A fost o vacanță cam forțată, ca să mai ieșim din cercul vicios al știrilor de tot felul și al sâcâielilor cotidiene. Am ales Ciprul – deși mai degrabă ne-a ales el pe noi – după ce ne-am uitat cu ochi măriți la prețurile de prin Sardinia și Corsica. Cum în trecut ne-a plăcut și în Grecia și în Turcia am zis că nu poate fi rău să le ai pe amândouă într-o singură insulă: mâncare bună de ambele părți, vreme caldă, mare și pisici. Și istorie, firește, că nu poți să calci pe vreo piatră pe acolo fără să întrebi: da’ cine v-a lucrat mozaicul ăsta roman așa de reușit?
Drumul
A fost cu Wizz, la niște ore cam grele – 21.00 la plecare, aterizat pe la 23.30 la Larnaca, și 00.30 la întoarcere, aterizat pe la 3 dimineața la București. Dar până la urmă a fost bine că am folosit ultima zi până la capăt, adică am predat mașina la aeroport la 21.00, după ce colindasem toată ziua pe la ultimele plaje nevăzute, am făcut o baie-două și am mâncat ultimele măsline cumpărate dintr-un supermarket turcesc la sosire.
Prețul biletelor în configurația asta a fost oarecum mai ieftin, căci oficial nu începuse nici sezonul. Cam 100 de euro de călător, dus/întors. După cum ne-a explicat un hotelier din nord, în marile orașe din Cipru sezonul începe după Paștele catolic, iar în restul insulei după Paștele ortodox. Dar vremea oricum i-a zăpăcit pe toți anul ăsta, povestea o chelneriță că au avut 30 de grade chiar pe 1 ianuarie, deci și sezoanele astea vor fi depășite în curând.
Vremea
A fost ideală pentru colindat, noi n-am stat mai mult de două zile într-un loc. Aprilie a avut temperaturi de 23-28 de grade, adică nici cald să mori, nici să stai cu prea multe haine pe tine. Apa era cam răcoroasă, dar bună de îmbăiat pentru cine vrea musai – și eu am vrut, căci cum să nu te scalzi în apa aia spirtoasă, pe care o mai văzusem doar prin Croația în nuanțe din astea.
Doar în ultima zi a fost mai răcoare și cerul acoperit cu nori, poate pentru că exact în ziua aia plănuisem noi să lenevim la plajă, pentru că le cam bifasem pe toate. Dar chiar și în ziua aia a ieșit totuși soarele un pic așa la amiază. Așadar, lăsând la o parte anomaliile generate de încălzirea globală, aș zice că aprilie e o lună ideală de mers acolo, dacă nu sunteți șopârle să vreți să vă coaceți în plină vară pe pietrele alea.
Organizarea
Am închiriat o mașină ca să putem face traseul pe care-l vizam, adică să dăm roată insulei. Domnul inginer a găsit o companie pe site-ul căreia scria că ei îți dau voie să treci cu mașina lor și în partea turcească a insulei, dar evident că acolo nu ești acoperit de asigurarea oferită de ei. De regulă marile companii de închiriat zic că n-ai voie să treci cu mașina în Nord, motiv pentru care unii închiriază o mașină în partea grecească și alta în partea turcă.
De altfel nici turcii nu te lasă să intri cu mașina închiriată de la greci, dacă nu cumperi o asigurare chiar din vamă – un soi de RCA valabil doar la ei. Pe noi ne-a costat 20 de euro pentru trei zile. Pentru o lună era 35 de euro. A fost practic o foaie A4 printată cu datele mașinii (la noi au și greșit marca mașinii și s-a dus domnul inginer cu ea înapoi la ghișe ca să i-o schimbe). Din fericire nu am avut incidente ca să aflăm dacă foaia aia e doar o hârtie supraevaluată sau chiar acoperă vreun necaz.
Mașina ne-a costat 160 de euro pentru șapte zile, iar alți 400 de euro au fost blocați pe card, garanție. I-au deblocat după o săptămână după ce ne-am întors.
În Cipru se conduce pe partea stângă a drumului, atât în partea grecească cât și în aia turcească a insulei, asta fiind una din multele rămășițe ale ocupației britanice. Benzina a costat în jur de 1,5 euro litrul, cam ca și la noi, iar drumurile sunt în general bune, fără taxe suplimentare. Noi am făcut un pic peste 1000 de km în tura asta și am făcut plinul cam de două ori.
