De ce vrem să trăim veșnic

Întâlnirea dintre marea bloggerizdă Dollo zice Bine și poeta Ana Blandiana nu putea rămâne nescrisă ;)

Dollo și Ana BlandianaAm fost vineri la vernisajul expoziției omagiale Constrantin Udroiu și am avut surpriza să o întâlnesc pe viu pe Ana Blandiana, de al cărei jurnal încă sunt marcată. O chestie care mi se întâmplă tot mai rar cu cărțile pe care le citesc în ultimul timp.

Am profitat de ocazie să-i spun cât de mult mi-a plăcut jurnalul – am omis să-i spun că nu sunt o fană de poezie și deci că nu-i citisem altceva din operă 😀 – și să pun și întrebarea cu care am rămas eu în cap după ce am terminat cartea: a meritat tot chinul, a meritat să rămână, a meritat țara și poporul ăsta tot sacrificiul?

Ei și ce credeți că a răspuns? Categoric DA, a zis. Uitați-vă la cât de dificilă dacă nu chiar imposibilă a fost reintegrarea celor plecați, după 89? Cu excepția câtorva – Eliade, Ionesco, Cioran, care au fost imediat publicați de Humanitas, restul au fost uitați, șterși aproape din memoria națională – citez din memorie, căci evident fiind așa de încântată de întâlnire nu am stat să-mi notez și nici nu am înregistrat.

Evident că nu era nici locul, nici eu omul față de care să facă vreo destăinuire neașteptată, de genul: da, dragă, am fost niște proști că am rămas aici! Este posibil deci ca răspunsul ei să conțină o doză de diplomație, dar cred că era destul de convinsă de ceea ce spunea. Deși după ce a mai povestit apoi mi-a venit și mai greu să cred în teoria asta.

Am întrebat-o și dacă mai are casa și grădina de la Comana, aproape singurele surse de bucurie care apăreau în jurnalul acelor ani – 88-89. Și mi-a spus că nu le mai are, iar motivul pentru care a renunțat la ele a fost, ei bine, exact poporul ăsta care ar fi meritat tot efortul…

A spus că după evenimentele de la Piața Universității, oamenii începuseră să-i arunce cu pietre peste gard sau să le facă diverse neplăceri prin sat, ba chiar un vecin la care lăsa cheia și de care erau foarte apropiați i-a zis că a auzit el că în Piața Universității dansează femeile în pielea goală. Era, firește, influența propagandei iliesco-feseniste, cu drogații care făceau blestemății prin corturi și toată isteria aia care a culimnat cu venirea minerilor. Nimic nou, de altfel, Blandiana ar fi trebuit să fie deja imună la asta după ce-i făcuse regimul Ceaușescu înainte. Iar poporul făcea ce știa el mai bine, se lăsa manipulat. Totuși Blandiana i-a spus, îndurerată, vecinului: Nea Cutărică, doar mă cunoști, și eu am vorbit acolo, în balconul Universității, cum crezi că aș putea să dansez în pielea goală?!

I-am spus că mi-ar fi plăcut ca jurnalul să continue și câțiva ani după 89, mai ales în perioada Alianța Civică, și m-a asigurat că nu există o continuare, căci nu a ținut jurnale. Și cu caietele astea, găsite într-o debara din întâmplare, s-a codit mult până să le publice, pentru că-i era jenă de ce vor spune cei despre care vorbește în jurnal, și care încă trăiesc. „Dar am scăpat ușor!”, a conchis zâmbind.

Poate pentru că cei despre care scrie ea în jurnal știu că azi, pentru majoritatea, nu mai contează aproape deloc ce a fost atunci, deși ea a rămas aici exact pentru motivul ăsta, pentru operă, pentru posteritate, pentru memoria publică. Pentru că datoria ei era să scrie, iar oamenii să citească ce e scris și să știe.

M-am tot gândit la motivația asta în ultimele zile, mai ales că întâlnirea s-a petrecut la expoziția unui pictor plecat în anii 70 din România și uitat între timp de noi, românii. Eu am auzit de Constantin Udroiu datorită, culmea, soției lui, o italiancă îndrăgostită de România și de limba română. Profesoara Luisa Valmarin a tradus două dintre cărțile Sidoniei Drăgușanu și una a Anei Blandiana („Sertarul cu aplauze”). Așa se face că Blandiana a fost prezentă și ea la prima expoziție a lui Constantin Udroiu la București, soțul traducătoarei ei, Luisa Vlamarin… Mă rog, pesemne Blandiana l-o fi cunoscut și pe Udroiu, totuși 🙂

Strada natală a lui Constantin Udroiu din București

Strada natală a lui Constantin Udroiu din București

Ar fi o coincidență amuzantă dacă n-ar fi tristă, căci se pare că pentru România Constantin Udroiu a fost mai întâi un condamnat pentru tulburarea ordinii sociale (în anii 50-60), apoi un emigrat (în anii 70). Italia a fost cea care i-a oferit ocazia să-și desăvârșească arta și a profitat din plin de talentul lui. România, deși se găsește în multe dintre picturile lui, nu s-a grăbit să-l „reintegreze” nici după 89, cum spune Blandiana despre scriitorii emigrați. Din 2014, de când a murit Constantin Udroiu, se pare că abia acum, la zece ani, are parte de o expoziție la București.

