De ce vrem să trăim veșnic

Am fost vineri la vernisajul expoziției omagiale Constrantin Udroiu și am avut surpriza să o întâlnesc pe viu pe Ana Blandiana, de al cărei jurnal încă sunt marcată. O chestie care mi se întâmplă tot mai rar cu cărțile pe care le citesc în ultimul timp.

Am profitat de ocazie să-i spun cât de mult mi-a plăcut jurnalul – am omis să-i spun că nu sunt o fană de poezie și deci că nu-i citisem altceva din operă 😀 – și să pun și întrebarea cu care am rămas eu în cap după ce am terminat cartea: a meritat tot chinul, a meritat să rămână, a meritat țara și poporul ăsta tot sacrificiul?

Ei și ce credeți că a răspuns? Categoric DA, a zis. Uitați-vă la cât de dificilă dacă nu chiar imposibilă a fost reintegrarea celor plecați, după 89? Cu excepția câtorva – Eliade, Ionesco, Cioran, care au fost imediat publicați de Humanitas, restul au fost uitați, șterși aproape din memoria națională – citez din memorie, căci evident fiind așa de încântată de întâlnire nu am stat să-mi notez și nici nu am înregistrat.

Evident că nu era nici locul, nici eu omul față de care să facă vreo destăinuire neașteptată, de genul: da, dragă, am fost niște proști că am rămas aici! Este posibil deci ca răspunsul ei să conțină o doză de diplomație, dar cred că era destul de convinsă de ceea ce spunea. Deși după ce a mai povestit apoi mi-a venit și mai greu să cred în teoria asta.

Am întrebat-o și dacă mai are casa și grădina de la Comana, aproape singurele surse de bucurie care apăreau în jurnalul acelor ani – 88-89. Și mi-a spus că nu le mai are, iar motivul pentru care a renunțat la ele a fost, ei bine, exact poporul ăsta care ar fi meritat tot efortul…

A spus că după evenimentele de la Piața Universității, oamenii începuseră să-i arunce cu pietre peste gard sau să le facă diverse neplăceri prin sat, ba chiar un vecin la care lăsa cheia și de care erau foarte apropiați i-a zis că a auzit el că în Piața Universității dansează femeile în pielea goală. Era, firește, influența propagandei iliesco-feseniste, cu drogații care făceau blestemății prin corturi și toată isteria aia care a culimnat cu venirea minerilor. Nimic nou, de altfel, Blandiana ar fi trebuit să fie deja imună la asta după ce-i făcuse regimul Ceaușescu înainte. Iar poporul făcea ce știa el mai bine, se lăsa manipulat. Totuși Blandiana i-a spus, îndurerată, vecinului: Nea Cutărică, doar mă cunoști, și eu am vorbit acolo, în balconul Universității, cum crezi că aș putea să dansez în pielea goală?!

I-am spus că mi-ar fi plăcut ca jurnalul să continue și câțiva ani după 89, mai ales în perioada Alianța Civică, și m-a asigurat că nu există o continuare, căci nu a ținut jurnale. Și cu caietele astea, găsite într-o debara din întâmplare, s-a codit mult până să le publice, pentru că-i era jenă de ce vor spune cei despre care vorbește în jurnal, și care încă trăiesc. „Dar am scăpat ușor!”, a conchis zâmbind.

Poate pentru că cei despre care scrie ea în jurnal știu că azi, pentru majoritatea, nu mai contează aproape deloc ce a fost atunci, deși ea a rămas aici exact pentru motivul ăsta, pentru operă, pentru posteritate, pentru memoria publică. Pentru că datoria ei era să scrie, iar oamenii să citească ce e scris și să știe.