Viteza maximă pe autostrăzi e de 100 de km/oră, deși bulgarul Kostas de la închirieri mașini ne vânduse gogoși în prima seară că ar fi 120. Dar ne-a avertizat și să nu depășim viteza, căci sunt camere de luat vederi și vine amenda după ce predăm mașina, motiv pentru care ne vor reține banii din garanție. N-a fost cazul, căci noi suntem fierți pă lege, ca și aici, dar am observat că nu o respectă nici la ei chiar toată lumea.
Însă în general parcă ei conduc ceva mai puțin nervos decât ai noștri, deși am avut parte și de un nebun care era să intre în noi pe un drum îngust de munte, la un moment dat.
Mașina am rezervat-o de acasă onlai și am plătit-o în seara în care am ajuns. Tot de acasă am rezervat și prima noapte la un hotel din Larnaca, aproape de aeroport, și următoarele două nopți la un Airbnb într-un sat din partea de nord, unde calculasem că ne va fi la îndemână să vizităm cât mai mult din zona turcească și să ne întoarcem la cazare. Restul cazărilor le-am căutat pe măsură ce ne stabileam traseul pentru ziua următoare.
Traseul
Stabilisem de acasă să dăm roată insulei. Am pus pe listă în partea turcească: Famagusta, peninsula Karpaz cu cetatea Kantara și Golden beach, apoi zona Girne-Kyrenia. După trecerea în partea cipriotă, înapoi, satul Kato Pirgos, apoi peninsula Akamas, Paphos, Limassol, un pic pe muntele lor Olimp, apoi Nicosia, capitala împărțită între cele două popoare dușmane și conlocuitoare, și în final să ne întoarcem la Larnaca, cu o plajă scurtă pe celebra Aya Napa.
Cam așa trebuie că arată și traseul nostru făcut de tracker-ul celor de la firma de închiriat mașini, că prea a știut Kostas să pice exact după noi la aeroport, când am ajuns să predăm mașina 🙂 Asta apropos de ideea că poți să iei mașina și să te duci în partea turcă fără să le spui celor de la închirieri. Cred că ei știu tot timpul unde se află mașinile lor, deși n-ar fi tocmai legal să te monitorizeze.
Cazarea & prețurile
Am stat la hotel aproape de aeroport, în Larnaca în prima seară, cu 50 de euro camera, condiții decente, de hotel. În următoarele două am stat la niște englezi care cumpăraseră o casă superb amplasată într-un sat pe partea turcă, cu 40 de euro pe noapte. Condiții excelente, cu piscină în fața casei (de fapt ne-au închiriat pool-house-ul), dar din păcate deși acolo ne-a plăcut cel mai mult, am dormit cel mai prost, pentru că aveau o saltea moale care ne-a rupt de spate.
Când am revenit pe partea grecească am poposit în satul Kato Pyrgos, la un hotel nou construit, condiții decente, cu 58 euro pe noapte inclusiv mic dejun, care a fost de-a dreptul nesimțit de generos. Următoarea cazare, mai ieftină (38 de euro), a fost în Paphos, rezervată așa în ultima oră de pe drum, și la fel am rezervat-o și pe următoarea, de la Nicosia. Aici am luat plasă, căci la 80 de euro/noapte – era cam ultima așa de „ieftină” – ne-am fi așteptat să nu miroasă canalizarea din baie și să avem la dispoziție măcar un studio. A fost de fapt o cameră cu baie dintr-un apartament mai mare, de 4 camere probabil, convertit într-un soi de minihotel. Totul într-un bloc obosit dintr-un cartier relativ central al Nicosiei. Living-ul și bucătăria la comun, o atmosferă de mers pe vârfuri, ca nu cumva să deranjezi pe alții care ar fi putut fi în alte camere. Nu că noi am fi niște party people, dimpotrivă, dar acolo prea te simțeai ca și când ai fluiera în biserică doar prin simpla respirație. Singura calitate a locului era că amenajările toate erau noi, deci investiția pesemne trebuia recuperată. Sau, mă rog, așa or fi prețurile la Nicosia grecească, căci pe partea turcă se găseau și mai ieftine, dar am zis să nu mai trecem iar granița cu arme și bagaje.
Ultima cazare, la Larnaca, din nou, a fost un apartament cu două camere, balcon generos și parcare proprie, foarte aproape de centru, cu 59 de euro. Acolo ar fi de mers dacă ai vrea să stai mai mult în zonă.
