Zmeie de hârtie

Cartea de la clubul de luna asta trece drept o poveste optimistă și frumoasă de dragoste cu final fericit. „Zmeie de hârtie” este ultima carte scrisă de Romain Gary, în 1980. După asta s-a sinucis, cel mai probabil fără legătură cu cartea. Avea 66 de ani.

Eu am citit-o în altă cheie, mi s-a părut mai degrabă o carte avertisment sau chiar premoniție. Dar poate că văd eu semne peste tot în ultima vreme, în care nu poți să te mai uiți nici în hubloul mașinii de spălat fără să vezi o știre despre un iminent război mondial.

Așadar, povestea începe bucolic și idilic, cu un băiat înzestrat cu niscai capacități mentale aparte – o memorie remarcabilă, moștenire de familie – care trece drept ușor nebun din cauza asta. Ludo e crescut de un unchi căruia îi seamănă, factor poștal într-un sat din Normandia, umanist, visător și făuritor de zmeie de hârtie.

Pe la 14-15 ani Ludo o întâlnește într-o poieniță cu fragi pe Lila, fiica unui polonez bogat care are un conac în satul lor și un palat la capătul celălalt al Europei, în Polonia. Ludo și Lila se iubesc din prima clipă și reușesc să supraviețuiască și acestei iubiri, și războiului care bate toate apropourile în 1939.

Cum spuneam, eu am citit cartea în altă cheie decât povestea de dragoste a celor doi, care este frumoasă, ca orice iubire și vorbește despre puterea oamenilor de a trece prin orice cataclism fără să-și piardă umanitatea. Povestea de amor este probabil un mod dulce de a împacheta pastila amară pe care o livrează Gary cu această carte. Și anume cât de fluidă este umanitatea, cum această monstruozitate a nazismului este de fapt o altă față a umanității, una pe care s-a întâmplat s-o poarte germanii în al doilea război mondial, dar pe care în istorie o poartă cu rândul și alte popoare. Și nu poți să spui, măcar uitându-te la știri în orice zi din vremurile noastre, că Gary nu are dreptate.

Cartea conține o mulțime de idei care se vântură și azi printre noi. De exemplu înainte de a începe războiul, deși toate semnele erau acolo, oamenii se încăpățânau să nu le vadă, să se amăgească, să se agațe de nimicuri, să se îmbărbăteze unii pe alții, să se îmbete cu apă rece.  Că Hitler nu va îndrăzni să, că și dacă va îndrăzi, vor fi pregătiți, că linia Maginot etc. Văzute acum, puse pe hârtie, par inocente, iluzorii, dar atunci… Oare cum ne vor vedea pe noi cei de azi oamenii peste 70 de ani?

Pe de altă parte, așa cum văd eu lucrurile acum, nu mă încearcă deloc vreun optimism sau iluzie așa cum acuzau oamenii atunci, ci mai degrabă un soi de paralizie care mă ține pe loc. Și unde să te duci când totul pare că o ia razna în jurul tău? Există un loc sigur?

Plecat din Franța ca să o viziteze pe Lila în Polonia, chiar în 39, cu câteva luni înainte ca Germania să invadeze Polonia, Ludo recită și el pasaje citite în presa vremii:

Armele moderne au devenit prea puternice şi prea distructive, am spus. Nimeni nu va îndrăzni să le folosească, căci nu vor exista nici învingători, nici învinşi, nimic altceva decât ruine… Citisem asta într-un editorial din Temps, la care era abonată familia Bronicki.

„Niciodată mai mult ca în acea lună august din 1939 îndoielile şi neliniştile nu au fost însoţite în întreaga Europă de mai multă gesticulaţie şi de semne de încredere ostentative”, admite Ludo. În jurul lui oamenii care apucaseră primul război mondial credeau că „niciodată popoarele nu vor accepta să se lase duse încă o dată la abator”.