Mă pricep la pictură ca și la poezie, adică deloc, dar am citit și eu despre aprecierile italienilor față de arta lui Udroiu, despre premiile și recunoașterea primite acolo în timpul vieții, despre frescele lui care împodobesc clădiri publice italiene, nu românești, am aflat de exemplu o chestie de care habar nu aveam – că pictura pe sticlă se face de-a-ndăratelea, adică începi cu ultimele detalii și sfârșești cu baza pe care stau acele detalii – sau despre perspectiva inversă din pictura bizantină… și toate astea datorită soției lui, o italiancă. Ea se străduiește, din iubire față de el, firește, să ni-l facă cunoscut din nou pe un conațional de-al nostru, să ni-l aducă în atenție cu speranța că va rămâne în memoria națională ca și când n-ar fi plecat vreodată.

Așa că m-am întrebat oare ce ne face să vrem să trăim veșnic în memoria publică? E o dorință umană aproape unanimă. Majoritatea oamenilor își doresc și fac copii ca să le ducă numele mai departe, unii ctitoresc biserici ca să-și treacă numele la intrare din dragoste de Dumnezeu… iar artiștii, scriitorii, fac tot felul de sacrificii pentru a lăsa ceva posterității, de preferință o operă majoră. Puțini reușesc și nici chiar ăia nu rămân în memoria publică, pentru că asta pare să fie din ce în ce mai scurtă, proporțională cu atenția aia de câteva secunde a noilor generații.

Inclusiv noi ăștia, amatorii, simplii postaci de una-alta pe rețelele sociale țintim la gloria eternă, sau măcar la micul nostru moment de celebritate, like-ul, share-ul, comentariul. Uite și eu, o bloggerizdă fără arginți cum mă aflu, care în cea mai mare parte a timpului nici nu mai simt că aș avea ceva de transmis omenirii, tot insist aici cu câte o postare și păstrez blogul ăsta mai mult ca pe o memorie personală. Și, de ce nu, cum le spuneam în glumă unor prieteni deunăzi, dacă cineva se încumetă după moartea mea să-mi adune reportajele într-un volum, să le aibă undeva ușor de accesat. Presupunând că va mai citi cineva ceva scris în viitor, nu vor fi toți cu căștile în urechi, holbându-se la compilații de filme scurte cu pisici.

Ce să fie, deci, de vină, pentru năzuința asta? Frica de moarte? De uitare? Impresia, iluzia că suntem totuși mai importanți decât suntem cu adevărat? Ce părere aveți?

P.S. Și ca o ironie perfectă, cum sunt toate prin Grădina Maicii Domnului, expoziția Constantin Udroiu poate fi vizitată până pe 18 iunie, în această clădire nefinalizată a Academiei Române. Acolo unde șade crema intelighenței românești.

Piedică în calea uitării, cum altfel?

Casa Academiei Române - 2024

Casa Academiei Române – 2024

Tags: , , , , , , ,

3 Responses to “De ce vrem să trăim veșnic” Subscribe

  1. Mrs Green Foot 20/05/2024 at 11:05 #

    Multumesc frumos! Prin tine am (re) descoperit-o pe Ana Blandiana. Dar nu ti-as fi scris doar sa iti Multumesc. Am o mare rugaminte: nu mai folosi bloggerizdă si restul de cuvinte care rimeaza cu izda. Ma doare tare…
    O sensibila 🙂

    • Shtrula 22/05/2024 at 12:52 #

      Referitor la ultima idee din comentariu- e plina tara de idioti/inculti care se dau importanti vorbind apasat si scotand o gramada de ineptii pe gura. Si care in plus isi mai si aroga tot felul de titluri si diplome obtinute de fapt la imprimanta/copiator.

      Cred ca oamenii inteligenti care nu se iau prea tare in serios sunt preferabili….

  2. Mmmaria 20/05/2024 at 11:19 #

    Frumoasa postarea, multumesc.
    M-a izbit si pe mine din Jurnalul Anei Blandiana ideea ei, reluata in multe locuri, despre cum va fi „dupa”.
    Dupa dictatura.
    Era o idee de care cred ca nici nu isi dadea seama exact si foarte bine, dar asta mi s-a parut cel mai frumos semn al sperantei, in nenorocirile zilnice de atunci. Ca se gandea (ca ne gandeam toti) cum va fi „dupa”.

Leave a Reply

Oldies but goldies

Meșterul român: manualul sunt eu! (IV)

turnare placa

În care se face, în sfârșit, fundația casei și se vorbește despre hachițele meșterului român, despre cât de priceput e și cât se cere plătit. La final, un scurt video demonstrativ.

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Recursul la argumente

ilusion

De ce în 2017 e nevoie să le explici unora că oamenii sunt egali în fața legii și au aceleași drepturi indiferent de rasă, sex sau etnie – pentru că la televiziunea națională vine un avocat al poporului și neagă Holocaustul, și nimeni nu-l contrazice, deși avem și o lege care-l face pasibil de pușcărie pentru asta.

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