Mâncarea
Am mâncat cam mult 🙂 Într-o oarecare ordine cronologică ar fi cam așa (explicații pe fiecare poză):
Din păcate n-am avut noroc de un kunefe sau măcar un cataif la turci, deși am întrebat de el mai ales în Nicosia. În general am mâncat „acasă” o masă, fie brunch, fie cină, din ce am cumpărat de la supermarket, iar a doua masă a zilei a fost pe unde am umblat. Prețuri rezonabile la restaurante, cu excepția Eagle’s Nest din nord, care s-a cam spart în figuri și prețuri – 320 de lei o masă cu niște cotlete de miel, un pește și niște calamari pane. Plus o bere și o Fanta. Aia a fost cea mai scumpă masă și ca și altă dată în Turcia a venit la pachet a doua zi cu un oarecare deranjament stomacal.
Dar poate n-a fost chiar de acolo, ci de la ayranul ăla minunat, cumpărat de la un supermarket dintr-un sat uitat de lume din nord, de unde am cumpărat de asemenea și brânză, roșii, măslinele alea zbârcite pe care la noi le găsești numai la Mega și musai pide/pita aia cu gust de vatră, care la ei se găsește în pungi, câte 6-8 bucăți, la raioanele de pâine.
Cea mai ieftină masă a fost la Paphos, unde am mâncat câte un giros la un local mic și anonim, destul de plin de clienți însă, cu câte 4,80 euro bucata. Tot relativ ieftin am mâncat și la Nicosia, în centru, la un soi de cantină, tot plină: o friptură 10 euro, o porție de haloumi cu cârnați – 8 euro, o bere Neo la 750 ml – 3 euro.
Singurul mic dejun primit în prețul cazării a fost la Kato Pyrgos, unde servirea s-a făcut pe sistem „purcel-lapte-de-andăratelea”, după cum zicea mamaie. Adică mai întâi ne-a adus o farfurie cu niște pâine prăjită și gem, apoi una cu niște felii de brânză și mezeluri, și când ziceam că aia e, atât a fost, ne pregăteam să trecem la gem, a venit cu ditamai platoul cu ouă ochiuri, brânză și șuncă de ziceai că tocmai s-au mai așezat câțiva muncitori la masă pe lângă noi. Evident, am împărțit cât am putut cu haita de pisici a hotelului, dar tot am lăsat acolo mai mult de jumătate din ce ne pusese Georgios ăla pe masă.
O mare problemă cu mâncarea a fost în satele prin care ne-am cazat sau am trecut, și unde poate că în mod normal în sezon ai avea ce să mănânci, dar noi fiind în pre-sezon am găsit cam peste tot pustiu. Terase sau restaurante care apar pe google erau în realitate închise sau desființate. Sezonul, cum spuneam, era deschis doar în marile orașe. Așadar nu pot spune că am avut parte de experiența culinară deplină cipriotă. Poate mai la vară.
Pisicile
Fiind o insulă locuită de două popoare prietenoase cu pisicile, am avut parte în ambele tabere de asistență blănoasă cât cuprinde. Dar majoritatea sunt maidaneze și nu neapărat foarte îngrijite. Am impresia că pisicile sunt mai degrabă tolerate decât iubite, căci am văzut unele și mutilate, multe gestante și nu în cea mai bună formă de sănătate. În general toleranța asta se practică în jurul fiecărui loc în care se mănâncă. Nu există terasă la care să te duci și să nu apară și pisica/pisicile locului să ceară ceva pentru ăia micii de acasă…
În ordinea în care le-am întâlnit pe traseu ar fi cam așa:
Cum se trece de la greci la turci și invers
Ca s-o luăm un pic din urmă, pentru cine nu are google și wikipedia, trebuie spus că mica insulă Cipru (nu e chiar așa de mică) este divizată în fapt și oarecum în drept în două țărișoare. Ciprul administrat de greci ciprioți și Ciprul administrat de turci ciprioți, numit în acte și Turkish Republic of Northern Cyprus (TRNC). A doua republică nu e recunoscută de fapt decât de Turcia, adică pe plan internațional toată lumea se preface că insula aia este o singură țară, membră UE din 2004. Asta apropos de discuțiile actuale despre cum nu pot fi primite în uniune niște țări care ar avea oareșce dispute teritoriale. Uite că la Cipru s-a putut.
