eiffel

Vizitat Lisabona, Porto, Estoril, Sintra, Coimbra, Fatima, Obidos&co; lăfăit pe plajele din Algarve, mâncat fructe de mare sau ce vă poftește apetitul, băut vin verde, ascultat Fado live, simtit bine pe bani putini

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.

Cum a salvat Vodafone caii din Deltă

Cai din Letea

Ca un violator care promite să ia fata de nevastă, ca să nu facă pușcărie, Vodafone promite să hrănească cu 20.000 de euro caii salvați de alții anul trecut. După ce le-a folosit imaginea fără să-i întrebe, ca să-și facă publicitate.

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.

Jurnalul unei pisici de garsonieră

toshiba cu bile

Best of #pisicaToshiba 2017, foto, video și cugetări adânci 😉