Apoi războiul le-a demonstrat tuturor că se înșelau. Și le-a mai arătat că nu există un mod corect sau greșit de a reacționa. Chef-ul satului, de exemplu, a considerat că a-și ține restaurantul deschis și a le servi nemților cele mai bune preparate culinare care făceau cinste Franței era o chestie de onoare, un mod de a ține steagul sus, de a le arăta nemților de ce e în stare Franța, într-o epocă în care Franța de fapt se predase fără luptă.

Femeile care se afișau cu nemți, de asemenea urmau să fie judecate după război, când a fost rândul celor până atunci aparent umani să-și arate inumanitatea. Categoria degrabă ridicătoare și aruncătoare de piatră. Inclusiv Lila ajunge după război victima unui astfel de act. Ludo, însă, îi iartă orice, pentru că el văzuse în război și umanitatea nemților:

— Ascultă-mă, Lila. Vinovăţia trupului nu înseamnă nimic, în vremurile de astăzi. În toate vremurile, de altfel. Vinovăţia trupului este aproape o sfinţenie, în comparaţie cu restul.

 — Cât de mult te-ai schimbat, Ludo!

— Poate că da. Germanii m-au ajutat foarte mult. Ceea ce este înspăimântător în nazism, se spune, este partea sa inumană. Da. Dar trebuie să recunoaştem ceea ce este evident: partea aceasta inumană face parte din omenesc. Atâta timp cât n-o să recunoaştem că inumanitatea este un lucru omenesc, vom rămâne cantonaţi în minciuna pioasă.

Exista de altfel și o mică parte umană în inumanitatea nazistă. Ludo apucă să o vadă în persoana generalului-conte von Tiele, care în cartea lui este cantonat în Normandia și conduce armata germană care trebuie să contracareze iminenta debarcare a aliaților. Înțeleg că a existat în realitate un general von Tiele care a făcut parte din rezistența germană și a participat la încercarea de asasinare a lui Hitler din iulie 44. În realitate Tiele ăsta a fost închis și spânzurat de Gestapo, în cartea lui Gary – Tiele își zboară creierii după un prânz delicios la restaurantul lui Marcelin, la care se dedulcise de când stătea în Franța și de la care începuse chiar să ia lecții de gătit.

Gary/Ludo, care se revendică un umil țăran normand, găsește satisfacție în explicația generalului care admite că eșecul tentativei de asasinat la care fusese parte ține de lipsa de încredere a aristocrației din care făcea parte, în clasa de jos, care s-ar fi priceput poate mai bine ca ei să facă o bombă care să și explodeze:

Vedeţi dumneavoastră, eşecul nostru e cauzat de… cum să spun eu? Lipsa de încredere în cei mici şi umili. Noi am rămas la un nivel superior, între ofiţerii de elită. Nu am îndrăznit să ne încredem în vreun sergent sau caporal artificier oarecare, privință în care am greşit considerabil. Dacă am fi căutat sprijin printre gradele… să nu spunem „inferioare“, să spunem „subalterne“, bomba ar fi fost reglată convenabil şi ar fi făcut treabă bună. Dar am vrut să rămânem între noi: mereu spiritul de castă. Bomba noastră nu a fost destul de… democratică. Ne-a lipsit un soldat prost.

Urma să-mi aduc aminte acest mic discurs al generalului-conte von Tiele câteva luni mai târziu. La 20 iulie 1944, atunci când un alt „ofiţer de elită“, colonelul-conte von Stauffenberg, a depus în servieta sa o bombă la cartierul general al lui Hitler de la Rastenburg şi când explozia l-a lăsat pe Führer cu o simplă comoţie, mi-am spus că încă o dată le-a lipsit acestor seniori un simplu caporal artificier care ar fi ştiut să-i dea bombei puterea necesară. Era o bombă căreia îi lipsea suflul popular.

