Stânca lui Tanios

Mi-am luat un obicei de a nu mai scrie aici despre toate cărțile pe care le citim la club, dacă ele nu mi-au plăcut sau nu mi-au produs nicio emoție. Așa s-a făcut că n-am mai scris din februarie despre o carte, deși de atunci am mai citit câteva. Nici cartea de la clubul de luna asta nu m-a dat pe spate, dar ceva-ceva tot a lăsat în urmă, poate e de vină și perioada asta electorală, așa că iaca de ce scriu despre ea.

„Stânca lui Tanios” este varianta romanțată de scriitorul libanez Amin Maalouf a unei legende de la 1800, din țara lui natală. Ca și cartea precedentă de la club, care a fost o porcărie („Cartea clanului din Baltimore” – Joel Dicker), multipremiată și aclamată de critica francofonă în special, se pare că și „Stânca lui Tanios” a primit chiar premiul Goncourt. Mă rog, Maalouf e scriitor din garda mai veche decât tânărul Dicker, așa că nu se compară cărțile. Adică asta nu e o porcărie, dar se putea și mai bine.

Tanios fusese, după câte se insinuează în carte, bastradul șeicului local. Un șeic pe nume Francis, semn la deschiderii către creștinătate a strămoșilor săi. Francis ăsta domnea peste un mic sat cu populație creștin catolică, numit Kfaryabda. Se pare că în realitate există localitatea Kfar Abida, undeva la mijlocul distanței dintre Tripoli și Beirut. În secolul ăla, Libanul era împărțit între diversele etnii care se închinau diverselor puteri. Ba cu turcii, ba cu egiptenii, ba cu francezii, ba cu englezii.

În satul amintit bărbații pupau zilnic mâna șeicului, iar femeile se străduiau să scape din calea poftelor lui sexuale. Pe medie, însă, lumea era mulțumită cu căpetenia lor, pentru că se putea și mai rău. Așa cum era la alții.

Întorcîndu-se acasă, oamenii aceştia aveau să spună nevestelor lor mai tîrziu, în cursul zilei: „Azi-dimineaţă am văzut mîna şeicului“. Şi nu: „Am sărutat mîna…“ Căci asta se făcea desigur, şi încă în public, dar aveau pudoarea să n-o spună. După cum nu spuneau: „L-am văzut pe şeic“ – cuvînt pretenţios, de parcă era vorba de o întîlnire între două personaje de rang egal! Nu, „Am văzut mîna şeicului“, asta era expresia consacrată.

Nici o altă mînă n-avea o asemenea importanţă. Mîna lui Dumnezeu şi cea a sultanului nu împărţeau decît dezastrele globale; mîna şeicului era cea care răspîndea nenorocirile zilnice. Şi de asemenea, uneori, firimituri de fericire.

În graiul oamenilor din ţinut, acelaşi cuvînt, kaff, desemna uneori şi mîna, şi scatoalca. Oare cîţi seniori nu făcuseră din ea un instrument al puterii şi o unealtă a cîrmuirii! Cînd sporovăiau între ei, departe de urechile supuşilor, un proverb revenea întotdeauna pe buzele lor: „Ţăranul trebuie să capete mereu o scatoalcă pe după ceafă“; asta voia să spună că trebuia să-l faci să trăiască mereu temător, cu umerii plecaţi. Adesea, de altfel, „scatoalca“, „palma“, nu era decît o prescurtare pentru a zice „lanţuri“, „bici“, „corvezi“…

În această lume se naște Tanios, în urma unei aventuri pe jumătate consimțite între mama lui, frumoasa Lamia, și șeicul Francis. Nașterea copilului aduce deopotrivă necazuri pe capul comunității, dar și bucurii. Inițial șeica se supără, își ia copilul și se duce la mă-sa, apoi vine toată familia ei pe capul kfariabdezilor și îi seacă de rezurse într-un mod cât se poate de pașnic: prin chiolhanuri. De unde primesc porecla de lăcuste.