M-am tot gândit la motivația asta în ultimele zile, mai ales că întâlnirea s-a petrecut la expoziția unui pictor plecat în anii 70 din România și uitat între timp de noi, românii. Eu am auzit de Constantin Udroiu datorită, culmea, soției lui, o italiancă îndrăgostită de România și de limba română. Profesoara Luisa Valmarin a tradus două dintre cărțile Sidoniei Drăgușanu și una a Anei Blandiana („Sertarul cu aplauze”). Așa se face că Blandiana a fost prezentă și ea la prima expoziție a lui Constantin Udroiu la București, soțul traducătoarei ei, Luisa Vlamarin… Mă rog, pesemne Blandiana l-o fi cunoscut și pe Udroiu, totuși 🙂

Ar fi o coincidență amuzantă dacă n-ar fi tristă, căci se pare că pentru România Constantin Udroiu a fost mai întâi un condamnat pentru tulburarea ordinii sociale (în anii 50-60), apoi un emigrat (în anii 70). Italia a fost cea care i-a oferit ocazia să-și desăvârșească arta și a profitat din plin de talentul lui. România, deși se găsește în multe dintre picturile lui, nu s-a grăbit să-l „reintegreze” nici după 89, cum spune Blandiana despre scriitorii emigrați. Din 2014, de când a murit Constantin Udroiu, se pare că abia acum, la zece ani, are parte de o expoziție la București.

Mă pricep la pictură ca și la poezie, adică deloc, dar am citit și eu despre aprecierile italienilor față de arta lui Udroiu, despre premiile și recunoașterea primite acolo în timpul vieții, despre frescele lui care împodobesc clădiri publice italiene, nu românești, am aflat de exemplu o chestie de care habar nu aveam – că pictura pe sticlă se face de-a-ndăratelea, adică începi cu ultimele detalii și sfârșești cu baza pe care stau acele detalii – sau despre perspectiva inversă din pictura bizantină… și toate astea datorită soției lui, o italiancă. Ea se străduiește, din iubire față de el, firește, să ni-l facă cunoscut din nou pe un conațional de-al nostru, să ni-l aducă în atenție cu speranța că va rămâne în memoria națională ca și când n-ar fi plecat vreodată.

Așa că m-am întrebat oare ce ne face să vrem să trăim veșnic în memoria publică? E o dorință umană aproape unanimă. Majoritatea oamenilor își doresc și fac copii ca să le ducă numele mai departe, unii ctitoresc biserici ca să-și treacă numele la intrare din dragoste de Dumnezeu… iar artiștii, scriitorii, fac tot felul de sacrificii pentru a lăsa ceva posterității, de preferință o operă majoră. Puțini reușesc și nici chiar ăia nu rămân în memoria publică, pentru că asta pare să fie din ce în ce mai scurtă, proporțională cu atenția aia de câteva secunde a noilor generații.

Inclusiv noi ăștia, amatorii, simplii postaci de una-alta pe rețelele sociale țintim la gloria eternă, sau măcar la micul nostru moment de celebritate, like-ul, share-ul, comentariul. Uite și eu, o bloggerizdă fără arginți cum mă aflu, care în cea mai mare parte a timpului nici nu mai simt că aș avea ceva de transmis omenirii, tot insist aici cu câte o postare și păstrez blogul ăsta mai mult ca pe o memorie personală. Și, de ce nu, cum le spuneam în glumă unor prieteni deunăzi, dacă cineva se încumetă după moartea mea să-mi adune reportajele într-un volum, să le aibă undeva ușor de accesat. Presupunând că va mai citi cineva ceva scris în viitor, nu vor fi toți cu căștile în urechi, holbându-se la compilații de filme scurte cu pisici.

Ce să fie, deci, de vină, pentru năzuința asta? Frica de moarte? De uitare? Impresia, iluzia că suntem totuși mai importanți decât suntem cu adevărat? Ce părere aveți?

P.S. Și ca o ironie perfectă, cum sunt toate prin Grădina Maicii Domnului, expoziția Constantin Udroiu poate fi vizitată până pe 18 iunie, în această clădire nefinalizată a Academiei Române. Acolo unde șade crema intelighenței românești.

Piedică în calea uitării, cum altfel?

Tags: Academia Română, Ana Blandiana, clădirea Academiei, Constantin Udroiu, Luisa Valmarin, memorie, pictură, slider