O americancă și o japoneză vin în România 10′#12

Americanca e păcălită de primul taximetrist de la Otopeni; Japoneza îl iubește pe Eminescu și berea artizanală; Câinele Șandor primește un os din făină de penis de bou, iar eu învăț yoga

Starea vremii la moșie

De vreo două săptămâni sunt tare-n spate. Vechea hernie la L4-L5 îmi amintește când și când că a apărut în viața mea acum vreo 15-16 ani și de atunci avem o relație on and off. Apare ca Fiul risipitor când mi-e lumea mai dragă și-mi strică viața. Cu vârsta pare că stă mai mult, nu-mi mai trece așa repede ca pe vremuri, când eram și eu mai tânără și mai elastică.

Statul la birou e greu, statul la orizontală e uneori și mai greu, durerea lombară radiază și în față, mai ales când am laptopul în poală îl simt mai greu decât este. M-am încăpățânat să nu iau niciun calmant, în afara unui nurofen săptămâna trecută, când chiar nu puteam să stau nicicum de durere. Apoi am început niște exerciții de întindere de yoga for dummies. Și am impresia că ajută. Am fost parcă mai funcțională în ultimele zile și sper să meargă și mai bine pe măsură ce mă întind mai mult.

Plus că mi-am pus telefonul să sune din oră în oră să mă scol de la laptop și să mă mișc 10 minute prin casă sau să smotocesc niște blănițe pe afară. E complet neproductivă pentru mine metoda asta, cu pauzele orare, pentru că nu aveam nevoie de încă un motiv care să mă distragă de la muncă. Mi se pare că ora aia trece incredibil de rapid, abia apuc să mă conectez la ce am de făcut și gata trebuie să mă ridic să fac ture. Și s-a dus dracului toată concentrația.

N-am făcut niciodată yoga până acum, mi se părea o fiță – mă rog, și guru Bivolaru a ajutat la formarea acestei păreri – și nici n-am reușit vreodată partea asta cu meditația. Bine, nici nu se pune la yoga ce fac eu de câteva zile, mai degrabă e un chin, un oftat și o durere, dar mă străduiesc să imit ce face fata aia în clipurile alea, cât pot de bine și-mi permit articulațiile. Probabil că în oglindă arăt ca în toate memele alea cu cum crezi tu că faci vs. cum faci cu adevărat 🙂 Dar se simte că e spre bine, asta contează. Și mai ales nu mi se pare plicticos, cum sunt exercițiile alea repetitive de kineto pentru recuperare sau ameliorare.

*karma americanului la București

Așa șontâc-șontâc am avut la final de săptămână ceva activitate de gazdă. Mi-a venit o americancă (pe care o credeam thailandeză din prezentare) pe Airbnb și a trebuit s-o primesc și să-i fac un tur de casă și de împrejurimi, ca să-i arăt de unde să-și cumpere una alta din cartier, mai ales că venise cu mâna în buzunar, căci bagajele i-au rămas pe undeva pe traseu, pe unde a făcut escală avionul. Am fost șocată să aflu că a fost escrocată la București de un taxi/bolt – zice că scria Bolt pe mașina lui – care i-a cerut 100 de lei+10 dolari de la aeroport până în cartier la Timpuri Noi. O cursă care la ora aia n-ar fi trebuit să coste mai mult de 70-80 de lei maxim. Cică i-a zis că așa sunt taxele în București. În dolari 😀

I-am zis că nu e nicio taxă, dar știa și ea. A înțeles din prima că a fost păcălită, dar a zis că așa se întâmplă peste tot, nu doar la noi. Pare să aibă multe păcăleli din astea la activ, căci zice că muncește online și între timp încearcă să vadă lumea. A stat un an prin Turcia, unul prin Thailanda și alte țări asiatice, acum a venit pe la noi, se duce prin Serbia și tot așa.