Apoi șeicul rămâne văduv, Tanios crește, devine conștient de statutul lui de bastard, dar și de superioritatea sa intelectuală față de frate-su – fiul legitim al șeicului – care era un idiot agresiv. Ambii copii sunt trimiși la școala înființată de un pastor englez în satul vecin, unde trăiau druzii, buni prieteni cu creștinii din Kfariabda.

În același timp, Franța și Marea Britanie se luptau între ele, dar prin proxy, adică Franța susținea Egiptul să ocupe vaste teritorii din vechiul Imperiu otoman, în timp ce Marea Britanie îi susținea pe turci. Libanezii pică la mijloc. Pe Tanios asta îl prinde cum nu se poate mai rău, îndrăgostit de fiica unuia care voia să-l detroneze pe șeic (sub pretextul abolirii privilegiilor feudale), și-i spijinea pe egipteni pentru asta. Dar Tanios era educat în același timp de pastorul englez, care reprezenta evident partea adversă.

Tanios asistă într-o zi la o discuție dintre rivalul șeicului și reprezentantul armatei egiptene, care povestea că armata lui a putut să intre în orice casă de localnic, dar nu și în casa pastorului englez care înființase o școală în satul vecin. Șeful armatei era vexat bineînțeles, că ce e cu privilegiile astea ale străinilor, că armata ar trebui să poată intra oricând unde vrea ea, că doar de aia luptă pentru popor, cum îndrăznește englezul ăla să arboreze steagul lui și să-i refuze armatei egiptene accesul?

— Ieri mă aflam în inspecţie prin sate şi pretutindeni unde mă ducea calul, mă simţeam acasă. Puteam intra în orice casă, ea mi-era deschisă. Pînă cînd am trecut prin faţa reşedinţei unui pastor englez. Pe grilaj se afla drapelul regelui său. Şi m-am simţit insultat. (…) Este oare normal, stăruia Adel efendi, ca străinii să fie mai favorizaţi, mai respectaţi, mai temuţi decît fiii ţării?

Dacă era de acord să-i ia privilegiile șeicului, și mai ales fiului lui, pe care se temea că va ajunge să-l slujească într-o zi, Tanios nu pricepea ce are armata egipteană cu englezii și mai ales nu pricepea unde e echitatea, dacă tot se abolesc privilegiile, atunci de ce nu și pentru străini? Așa că s-a dus și l-a întrebat pe pastor și a primit cea mai bună explicație posibilă:

Înţelegîndu-i uimirea, i-am explicat că în general privilegiile erau scandaloase într-o societate întemeiată pe drept, dar că invers, într-o societate în care domneşte arbitrariul, privilegiile constituiau uneori o barieră împotriva despotismului, devenind astfel, în mod paradoxal, nişte oaze de dreptate şi de echitate. Este cu siguranţă cazul societăţii orientale de astăzi, fie că e otomană sau egipteană. Ceea ce este scandalos nu e faptul că soldaţii nu pot intra liber în Misiunea noastră din Sahlain sau în locuinţa unui englez. Ceea ce este propriu-zis scandalos este că ei îşi iau dreptul de a pătrunde după bunul lor plac în orice şcoală şi în orice casă din ţară. Ceea ce este scandalos nu este faptul că nu pot pune mîna pe persoana unui supus britanic, ci că pot dispune după plac de toate persoanele care nu beneficiază de protecţia uneia din marile Puteri.

