Ce am văzut și făcut în Cipru (II)

Jumătatea a doua a vacanței am petrecut-o în partea grecească. Am ratat câteva obiective și colo și colo, dar oricum per total am alergat prea mult ca să putem numi la final vacanță ce am făcut noi. Adesea mă gândesc că de fapt ce ne place nouă e mai degrabă drumul până la și prin, decât destinația în sine. N-am numărat, dar cred că mai multe poze am cu cum se vede drumul într-o vale decât cu alte obiective turistice 🙂

Roaming și prize

Ar mai fi de zis că în Cipru e musai să vă luați la voi un adaptor de priză pentru că așa cum conduc pe stânga, ciprioții au și trei găuri la prize, exact ca britanicii care i-au ocupat o sută de ani. Un alt efect al acestei ocupații este că probabil toți ciprioții vorbesc engleza, până și ultimul bătrân de la o benzinărie din fundul Ciprului ne-a întrebat în engleză cum ne merge vacanța.

Revenind la prize, în airbnb-urile în care am stat, fiind case particulare, gazdele s-au gândit să pună în camere și niște adaptoare pentru turiști, dar la hoteluri nu am avut, așa că în supermarketul din Turcia din care am cumpărat măsline și pită am luat cu 50 de lire și un adaptor din ăsta, să-l adăugăm la celelalte trei pe care le avem acasă și am uitat să le luăm cu noi în vacanță.

La telefon am avut roaming în partea grecească, fiind UE (cu abonament Digi de 2 euro), iar în partea turcă am cochetat inițial cu ideea de a cumpăra o cartelă cu 3 euro, doar pentru Internet, dar am renunțat pentru că până la urmă traficul de date nu costa atât de mult în roaming ca să merite efortul. 0,0010 euro/Mbyte.

Am rămas deci tot pe abonamentul nostru Digi, pentru că pe drumuri am folosit Internetul doar pentru navigare GPS și eventual căutat cameră de cazare pe booking/airbnb. Pentru restul nevoilor am folosit wi-fi-ul de la cazări așa că nu am ieșit din norma „renozabilă” de consum de date inclusă în abonament.

Peninsula Akamas văzută din barcă

Așadar, am trecut granița înapoi în partea grecească, ne-am lăsat controlați la portbagaj să nu cumva să fi făcut trafic cu țigarete din partea turcă și am ajuns rapid în pitorescul sat Kato Pyrgos, cam prima localitate din nord după graniță, unde am admirat apusul de la balconul hotelului în care am fost singurii clienți. Ca și în partea turcă, și aici în Kato Pyrgos era o pustietate tristă. Sezonul nu începuse. Kato Pyrgos fusese de fapt un sat pescăresc, dar a ajuns un soi de stațiune turistică, pentru că s-au construit multe hoteluri și vile pentru turiștii care vin să vadă pitorescul sat turistic…

A doua zi, după mic dejunul ăla pantagruelic de la Giorgios, am purces să vizităm peninsula Akamas, adică colțul vestic al insulei care este un imens parc natural. Ca să-l vizitezi nu-ți este de ajuns o zi, dar nici nu trebuie să insiști, căci în fond e doar o bucată de pământ pietros cu diverse vegetații, mult praf vara și drumuri care duc spre tot felul de obiective turistice, aș zice mai degrabă inventate. De exemplu Afrodita pare că a lăsat multe urme pe insula aia, are o grotă cu un izvor pe Akamas (izvor care are niște legături suspecte cu o pompă de apă legată ceva mai în spate ;), mai are o piatră pe malul mării jos în sud, între Paphos și Limassol etc.

Cum nu închiriasem o mașină de teren, ci un Opel mic și fâșneț de oraș, alternativele erau așa: fie închiriam un ATV ca să mergem pe drumurile peninsulei până la mare, și acolo să facem o baie în celebra lagună Blue, fie închiriam o barcă și dădeam un pic roată peninsulei, pe mare, ajungând și la laguna aia, dar și la alte câteva mici grote și plaje accesibile mai degrabă de pe mare decât de pe uscat.

Unde domnul inginer devine domnul căpitan

Am optat pentru barcă din două motive: ca să nu ne prăfuim toată ziua prin căldura aia cu ATV-ul și, drept să spun, mi-a dat inima ghes să văd și eu o dată în viață cum e să faci plajă și baie de pe o barcă, mai în larg așa, unde apa e deopotrivă adâncă și clară de-i vezi fundul. Căci evident că n-o să ajung să am vreodată un yaht, în viața asta.