Întâmplarea cu general von Tiele – oare câți din armata germană au acceptat să participe la atrocitățile din al doilea război mondial nefiind de acord cu Hilter, disprețuindu-l chiar, și totuși urmându-i ordinele? Câți dintre noi am face la fel astăzi, de fapt câți dintre oamenii care luptă acum în orice război sunt convinși că există adevăr și dreptate în lupta lor sau o duc doar pentru că le e frică să se opună, se simt singuri sau încearcă să-și apere micile poziții personale din viețile lor mărunte, care oricum la scara istoriei nu vor conta pentru nimeni.

În cartea lui Gary, generalul-conte von Tiele este vecin de moșie și prieten cu familia Lilei, nepotul lui o iubește și el pe Lila, și totuși asta nu-i împiedică să facă parte amândoi din armata care a invadat Polonia și a trecut prin foc minunatul domeniul al vecinilor lor. Apoi, după patru ani de atrocități, încearcă să-l omoare pe Hitler. Absurdul milioanelor de vieți irosite plus încă două, ale lor.

E multă vreme de când mi-a dispărut orice urmă de ură faţă de germani. Şi dacă nazismul nu era o monstruozitate inumană? Dacă era umană? Dacă era o mărturisire, un adevăr ascuns, refulat, camuflat, negat, pitit în străfundul nostru, dar care sfârşeşte întotdeauna prin a ieşi la suprafaţă?

Germanii, desigur, da, germanii… Este rândul lor, în istorie, asta e tot. O să vedem noi, după război, odată Germania învinsă şi nazismul dispărut sau îngropat, dacă alte popoare, din Europa, din Asia, din Africa, din America, nu vor prelua ştafeta. Un camarad venit de la Londra ne adusese o plachetă de poeme a unui diplomat francez, Louis Roche. El vorbea despre situaţia de după război. Două versuri mi-au rămas pentru totdeauna în memorie:
Ascult-o pe mama
Vor avea loc masacre.

 

Cam asta cred eu că e concluzia lui Gary, și ideea de bază cu care rămân din cartea asta. 80 de ani mai târziu pare mai actuală ca oricând. Acum germanii sunt de partea bună a istoriei, alții au preluat ștafeta. Cât despre judecarea trecutului cu mintea de acum, a modului în care unii și alții au acționat în vremuri tulburi, și a incapacității de a gândi limpede și clar în timpul tău, am citit recent un gând pe un blog pe care-l urmăresc și care mi s-a părut perfect scris:

„Prezentul are acest inconvenient: principiul ceţii. Judecăm întotdeauna o epocă în claritate, după ce am ieşit din ea. Uităm că am trăit-o ca pe o ceaţă, înăuntrul secvenţei noastre, bâjbâind într-un abur confuz care e al vieţii tale şi a celorlalţi, neştiind decât aparent ce se întâmplă, cum se vor înlănţui evenimentele, cui va da dreptate timpul şi ‘istoria’. Suntem fiinţe de ceaţă, din principiu, şi ni se cere să vorbim ca îngeri sub lumină.
Sunt desigur şi tipi care, printr-un soi de instinct sau loviţi de graţie, reuşesc să vadă clar în ceaţa prezentului, dar aceştia nu sunt niciodată cei pe care-i credem – moraliştii, micii procurori ai moralinei etc. (Cum ei se află în ambele tabere, e sigur că una va câştiga.) Ci tipi abstraşi, cu o luciditate încercând să vadă prin opacitatea prezentului dar nu pentru că ar interesa-o viitorul. Principiul graţiei e atemporal.
Că prezentul e un principiu al ceţii o dovedeşte constantul regret pentru alegerile ‘politice’, istorice şi existenţiale, adesea la infim de puţină vreme după ce le-am făcut. Nu suntem cu siguranţă sub lumină”.

 

Ne vedem la clubul de carte sâmbătă, 24 februarie, de la 20.00 pe skype.

Etichete: al doilea razboi mondial, club de carte, razboi, recenzie, Romain Gary, Zmeie de hârtie