Am sfîrşit spunînd că dacă aceşti oameni ar vrea abolirea privilegiilor, modul corect de a proceda nu ar fi acela de a-i supune pe străini sorţii deloc de invidiat a populaţiei locale, ci dimpotrivă de a trata orice persoană la fel cum sînt trataţi străinii. Căci aceştia sînt pur şi simplu trataţi aşa cum trebuie să fie orice fiinţă umană…

Mi s-a părut cea mai frumoasă bucată din cartea asta, care altfel nu excelează prin multe, de aia m-am gândit și că merită pusă aici. Povestea continuă cu detronarea șeicului – tot dintr-o vină indirectă a lui Tanios – moment în care, deloc surprinzător, oamenii îl regretă. Probabil au observat că de fapt nu era vorba de o abolire a privilegiilor, ci de o înlocuire a stăpânilor.

În cele din urmă soarta se întoarce, șeicul revine la locul lui în uralele poporului, iar Tanios, deși omagiat și el, pentru niște merite cam trase de păr sau insuficient explicate de autor, ei bine el alege emigrarea. Sau poate moartea, nu e clar, oricum, orice dar nu rămâne în satul lui. Așa cum mulți continuă să facă asta și astăzi, pentru că, se pare, în lume încă nu e predată  lecția asta cu abolirea privilegiilor, suficient încât să fie înțeleasă de toată lumea și să trăim într-o societate întemeiată pe drept…

E adevărat că a existat întotdeauna ceva derutant în comportamentul oamenilor din satul meu faţă de cei care îi conduceau. Într-unii dintre aceştia ei se recunosc; în alţii, nu. A vorbi de un şef legitim şi de un uzurpator n-ar face decît să deplaseze problema. Nu durata e ceea ce asigură în ochii lor legitimitatea, nu noutatea în sine o resping ei. Fiind vorba de şeic, exista la ei acel sentiment că el le aparţinea, că el se purta în funcţie de dorinţele, temerile, supărările lor – chiar dacă îi făcea să le suporte pe ale sale. În vreme ce rivalul său asculta de paşă, de ofiţeri, de emir… Rukoz le-ar fi putut împărţi întreaga sa avere. Ei ar fi luat-o cu vîrful degetelor şi cu aceleaşi degete ar fi făcut la adresa lui un gest infamant.

200 de ani mai târziu, tot așa ne alegem și noi conducătorii. Sunt corupți, incompetenți, ticăloși pe alocuri, dar sunt ai noștri, sunt ca noi. În satul în care trăiesc eu, am găsit în gard zilele trecute fluturașul electoral al primarului în funcție. L-am deschis, curioasă să văd ce mai promite.

Nimic. Textul este probabil scris de un AI căruia nu i s-a dat nicio informație nici despre candidat, nici despre localitate, așa că a înșirat generalități sub poza candidatului mână în mână cu șeful consiliului județean.

Satul nu are apă, canalizare, gaze iar curentul ni l-am tras singuri. Și asta la 35 de km distanță de București, nu în vreun fund inaccesibil de țară. Deci ar fi fost câte ceva de promis, însă omul știe că de 20 de ani de când e primar a făcut toate promisiunile necesare și a fost reales deși nu le-a respectat niciodată. De ce să se mai obosească?

A trecut în fiecare mandat de la un partid la altul, și tot degeaba. Acum e cu ăștia, din nou, dar în timpul mandatului a fost cu ceilalți.

Credeți că oamenii vor alege pe altcineva? Ar putea, că doar există contracandidați despre care unii zic că sunt la fel de breji ca și primarul în funcție. Și atunci de ce să se mai obosească să schimbe șeicii, măcar cu ăsta s-au obișnuit.

… se spune că epocile întunecate se străbat de la o lumină amăgitoare la altă lumină amăgitoare, ca atunci cînd primăvara, pe munte, te pomeneşti în mijlocul unui curs de apă şi trebuie să înaintezi spre mal sărind de pe o piatră alunecoasă pe o alta

Clubul de carte se ține vineri, 31 mai. Alegerile vor fi pe 9 iunie. Nicio legătură cu viața reală în ambele evenimente 😉

Etichete: alegeri, Amin Maalouf, club de carte, politicieni, privilegii, recenzie, Stânca lui Tanios