A picat măgăreața pe domnul inginer să conducă și barca – el condusese și mașina de altfel, eu doar m-am jucat puțin la volan în ultima zi ca să văd cum se conduce pe stânga și i-am enervat pe unii în trafic că mergeam prea încet. Revenind la barcă, a costat 200 de euro în total, adică 160 de euro închirierea pentru trei ore și 40 de euro benzina consumată, chipurile. Domnul inginer a zis că ăsta a fost cel mai mare jaf, că nu putea să consume barca aia atâta benzină pe un traseu atât de scurt, dar ca să nu ne enervăm mai mult am acceptat că a fost o experiență pe care trebuia s-o avem și gata.

Bărci se pot închiria din portul din Poli, la prețuri urcând de la 140 de euro/zi până la cer. Când intri în vorbă cu oamenii care se ocupă de asta în port afli că de fapt bărcile alea de 140 de euro de pe pliante nu mai sunt disponibile, că „tocmai le-a închiriat altcineva” 😉 Dar ți se prezintă altele mai scumpe, însă mai bune, mai stabile, mai aurite bla bla. Cum noi ne-am decis ad-hoc să luăm o barcă a părut plauzibil faptul că alea ieftine nu mai erau disponibile la ora prânzului, când am ajuns noi la Poli. Teoretic, deci, dacă vrei să faci o astfel de excursie trebuie să programezi măcar cu o zi înainte, adică să-ți rezervi barca. În mod real, însă, cred că era bullshit ce spuneau dealerii, pentru că pe traseu, în locurile alea de oprit barca, nu erau așa de multe bărci închiriate individual cât să crezi că s-au epuizat cu adevărat toate alea ieftine.

După o negociere reușită și nu prea, Andreas ne-a închiriat „cea mai bună barcă” a lui, care avea și stabilitate, și putere, și scăriță să cobori și să te urci pe ea din apă, și duș. Ce mai, buda îi lipsea și ar fi fost perfectă. L-a numit căpitan pe domnul inginer, l-a instruit cum să manevreze barca și să nu acosteze prea aproape de țărm, că julește palele motorului de pietre și apoi plătește motorul de nou, ne-a arătat cum se aruncă și se ridică ancora și în general ne-a speriat așa de tare de ce s-ar putea întâmpla rău pe apă încât aproape că ne venea să renunțăm. I-a reținut permisul de conducere ca garanție și ne-a dat drumul la apă.

Domnul inginer a fost crispat săracul toate cele trei ore, a dat aerul afară din piept abia când i-a predat barca întreagă lui Andreas, în port. Eu, mai nepăsătoare, am profitat de experiență și am făcut pentru prima dată în viață baie în mare în golful grotei lui Manolo (oricine o fi fost Manolo ăla), care mi-a plăcut mai mult decât Blue laguna. În laguna aia de altfel era și cam plin cu vaporașe care aduceau turiști mai mulți exact pentru asta, ca să facă baie, și părea cam aglomerată. O plimbare până în Blue lagune cu o astfel de barcă mai mare costa 20 de euro de căciulă, pentru cine era sărac și nu voia să stea încordat pe barca închiriată individual 🙂

Ne-am plimbat deci între cele patru locuri arătate de Andreas pe o hartă, în care se putea ancora barca, am făcut baie, am văzut și o broască țestoasă uriașă plutind cu burta în sus, ori lovită de vreo barcă, ori moartă de bătrânețe, și cam atât. Trei ore n-au fost mult, dar nici puțin.

Per total a fost o experiență pe care n-aș mai repeta-o, acum că am văzut cum e. Deși nu au fost valuri mari, barca s-a legănat încontinuu, așa că s-au mișcat un pic în sus cele băgate la micul dejun în stomac. Nu știu dacă ar fi fost mai bine cu ATV-ul, posibil să nu, deci nu știu ce să vă recomand, vedeți și voi la fața locului ce preferați. Peninsula aia poate fi bătută și la picior, dacă aveți timp și chef. Dar cum spuneam, nu e musai. Căci nu e cu mult diferită de restul insulei.