Ba chiar turcii ciprioți din TRNC sunt de fapt considerați cetățeni UE, din câte am înțeles, deși ca să treacă dintr-o parte în alta a insulei ei trebuie să arate pașaportul la punctele de trecere a frontierei. Inclusiv tu ca turist, dacă nu ai pașaport, nu poți să treci dintr-o parte în alta doar cu buletinul, de exemplu, ca cetățean european. Acele puncte de graniță sunt de altfel niște puncte slabe ale spațiului european, că tot îi paște pe unii grija frontierelor UE găurite de migranți. Probabil de asta am și avut parte de un control suplimentar pe aeroport, la întoarcerea acasă. O pereche de uniforme ne-a cerut actele la control chiar la gura tunelului pe care ieșeam din avion, apoi actele ne-au mai fost verificat o dată și la ghișeul de pe aeroport.
Și la trecerea din partea turcă în aia greacă am fost controlați în portbagaj și întrebați insistent de țigarete. Noi nu duceam cu noi decât o cutie cu măsline, niscai bere Efes cu diverse grade de tărie și o pungă cu pide.
Starea de fapt
Divizarea insulei în două țări a avut loc în 1974 când Turcia a invadat partea de nord a insulei pe care la acel moment avea loc o mică lovitură de stat dată de greci. Apoi a intervenit ONU și a tras o linie de graniță între cele două părți beligerante și le-a obligat să se pupe și să se împace. Istoria insulei e un lung șir de lupte, vânzări, cedări și trădări între greci, turci și englezi în principal. Cipru a fost locuit din vechime de greci și turci care au trăit bine mersi în pace și înțelegere, căci cu excepția religiei în fond nici nu sunt atât de diferiți. Cum se întâmplă adesea, când își bagă ideologia și religia cozile se întâmplă zâzanii, așa s-a petrecut și aici.
În funcție de ce parte asculți vei afla că ceilalți sunt de vină pentru toate relele și adevărul e că niciunii n-au fost ușă de biserică sau moschee, după caz. Cipru a fost 300 de ani sub ocupație otomană (după ce turcii i-au învins pe venețieni la 1500), apoi pentru o sută de ani tot turcii au închiriat insula britanicilor, până după primul război mondial când s-au emancipat. Dar Marea Britanie și-a păstrat și azi două teritorii distincte în sudul insulei, unde au acum baze militare. Poți să treci cu mașina prin ele, doar că n-ai voie să le fotografiezi. Sunt ca niște mici vaticane cu tot ce are nevoie populația lor în ele.
După împărțirea insulei în două, în partea de nord-vest a teritoriului grecesc a mai rămas și o enclavă minusculă turcească. Pe teren arată ca o culme împădurită pe malul mării, pe care o ocolește o șosea și pentru care sunt postați niște soldați ca s-o păzească pe două laturi. În vârful ei e înfipt steagul semilunei, dar ce o fi acolo nu știm, că n-am intrat. Oricum, toată organizarea aia militară pare mult zgomot pentru nimic.
Între războaie și mai cu seamă după al doilea război mondial au început tot felul de mișcări naționaliste să dezbine poporul greco-turc locuitor al insulei, care datorită ocupației britanice se credea mai bine educat și progresist față de turcii din Turcia și grecii din Grecia. Dar uite că n-au fost, tot victime ale naționalismului păgubos au căzut. Și englezii și-au jucat partea în treaba asta, prin vechea politică „dezbină și cucerește”, i-au asmuțit pe unii împotriva altora și asta nu a rămas fără urmări.
În anii 70, grecii, care conduceau insula și aveau în fruncte chiar o față bisericească, pe preafericitul lor Makarios, au încercat să-l dea jos pe popă pentru că nu le mai părea suficient de dornic să se unească cu patria mumă, adică cu Grecia. Makarios a fost ajutat să fugă un pic la Londra, de unde s-a întors ulterior, când lovitura de stat a dat chix. Pe fondul ăsta turcii s-au gândit să profite ca să „restabilească pacea” în insulă, deci au invadat-o prin nord. Mă rog, pretextul se pare că ar fi fost real, căci anumite comunități turcești din insulă erau epurate de greci pe fondul loviturii de stat. Turcii de altfel nu erau așa de numeroși, majoritari erau grecii. Dar n-aveau loc de turci, vezi bine.