Un șofer de taxi, bolt ce-o fi fost el a considerat că trebuie să păcălească un turist venit pentru prima dată în România. Nu s-a putut abține. Pentru că era sigur, probabil, că nu i se întâmplă nimic. Și nici nu i se va întâmpla, căci femeia a acceptat din momentul în care i-a plătit banii că trebuie să facă această concesie, să plătească tribut pe altarul turismului într-o țară „exotică”. I-am propus s-o ajut să-l reclame, că nu e corect ce a făcut ăla, dar n-a vrut, a zis că las că poate o să-l pedepsească karma la un moment dat. Ea e mulțumită că a ajuns cu bine aici.

Nu se mai miră americanii când vin la noi că avem asfalt pe jos, cum zicea unul prin anii 90, dar încă ne întreabă dacă e safe să-și folosească cardurile sau să continue să schimbe bani și să plătească chash. Nici nu mai știi ce să le spui. Ce mai e safe în ziua de azi, de vreme ce America alege să nu se mai implice 😉

*Ayako – Merge si Așa – Funatsu

Pe de altă parte, tot săptămâna trecută am avut ocazia să văd o japoneză îndrăgostită de Eminescu, cântând „Pe lângă plopii fără soț” într-o română fără diacritice, dar mai bună decât a multora dintre compatrioți. Am fost la un spectacol de „cinstire a marelui poet”, de la care nu aveam prea multe așteptări – ca de la orice serbare școlară organizată la Palatul copiilor – dar am plecat de acolo încântată și întristată în același timp.

Recunos că mă așteptam la un festival de naționalism grețos, în care vor fi folosiți copii recitatori de doine și jelanii. N-a fost chiar așa. Inițiativa i-a aparținut unui profesor de mate de la Școala Orizont din Drumul Taberei, care a antrenat în proiectul ăsta toată școala, evident, dar și niște comunități de români de prin Canada, Australia și Republica Moldova. S-au organizat mai multe astfel de serbări pe diferite meridiane, ba o fată crescută în Australia a reușit chiar să ia un premiu la ceva festival pentru copii din Thailanda cu o poezie de Eminescu cântată.

Revenind la București, spectacolul a fost surprinzător de plăcut, în ciuda faptului că am ascultat de vreo trei ori „Somnoroase păsărele” în diferite variante și „Glosă” de două ori. Surpriza plăcută a venit de la cei câțiva copii talentați și de la profesorii lor pasionați. Au fost câteva voci remarcabile acolo, o profesoară de muzică – acum se cheamă „cultură muzicală” –  care a făcut un cor bun cu niște fete de diverse vârste, și a cântat chiar și ea o bucată de operă. Apoi una dintre fetele din cor a avut un solo bun-bun, alături de o colegă la chitară, profa de engleză l-a cântat pe Eminescul lui Doina și Aldea Teodorovici și s-a descurcat remarcabil, deși melodia aia e o provocare, a fost și o mică scenetă stângace cu Mihai și Ionică (Creangă), după ce Mihai se întorsese cu Schopenhauer în cap de la Viena, și alte câteva producții ale elevilor. Audiența compusă din elevi și părinți a fost bine ținută în mână de ce se petrecea pe scenă, cu inerente foșnete și hârjoneli, totul până la un moment dat.

Ayako Funatsu, japoneza de care spuneam, a fost invitată în calitate de iubitoare a lui Eminescu. Proful de mate a prezentat-o cu explicația hazlie că Ayako s-ar fi dus la Iași și i-ar fi cerut iertare Veronichii că i-l iubește pe Eminescu 🙂 Mă rog, Ayako a fost de asemenea o prezență interesantă pe scenă, după cum se poate vedea.

