Am fost azi la niște analize la o clinică în București. Lume diversă în sala de așteptare la recoltare. Câteva figuri lungi venite să ne dăm sângele și urina pentru a ne afla leacul. Sau măcar pricinile.
De pe o ușă pe care scria „Cardiologie” iese furtunos o doamnă în uniformă albăstruie, imposibil de zis dacă era doctor sau asistent. Cu niște hârtii în mâini, strigă către noi, așteptătorii:
– Doamna Sunica?
Ne uităm toți la ea – eram vreo opt-zece oameni acolo – , dar nimeni nu schițează vreun gest. Pesemne nu era doamna Sunica printre noi, că dacă s-ar fi simțit vreuna cu musca pe căciulă mă gândesc că nu s-ar fi ascuns. Albăstruia insistă:
– Nu e nimeni aici doamna Sunica?
Din nou priviri mirate că femeia insistă, deși era cam evident că doamna Sunica nu era în mica noastră sală de așteptare.
Albăstruia se irită spre recepționera responsabilă cu programări, fișe și tot felul de chestii care învârt banii din sănătate în clinica aia și o întreabă UNDE ESTE DOAMNA SUNICA?! că trebuie s-o consulte, are fișa ei dar nu și pacienta…
Recepționera se întrerupe de la ce făcea și dă din umeri, semn că nici ea nu știe unde este doamna Sunica.
Totuși unde putea să fie potențiala pacientă? Căci la recepție nu era nimeni, în sala noastră de așteptare de la recoltări nu dădea nimeni semne că l-ar chema așa, și sigur sigur nu rămăsese cineva pe palierul ăla care să nu fi auzit strigătele albăstriei. Se întoarce din nou printre noi și intră în sala de recoltări. Se uită după ușă, acolo unde de regulă te pune asistenta să îți depui singur borcănelul cu urină, ca să nu-l atingă ea cu mâinile sterile. Doamna Sunica nu era nici acolo.
Pe scaunul de tortură, o tânără aștepta, cu vena întinsă, acul. Albăstria se uită la ea și o ia la sigur:
– Cum vă cheamă?!
Tânăra îi răspunde repede ca la școală, cu nume și prenume, și schițează un zâmbet timid. Albăstria iese din cabinetul de recoltări îndoită. Se proțăpește în fața altei doamne din sala de așteptare și o întreabă ceva mai moale:
– Nu vă cheamă doamna Sunica?!
Devenea tot mai clar că doamna Sunica scăpase! Decisese în ultimul moment că vrea să-și trăiască zilele care i-au mai rămas fără să fie consultată la inimă, fără să știe dacă e bună sau ba, fără să fie trasă la răspundere pentru cum își folosise cordul, imprudent poate, până acum, când trebuia să încapă pe mâinile albăstriei.
Albăstria se retrăgea învinsă spre cabinetul de cardiologie. Eșuase lamentabil și asta pe un teren de nici câțiva metri pătrați, cât putea să aibă parterul vilei ăsteia în care se amenajase clinica. Cum să scapi pacientul printre degete într-un spațiu așa de mic?!
Înainte de a închide ușa după ea ne-a mai aruncat o privire suspicioasă. Unul dintre noi sigur știa cine este doamna Sunica și unde se ascunde. Apoi, când nimeni nu mai aștepta nimic, o altă ușă s-a deschis și odată cu asta s-a auzit și apa trasă la WC. O femeie trupeșă a ieșit din toaletă cu o eprubetă plină cu urină și mâna dreaptă și a dat să se îndrepte cu ea spre cabinetul de recoltări. Albăstria i-a blocat calea. În aer plutea deja victoria:
– SUNTEȚI DOAMNA SUNICA?!
– Da, răspunde aceea al cărei nume fusese deja gravat pe toate timpanele noastre.
– Haideți, doamnă, ce faceți, că trebuie să vă consult, nu se poate să dispăreți așa fără să spuneți…!
– Păi stați, doamnă, să duc urina…
Doamna Sunica n-a avut nicio șansă, a ales până la urmă să-și urmeze inima.
Astea-s niste povesti de groaza. Eu nu stiu, ce-i impiedica pe astia sa se poarte ceva mai frumos si sa fie mai putin isterici? Cred ca asa se simt ei bine in rautatea lor, prin comparatie cu aia mai necajiti ca ei. Ca nu vine nimeni de placere la spital, zic eu.