Cartea de la clubul de luna asta e de fapt aia de luna trecută, dar reportată din motive de lene manifestată de prea mulți dintre clubiști. Prin urmare, în loc s-o discutăm pe 29 decembrie o discutăm pe 12 ianuarie, când se pare că vom avea mai puține abandonuri. Cum s-ar zice nu cartea e proastă, ci timpul a fost prea scurt.
Și eu am citit-o greu, dar în final m-a lăsat totuși cu acea părere de rău că s-a terminat. Probabil pentru că am tărăgănat-o destul de mult și începuse să-mi placă stilul sarcastic al autorului/personajului principal, față de viață în general și compatrioții lui în particular. Ca să fie și mai greu, am citit-o în engleză, iar stilul autorului e destul de luxuriant cu descrierile și nuanțele, și m-am încăpățânat s-o duc așa la capăt, deși între timp făcusem rost și de varianta tradusă.
Pe scurt, cartea nu m-a dat pe spate, dar nici rău nu mi-a părut că am citit-o, pentru că în timp ce o citeam m-am dus de câteva ori pe Internet să caut informații suplimentare despre Sri Lanka și conflictele ei etnice.
„Cele șapte luni ale lui Maali Almeida”, de Shehan Karunatilaka, e povestea unui fotograf srilankez (Maali Almeida) care se trezește mort și caută pe durata celor 500 de pagini să afle cine l-a omorât și să-și pună în ordine lucrurile în viața dinainte, ca s-o poată trăi pe aia de apoi.
Poate că pentru amatorii de povești cu fantome va fi chiar un policier interesant. Eu exact partea asta cu afterlife-ul n-am prizat-o, adică mi s-a părut forțată la început, apoi admit că am început să mă obișnuiesc cu ea și în final chiar să găsesc în ea idei interesante despre cum s-ar petrece lucrurile pe acolo. Ca să mă rezum la ce mi-a plăcut până la urmă, ar fi așa:
- suspansul în care te ține destul de bine până la final, ca să afli cine l-a omorât pe personaj – și trebuie să recunosc că îi iese bine, nu prea intuiești înainte de final cine a fost
- umorul negru al personajului, autoironia, sarcasmul, ateismul, umanismul, sensibilitățile și frustrările lui
- descrierea sinceră a societății srilankeze și a lumii în general, cu interesele ei geopolitice, cu activiștii, jurnaliștii și favorizații ei.
Cum spuneam, Maali e un fotograf de 40+, gay și oarecum răsfățat de soartă, provine dintr-o familie de clasă mijlocie și cară după el o grămadă de treburi nerezolvate: relație conflictuală cu părinți divorțați, orientare sexuală neacceptată de comunitate, meserie care îl expune la tot ce e mai rău și mizerabil în condiția umană.
Sri Lanka traversează în anii 80 un soi de război civil, pe fondul unor conflicte etnice vechi, țara e formată din trei etnii principale care se măcelăresc reciproc – sinhalezii, tamilii și musulmanii – guvernul răpește, torturează și omoară civili ca și când ar fi o organizație criminală. Asta se petrece de regulă prin satele din insulă, dar în marile orașe, cum e capitala Colombo, elita trăiește bine mersi, afișează lux și opulență sau își trimite copiii la studii în străinătate.
Maali își amintește o discuție despre masacrele din satele srilankeze cu o crainică TV care petrecea alături de alți fii și fiice de politicieni în Colombo:
– And what are you doing, apart from reading about it on TV? asked Jaki.
Radika blushes as if expecting the jab.
– I’m a hypocrite like you, sweetie. All our heads are colonised by Hollywood. We are brainwashed by rock and roll. The people dying up there aren’t really our people, are they?
Maali face fotografii în diversele masacre, apoi își tratează sindormul post traumatic cu băutură, sex ocazional și joc de ruletă. într-un cazino din capitală. E plătit fie de niște organizații neguvernamentale cu finanțare dubioasă, fie de ambasadele altor state care au interese prin zonă și-și trimit chipurile „jurnaliștii” ca să documenteze conflictele, dar de fapt ăia sunt agenți acoperiți care doar negociază comisioane în comerțul cu arme. Totul sub stindardul lui:
We’re here to promote democracy, freedom and human rights.
Maali știe toate astea și poate chiar mai multe, de aia se crede la început că i-au făcut de petrecanie ba unii, ba alții dintre cei care apar în poveste.