Portocale cu 2 euro punga

După ce am predat barca ne-am așezat pe o piatră la marginea portului și am mâncat cele două înghețate topite pe care le luasem cu noi în ideea că vom avea răgazul și dispoziția, pe barcă, de a savura câte o înghețată 🙂 Andreas ne dăduse și o cutie frigorifică și noi am luat provizii, crezând că o să naufragiem pe acolo și trebuie să rezistăm vreo lună până vine cineva să ne salveze.

Am mers apoi câteva sute de metri mai la deal ca să vedem și grota aia a Afroditei, situată într-o mică grădină botanică. Neimpresionant, cel puțin la acest moment al anului. Poate că în alt anotimp or arăta mai bine plantele alea, deși mă îndoiesc. Aveau însă niște ecualipți imenși acolo.

La ieșirea din grădina asta botanică era o măsuță cu pungi pline cu portocale și pomelo. 2 euro fiecare pungă, te serveai singur și puneai banii în borcanul prevăzut cu capac cu fantă de pușculiță. Am mai văzut ulterior pe traseu astfel de scene, probabil e o metodă locală a fermierilor de a-și vinde roadele și se bazează pe cinstea trecătorilor.

Am folosit acolo toate monedele de 20 și de 50 de de eurocenți strânse pe traseu și am luat o pungă cu portocale și două pomelo. Portocalele au fost bune și pentru suc, dar și la gust, deși nu erau foarte cărnoase. Ca observație generală, toate citricele cumpărate pe insulă, fie că au fost de la supermarket sau astea care veneau din vreo livadă locală, toate aveau gust mult mai bun decât citricele pe care le găsești la noi în comerț.

De la Dionisos la Shakira

Apoi am plecat spre Paphos și am traversat din nou o câmpie vastă cu peisaje încântătoare, cu case frumoase, ici-colo, livezi de portocali și lămâi, culturi diverse – țăranca din mine a vibrat puternic la peisajele alea. Și nu numai țăranca din mine, dacă e să judecăm după știrea că niște bogați ai lumii, printre care Shakira, au case taman în zona aia, mai exact în satul Peyia din apropiere de Paphos. Deci pesemne că nu e chiar pentru orice țăran locul ăla, dacă o casă costă vreo 27 de milioane de euro.

În Paphos am nimerit a doua zi exact de ziua internațională a muzeelor, motiv pentru care am primit dreptul de a vizita gratis situl arheologic al orașului, unde pot fi văzute rămășițele escavate ale caselor unor celebrități din vremea romanilor. Nu se știe cât ori fi costat la vremea lor, dar numele stăpânilor sunt de rezonanță și azi, ceea ce nu știm dacă va fi cazul Shakirei: Dionisos, Orpheu, Theseu etc. Vile de 2000 de mp, încălzire în pardoseală, cu mozaic pe jos, nu se mai lucrează azi așa, căci nici măcar în Cipru nu se mai găsesc meseriași ca pe vremuri.

 

A doua zi am plecat din Paphos spre Limassol pe o vreme vântoasă, care ne-a făcut să ne bucurăm că excursia cu barca o făcusem cu o zi înainte. Ne-am oprit un pic la stânca Afroditei, undeva pe malul mării, unde vântul și valurile făceau poză bună cu stâncile Afroditei, așa că probabil multe poze sunt pe Insta de pe acolo.

Apoi la Limassol am vizitat mai pe repede înainte așa, că bătea și vântul și ne și grăbeam, alt sit arheologic, tot cu mozaic, tot cu subsoluri de vile romane cu încălzire în pardoseală și cu un amfiteatru spectaculos cu deschidere exact spre mare, probabil numai bun pentru spectacole estivale. În apropiere de Limassol treci prin una din cele două teritorii britanice de care vă spuneam în episodul de ieri.

De la Limassol am luat-o în sus spre munte, ca să vedem și noi Olimpul cipriot (2951 m). A fost o mare dezamăgire, căci taman în vârful ăla principal era amplasată o grupare de antene și alte echipamente, cel mai probabil militare, și era interzisă și oprirea și fotografierea, firește. Altfel, ori n-am nimerit noi unde trebuie, ori și acolo turismul cipriot era în pauză. Erau semne că se și skiază în Cipru, oricât de incredibil ar suna asta. Cert e că nu era nimic de văzut la muntele Olimp, deși peisagele pe care le vedeai de dus nu erau rele, doar că tot așa, unde te opreai cu mașina să te uiți în vale dădeai cu nasul de niște grămezi de gunoaie dosite prin iarbă. O tristețe.