Apoi s-a cam rupt magia, cu o înregistrare a unui preot din Canada, prezentat ca sufletul petrecerii pe acolo în materie de românism. A bătut câmpii cu anacronism și apoi a citit poticnit un soi de știre de pe un laptop, despre proiectul ăsta. O parte din sală s-a plictisit și a început să defluiască spre toalete. Popa a acuzat că se încearcă băgarea sub preș a lui Eminescu, pe motive de antisemitism, mă rog, chestii care n-aveau ce să caute în context. Copiii ăștia care recitaseră și cântaseră până atunci e foarte probabil că nu pătrunseseră prea mult sensul poeziilor lui Eminescu, darmite să ajungă și la publicistica lui și la sensul cuvântului antisemit. În fine, vreo 12 minute prea lungi și penibile. Apoi au mai fost niște înregistrări cu recitaluri de prin Australia sau Canada – încă niște somnoroase păsărele, plopi fără soț etc – a mai recitat și actrița Manuela Hărăbor, cu patos, încă o dată Glosă, de data asta cu mesaj către noi maturii din sală, și încă un actor căruia nu i-am reținut numele, dar care măcar a încercat să spele păcatul preotului, a spus că nu încape Eminescu, cât e el de mare, sub niciun preș, și a încheiat cu o poezie de Adrian Păunescu, ca să închidă cercul.

Sala era deja pe jumătate golită și cine mai rămăsese era nerăbdător să se încheie. „A fost mișto până a vorbit popa”, a conchis un puști la ieșire, ceea ce m-a făcut să sper că măcar ăștia mici și-au dat seama cât de anacronici și irelevanți sunt maturii, când se iau prea în serios. Oricum, per total a fost o serbare școlară relativ reușită, de cinstire a unui poet care, la vârsta aia a lor, se învață pe de rost și doar pentru că e musai. Ca multe altele din învățământul românesc, care pare că se mai ține doar într-o mână de profesori pasionați care fac treabă cu o mână de copii talentați, într-o programă neadaptată timpurilor pe care le trăim. Probabil că mare parte dintre copiii din sala aia ar fi apreciat și înțeles mai bine un Eminescu pus pe rap sau ceva mai actual și antrenant, fără ca asta să scadă cu nimic din plăcerea de a le asculta și pe fetele alea cu voce mișto din cor.

Revenind la Ayako, am googălit-o când am ajuns acasă și m-am îndrăgostit și eu de ea, precum ea de România și Eminescu. Am petrecut până târziu în noapte scrollând pe pagina ei de Facebook, care se cheamă Casa Rustică Ayako, unde  se prepară mâncare „dupa spiritul Merge si Asa”. Adică ea încearcă să facă rețete japoneze și românești, să le compare, și sfârșește admițând că nu e un bucătar nemaipomenti, că gătește doar cu ce are în casă, pe sistem „merge și așa” și nu de puține ori mâncărurile îi ies toate cam la fel.

Ayako are un umor fin, compus dintr-o ușoară persiflare a românismelor pe care pesemne că le cunoaște deja de când trăiește pe aici, un pic de autoironie, iar restul îi iese din româna un pic accidentată cu care descrie rețetele – „sa taiem pulpa de pui dezosata in bucati. Dimensiunea sa fie potrivita cu gura dvs!”. Rezultatul e minunat: râzi cu poftă 🙂 V-o recomand dacă aveți nevoie de un tonic. Lui Ayako îi place berea artizanală, mâncărurile picante, murăturile și face origami, firește.

*ce mai pun ăștia în mâncarea de animale

Și pentru că v-am povestit data trecută despre „dieta” pisicilor și a lui Șandor, hai să vă arăt și ce am descoperit că bagă ăștia în mâncarea pentru animale. Mă rog, în jucăriile sexuale pentru animale, căci i-am luat un astfel de os lui Șandor acum ceva vreme și nu numai că n-a reușit să-l ciobească vreun mm, dar nici măcar nu s-a prea jucat cu el. A încercat să-l molfăie un pic după care l-a abandonat. El preferă oasele reale. Pe alea poate să le și spargă și nici n-au miros de …bou.

 

*iarna la moșie

Avem parte de ceva frumusețe pe alb în perioada asta și un frig persistent, ceea ce probabil se va vedea în facturile de curent pe luna ianuarie. Pe decembrie am plătit 800 de lei. Centrala merge pe 2kwh și deocamdată n-au mai fost pene de curent. Casa face față vremii, dar nu stăm în pantaloni scurți în ea. 20-22 de grade în casă, chiar 23 când mai iese soarele și bate în geamuri.