Cele șapte luni pe care le primește după ce moare sunt de fapt șapte nopți (cu lună) în care se poate decide dacă dă uitării tot ce a trăit și se duce spre lumină sau face investigații ca să afle cine l-a omorât și face pace cu trecutul, cum s-ar zice. Evident că e supus diverselor încercări între tabăra care-l vrea trecut mai departe și cea a spiritelor revanșarde, care vor să-i pedepsească pe criminalii care i-au omorât.
Mi s-a părut înduioșător de trist că el s-a chinuit câteva luni să le transmită celor rămași în urmă (iubitul și prietena) locul unde a ascuns niște poze compromițătoare și negativele lor, pe care – își imagina el – dacă le-ar expune și vedea societatea srilankeză vor genera o revoluție. Evident că nu s-a întâmplat nicio revoluție, dar așa ne credem toți importanți, răsunători și de neînlocuit. Cel mai mare efect l-au avut pozele lui tot asupra unor fantome ale unor turiști străini, morți tragic într-un accident de avion, și care continuau să atârne prin Sri Lanka pentru că nu apucaseră să viziteze în viață minunatele locuri ale insulei pentru care veniseră în concediu 🙂
Deși am zis că nu m-a dat pe spate, am constatat la final că am subliniat și reținut câteva citate din carte, așa că se pare că până la urmă n-a fost chiar așa de rău.
Despre cum se comportă srilankezii la o coadă și, inevitabil, în viața de apoi, par ca românii așa:
Lankans can’t queue. Unless you define a queue as an amorphous curve with multiple entry points. This appears to be a gathering point for those with questions about their death. There are multiple counters and irate customers clamour over grills to shout abuse at the few behind the bars. The afterlife is a tax office and everyone wants their rebate.
O discuție între Maali și un ateu mort, care se vântura prin purgatoriul ăla de vreo mie de luni, refuzând să meargă mai departe:
– What have you done for a thousand moons?
– I’ve gone to every holy house to watch people pray.
– Why?
– I enjoy how stupid they look.
– That doesn’t sound bad.
Discuție între polițiști și șefa unui ONG care chipurile proteja civilii, dar care mituia polițiștii ca să-i facă rost de fotografiile compromițătoare ale lui Maali:
– Bodies of dead JVP-ers are not our problem, Detective, says Elsa. If the Sinhalese are killing Sinhalese, why do we care?
– I thought you care about innocent people dying, says Ranchagoda.
– We have to look after our people first.
– That’s a bit racist.
– Only when it is government policy.
O posibilitate de a transmite mesaje de dincolo celor în viață este aceea de a le apărea în vise, așa ajung unii dintre morți să-și ostoiască dorul de familie. Iar visele oamenilor par să fie în locuri foarte frumoase, constată unii dintre morți. Totodată e și o formă de a călători, pentru că altfel mobilitatea morților în lumea cealaltă e limitată la locurile în care li se rostește numele.
And people’s dreams of places are much nicer than the actual places
Ceva despre avocați, firește 😉
Lawyers are arseholes. That’s why I never became one. But laws are needed. Because made-up religions are not enough.
Și despre retorica etnică despre diferențele dintre oameni, mereu contrazisă de realitate:
Despite all speeches made to the contrary, the naked bodies of Sinhalese, Tamils, Muslims and Burghers are indistinguishable. We all look the same when held to the flame.
Finalul e un pic cam prea optimist, probabil ca să te împaci cu gândul morții iremediabile, și un pic moralist, firește. Un tirgu omorât cere să se reîncarneze în om, căci numai oamenii sunt capabili să creeze, animalele nu. O pledoarie drăguță pentru umanism. Altfel, Maali face o comparație potrivită între animale și activiștii, fotografii și insurgenții pentru cauzele lumii: toți se plâng prea mult și ca atare sunt greu de ucis, de aia e bine să nu-i auzi sau să te faci să nu-i înțelegi.
There are good reasons humans can’t converse with animals, except after death. Because animals wouldn’t stop complaining. And that would make them harder to slaughter. The same may be said for dissidents and insurgents and separatists and photographers of wars. The less they are heard, the easier they are forgotten.
Iar în final, conchide că toți trebuie să găsim totuși cauze inutile pentru a trăi, căci altfel ce rost ar avea viața?
Cam asta a fost. dacă ați citit cartea și vreți să vă dați cu părerea pe marginea subiectului, hai la clubul de carte pe 12 ianuarie, seara de la 20.00, pe skype.