Invazia turcă n-a reușit să ocupe prea mult din insulă, doar o mică limbă în nord, în zona Girne Kyrenia, acolo unde se poate și vizita azi Muzeul păcii și al libertății, unde sunt expuse niște epave militare, un vas de război și un elicopter, plus o duzină de pietre funerare în fața cărora se pozează soldații TNRC la diverse ocazii patriotice.
După trasarea graniței care desparte treimea din nord de restul insulei, populația turcă din partea grecească a insulei a fost strămutată în nord și viceversa. Apoi populația turcă a fost suplimentată cu cetățeni noi veniți din Anatolia, că se pare că nu erau destui ca să locuiască tot teritoriul nou cucerit.
Varosha – stațiunea fantomă
O rană mare pentru greci, rămasă din războiul ăsta, pare să fie orașul fantomă Varosha (care înseamnă suburbie/periferie și este situat chiar la periferia Famagustei). Până la invazia din 74, Varosha era cea mai celebră și prosperă stațiune estivală din Mediterana, după cum spune legenda. O vizitau alde Elizabeth Taylor, Richard Burton, Raquel Welch sau Brigitte Bardot și era de fapt un pol de prosperitate, progresism și distracție. Când au tăbărât turcii au alungat de acolo progresismul și turismul, și au pus mâna pe hotelurile și casele grecilor sau englezilor care le dețineau.
Ulterior a intervenit ONU și a zis că acele proprietăți nu pot fi ocupate decât de stăpânii lor de drept și că dacă nu vin ăia să le revendice nu le poate folosi nimeni. Așa că turcii care le ocupaseră au plecat din ele și acum, la 50 de ani de atunci, sunt pustii și părăginite. Pentru că între timp, deși există și niște condamnări CEDO pe tema asta, realitatea e că niciunul din vechii proprietari nu are curajul să vină să-și reia proprietățile din Varosha.
În urmă cu câțiva ani, Erdogan însuși s-a deplasat acolo și a zis, împreună cu premierul de atunci al TNRC (acum președinte) că va redeschide pentru turism Varosha și plaja ei celebră. Și s-au redeschis, în sensul că acum poți vizita, ca turist, orășelul fantomă Varosha, poți să „admiri”, dacă te rabdă inima, cum arată toate vilișoarele alea cochete părăsite, toate hotelurile care probabil făceau altădată milioane din turism, toate sunt azi pradă bururienilor.
Ca om care a construit o casă, cu toate greutățile aferente, te doare inima să vezi toate casele alea părăsite. Nu poți decât să-ți imaginezi ce o fi fost în sufletul ălora siliți să-și lase toată agoniseala și să fugă de turci. E ca și la noi, de fapt, cu oamenii cărora li s-au confiscat casele și afacerile în anii 40, de comuniști, cu deosebirea că aici nu am avut niciun ONU care să-i dea afară din ele pe comuniștii uzurpatori și să le păstreze goale până vin proprietarii de drept să le revendice.
Probabil unii s-au îmbolnăvit de inimă rea. Alții sau urmașii lor se pare că încep să mai vândă azi din ce se mai poate, către noii îmbogățiți, agreați de regimul Erdogan, care deschid afaceri pe lângă plaja Varosha. De altfel, dincoace de gardul care desparte Varosha de Famagusta, sunt hoteluri și terase noi, la care viața își vede nestingherită de mersul ei nepăsător. Ca să refaci Varosha și clădirile ei probabil că azi e prea târziu și investiția nu ar merita. Toate ruinele alea ar trebui demolate. Deși poate că e mai bine să fie păstrată așa, ca să învețe ceva din ea generațiile viitoare. Dacă vor exista generații dispuse să învețe din greșelile trecutului.
Vizitarea Varoshei este gratuită și se face doar pe câteva străzi din vechea stațiune. Una dintre ele se numește, ironic, strada Democrației. Poți închiria o bicicletă sau o trotinetă electrică dacă nu ai chef să mergi pe jos câțiva km printre acele case și hoteluri goale.
Famagusta=Gazimagusa
Pentru că noi am pornit turul insulei dinspre est, am trecut granița la Famagusta, de fapt la Derineia, unde se poate trece și cu mașina și se poate cumpăra RCA-ul turcesc. La Nicosia, de exemplu, se poate trece granița exact prin oraș, prin capătul străzii centrale, dar nu și cu mașina, doar pietonal.