Iarna lui 24

Comparativ cu astă primăvară, lucrurile arată așa:

 

Etichete: , , , , , ,

6 comentarii la “O americancă și o japoneză vin în România 10′#12” Subscribe

  1. Maria 24/01/2024 at 06:08 #

    Bună dimineața, m-am gândit eu ca s-a întâmplat ceva de s-a lăsat așteptat episodul asta…
    Și eu tot cu durerile lombare, de fapt primele doua paragrafe aproape ca le puteam scrie eu. M-a consolat faptul ca mai suntem la serviciu vreo cinci în aceeași situație.
    E mai rău cu laptopul în poală, eu mi l-am pus pe o masa înaltă ca de bar și asa lucrez (adică în picioare ☹️).
    Mi am sfătuit un coleg sa ia untura de bursuc (se găsește și unguent și sub forma de capsule) si îmi este recunoscător. Însă eu nu am luat, nu știu ce mai aștept.
    Acum merg sa citesc și restul și revin.

    • Dollo 24/01/2024 at 17:39 #

      Da, există și birou care se reglează pe înălțime pentru ăștia ca noi.

  2. Ilici 24/01/2024 at 12:57 #

    Acum câțiva ani, m-am aplecat la duș ca să culeg săpunul scăpat pe jos și așa am rămas, aplecat. Mi-a trecut parțial după vreo două săptămâni și câteva ședințe la fizioterapeut la care m-am dus în 4 labe.

    De atunci mă ia cu dureri de spate în fiecare primăvară, cam prin martie-aprilie-mai. M-am dus și la doctor, mi-am făcut și radiografie, mi-a zis că n-are ce să-mi facă, doar gimnastică la fizioterapeut și apoi singur ca să-mi întăresc mușchii spatelui și să nu mai stau naibii tolănit pe canapea la televizor.

    Dar am constatat că dacă am grijă la poziția în care stau, deși mă mai doare spatele din când în când, e mult mai suportabil. Mi-am cumpărat și o minge din aia mare de Pilates de la Decathlon și o folosesc pe post de scaun de birou, asta cred că mă ajută cel mai mult. Pe ambalaj scria că nu e pentru stat pe ea 🙂 Pe canapea îmi pun două perne la spate ca să stau cât mai drept, am grijă când mă aplec să golesc mașina de spălat vase, tot timpul să am un punct de sprijin pe mobilă cu o mână. Nu mai spun de situația când trebuie să ridic ceva de jos, oricât de ușor, tot timpul în poziția cu genunchii îndoiți și nu prin aplecarea trunchiului.
    Nu e perfect, dar mi-a ușurat mult existența.

    • Dollo 24/01/2024 at 17:39 #

      Dar ce anume stârnește durerile primăvara ați aflat?
      Într-adevăr, după hernie mișcările și aplecările sunt iremediabil modificate. Inclusiv încălțarea cu ciorapi dimineața e altfel 🙂

      • Ilici 24/01/2024 at 20:53 #

        Din pacate nu, n-am aflat inca. Dar inca nu am abandonat 🙂
        Eu totusi nu am hernie. De aceea probabil ca imi si iese deocamdata cu miscarile atente.

      • Maria 25/01/2024 at 10:40 #

        Pffff, da. Daca gasiti vreo metoda minunata, sa imi spuneti si mie. E crunt la sosete…

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Life’s a bitch, prison bitch

irina-jianu-6-560x419

Irina Jianu, condamnată în lotul „Trofeul calității” alături și pentru Adrian Năstase, ispășește șase ani de pușcărie în închisoarea construită chiar de firma ei, în 2006, la Bacău

Ice age cu comision bancar argentinian

perrito moreno

Trecerea granițelor din Argentina în Chile și retur sau comisioanele bancare nesimțite l-ar face și pe un eurosceptic să iubească UE.

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.