Nicosia = Lefkoșia

De la munte am luat-o spre miezul insulei și am ajuns către seară la Nicosia (Lefkoșa pe limba lor), capitala insulei, unde ne-am cazat în partea grecească, în cea mai scumpă cameră din sejurul nostru. În seara aia am ieșit în oraș pe jos și am mâncat pe strada Ledra, un fel de Lipscani combinat cu Covaci, stradă comercială și cu restaurante, care la un capăt are Primăria Nicosia, iar la celălalat capăt are granița cu Nicosia turcească.

             

Am mâncat într-un soi de cârciumă tradițională, foarte bun și relativ ieftin, am băut câte o bere locală Keo la 750, am făcut poze cu un papagal uriaș și fotogenic chiar în buza vămii și ne-am întors acasă pe jos. A doua zi am făcut drumul din nou până la graniță și am trecut în partea turcească, să vedem cum e capitala și pe partea cealaltă.

Păstrez încă vie amintirea mustății stufoase a vameșului turc care mi-a verificat pașaportul. Avea omul ăla atâta păr în mustața aia cât nu au mulți bărbați pe cap. Mă tot gândesc de atunci câte vietăți or trăi în mustața aia a lui, ce ecosistem s-o fi creat acolo, câte lucruri or rămâne prinse acolo când mănâncă sau bea 🙂

 

Deși se face mult caz de diferențele dintre cele două nu pot să zic că sunt izbitoare, totuși. E adevărat, cum treci vama dai direct într-un soi de Stanbul în mic, cu cofetării și magazine cu aur și argint, plus diversele confecții contrafăcute, însă în mod real clădirile din centrul vechi grecesc nu sunt cu mult diferite de cele din centrul vechi turcesc. În partea turcă am vizitat Buyuk Han, un soi de Hanul lui Manuc în care sunt adunate tot felul de mici afaceri hipsterești, cu obiecte artizanale și suveniruri. Am colindat străduțele, am intrat un pic și în bazar – de fapt o piață agroalimentară – am ajuns până la clădirea președinției TNRC și la Guvern. Am mâncat niște kiofte, pe care le-am împărțit cu niște pisici hămesite și gălăgioase, la o terasă, și am trecut granița înapoi.

 

Nu e altceva de văzut, căci de fapt Nicosia turcească e doar un sfert din tot orașul, restul se află în partea greacă.

În partea grecească am ajuns să vedem palatul lui Makarios – știți, popa ăla dat jos de la putere la lovitura de stat din 70, fugit la Londra și revenit apoi în țară. La poarta palatului sunt puse ca într-un acvariu cele două limuzine folosite de preafericitul Makarios, cât a fost în viață, exact așa într-o laterală a statuii din fața palatului, cât să stea cu ochii pe ele și după moarte, că prea i-or fi fost dragi. Se pare că ortodocșii ăștia au toți o pasiune pentru mașinile scumpe.

Sunt firește câteva biserici mari în zonă în care se vede că s-au zidit bani serioși, niscai clădiri moderne cu arhitectură interesantă și destul de multe blocuri vechi în care se trăiește pare-se mai scump decât la Larnaca, Paphos sau Limassol, căci deh, ești la capitală. Din loc în loc, pe vreo străduță, se blochează accesul cu sârmă ghimpată și tot felul de butoaie sau alte acareturi stivuite unele peste altele, semn că dincolo locuiesc dușmanii turci.

Orașul modern e de fapt mult mai mare, în jos, are și un mic aeroport în partea vestică, centru universitar, financiar, mall, stadion etc. Din câteva afișe văzute în partea turcă am tras concluzia că și turcii vor să facă la ei ceva universitate, ca să atragă probabil tineret, cum au făcut și ciprioții greci. Lupta se dă pentru generațiile de mâine.

Lefkara, dantele și arginți

A doua zi după ce am bifat și Nicosia am pornit în jos către Larnaca. Pe drum ne-am abătut un pic către Lefkara, un sat pitoresc, mai frumos decât Kato Pirgos, situat între niște coline împădurite foarte frumoase, cu un aspect de Toscana, pentru cine are nevoie de astfel de comparații. E de fapt foarte aproape de Larnaca, merge făcută acolo și o excursie scurtă din Larnaca și înapoi.

Satul e cunoscut pentru dantelele și argintul lucrate manual de locuitorii ei. Cel puțin de ăia bătrâni, căci nu știu dacă tineretul mai trăiește din asta, nici bătrânii nu cred să vândă suficient cât să aibă ce pune pe masă, noroc cu măslinii, lămâii și restul chestiilor care se mai coc prin pomii ăia.

La Lefkara sunt străduțe înguste, case din piatră, multe detalii instagramabile și magazine de artizanat. Probabil munți de goblenuri și milieuri pe care nu le va cumpăra nimeni ca să le pună pe mobile, kilometri de dantele și șiruri nesfârșite de umerașe cu rochițe și bluzite dantelate. Ici, colo, câte o tanti iertată demult de nurii tinereții, coase demonstrativ încă un mileu pe care nu-l va cumpăra nimeni, niciodată.

Mi-au atras atenția niște evantaie din dantelă, ceva gen Dama cu camelii varianta Alibaba.com sau mai ieftinul Temu shop. Nu erau prea arătoase, dar ca să nu zic că nu mi-am luat și eu o amintire din Lefkara (că nu mai avem acum unde să lipim magneți de când avem frigiderul încorporat în mobila bucătăriei) am vrut să cumpăr un astfel de evantai. Mai ales că vara folosesc evantaie mereu. Costa între 5 și 8-10 euro, în funcție de dimensiune. Aveau toate culorile. Am scotocit prin grămada unei femei cu un magazin de danteluri până când, destul de îndoită, aproape mă hotărâsem la unul bejuliu. L-am desfăcut și dorind să fac o oarecare conversație cu femeia am întrebat-o cum face dantela aia, căci îmi părea cam executată industrial.

– A, dar nu sunt făcute de mine, sunt importate. Dacă ar fi să fac eu dantela asta mi-ar lua trei zile și ar costa 100 de euro. Nu și-ar permite nimeni să dea atâta pe un evantai. Femeia a fost sinceră. Și astfel a pierdut ocazia de a vinde un evantai chinezesc de 5-7 euro.

Am fost arogantă, probabil. Mi-am dat seama că de fapt femeia aia cu dantelele ei inutile e ca mine cu blogul ăsta, în epoca rețelelor în care lumea nu are răbdare să citească și vrea informație și ilustrație instant, precum evantaiele alea aduse din China.

Aya Napa fără turiști

Către seară ne-am întors la Larnaca de unde plecasem inițial și unde ne-am întâlnit cu niște prieteni și am mâncat la celebrul Ocean basket pe faleza orașului. Acolo era viața din întreaga insulă, se pare, căci e plin de cârciumi, terase, locuri de pierzanie culinară și nu numai. Acolo aterizează și decolează toate avioanele, poți să mergi să le și vezi de aproape pe plaja Makenzy, de altfel.

În ultima zi am vrut să lenevim la soare, la plajele din Aya Napa – tot o peninsulă în sud-est, unde apele sunt azurii, nisipul fin și nu ai altceva de făcut decât să te scalzi și să te prăjești la soare. Dacă e soare. Noi n-am avut parte decât parțial, către apus. A fost o zi noroasă și un pic rece, plaja pustie – motiv pentru care cei care închiriau cu 2,5 euro șezlongul și tot atâta umbrela plecaseră acasă. Ne-am așezat noi în locul lor, sub un umbrar, și am întins bucatele care ne mai rămăseseră prin geantă, că nu puteam să plecăm cu ele în avion acasă: niște măsline, niște bere, niște șuncă. S-a și ivit pisica plajei imediat ca să-și primească partea. Am vrut să mâncăm la vreo terasă pe plajă dar erau toate închise. Am mâncat din traistă, a ieșit un pic soarele, am făcut și o baie, am mai pierdut vremea pe acolo și am plecat spre aeroport.

   

Cam asta a fost vacanța noastră în Cipru. Dacă e să fac un top al celor mai impresionante plaje pe care am fost la viața mea, n-aș pune neapărat și Cipru în top-ul ăsta (ci Cuba, Grecia și Croația), dar este totuși o destinație plăcută de vacanță. Noi am alergat ca nebunii prea mult, ca să vedem cât mai mult din insulă, și nu am stat într-un loc ca să ne relaxăm. Dar ăsta e stilul nostru. Pentru relaxare la plajă avem litoralul bulgăresc mai aproape 🙂

 

Prima parte a textului, despre partea turcească a Ciprului

Etichete: cazare Cipru, Cipru, Ciprul de Nord, Nicosia, TNRC, Turkish Republic of Northern Cyprus, vacanță în Cipru