După ce treci granița mergi o vreme printre câteva clădiri fantomă, cândva blocuri, case, magazine pline de viață acum 50 de ani. Pe gardurile lor sunt afișe cu „yasaktir foto”, adică n-ai voie să faci poze. Apoi ajungi în Famagusta, pe numele ei local Gazimagusa. Aici se mai păstrează zidurile venețiene ale cetății – de fapt ziduri și construcții venețiene sau romane găsești cam peste tot pe insulă. În Famagusta te poți urca gratuit pe zidurile astea ca să admiri orașul de sus și să ignori, pe cât posibil, gunoaiele aruncate de locuitorii actuali. Căci da, stimați telespectatori, am găsit gunoaie ca pe la noi și acolo, pe frumoasa insulă, inclusiv în vârf de munte Olimp. Omul pare să fie cel mai nesimțit animal, indiferent unde ar trăi el.
În Famagusta am vizitat o fostă catedrală gotică transformată în moschee – unde ca femeie trebuie să-ți acoperi aproape tot corpul ca nu cumva să-l ispitești pe Alah. Alături mai era o catedrală care se pare că nu fusese ocupată de Alah, dar era închisă. Între zidurile venețiene ale fostei cetăți se amenajase o parcare.
Cum se plătește la turci
Noi am folosit mai cu seamă cardul pentru orice plată, cât de mică – doar la WC am plătit cu cash în eurocenți, că nu am schimbat în lire turcești. Când plătești cu cardul ai un schimb valutar făcut de bancă. În multe locuri se primesc și euro, firește, dar la un schimb valutar ad-hoc, practicat de comerciantul respectiv și la un curs favorabil lui, destul de departe de cursul oficial. Cursul oficial ar fi 1 liră turcească = 0,03 euro sau 0,14 lei.
Plecând din Famagusta în sus, spre nord, pe malul mării, sunt câteva localități-stațiune în devenire. Se contruiește foarte mult de altfel pe tot malul insulei pe partea turcească, așa cum se construiește de fapt și în Turcia. E oricum de mirare că turcii au lăsat partea lor așa mult timp neexploatată pentru turism, comparativ cu partea grecească. Mai ales că la ei acasă, turcii știu să facă turism. Se construiesc deci deopotrivă hoteluri dar și cartiere întregi de vile de lux sau nu, pe care probabil că le vând și pe la noi ăștia care te îmbie cu piața imobiliară din Ciprul de Nord.
O fi bine sau nu, nu știu. Așa de pe drum mi-a dat senzația de multe betoane, dar rămân și destule zone mai sălbatice, frumoase, pe acolo. Deci momentan e loc pentru toată lumea. Când am căutat cazare în zona aia de după Famagusta găsisem inițial un studio într-o astfel de localitate nouă, în care era plin de blocuri înalte cu piscine și spații comunitare de recreere la parter. Un soi de dezvoltări imobiliare cu circuit închis. Era plin de studiouri închiriate pe Airbnb în zone din astea nou construite, care la fața locului păreau niște localități fantomă, ca Varosha, cu deosebirea că astea erau construcții noi. Dar poate că senzația era dată doar de perioada de off season. Poate că în sezon duduie turismul și pe acolo.
Până la urmă am luat casa cu piscină a englezilor în satul Cinarli, care e situat oarecum la răscrucea drumurilor pe care le-am făcut noi în partea turcă. Englezii se mutaseră aici în pandemie, când toată lumea era închisă în case și ei au vrut să se închidă într-o casă mai mare și într-o zonă mai caldă. Ziceau că atunci terenul în nord era foarte ieftin, dar că s-a scumpit între timp, de când au dat năvală rușii și ucrainienii, după război. Nici acum nu pare mult mai dezvoltată zona, adică satul ăla îi are pe acești englezi și încă o casă mai răsărită de baștan, în rest pare destul de sărac. Singurul „supermarket” semnalizat ca atare era de fapt o magazie pe care ne-a deschis-o proprietara, când i-am intrat în curte, cu câteva rafturi pe care nu era mai nimic, dar care avea POS pentru plata cu cardul.
Umblând prin satele alea am putut să vedem populația turcă venită din Anatolia, după cum se zice, care încă îl mai venerează pe Ataturk, al cărui portret se zărește pe pereții câte unei cârciumi. Dar sunt și destui migranți asiatici sau arabi și pe la ei, ca peste tot. Pare că sărăcia e mai mare în partea aia decât în sud, dar cred că vor recupera decalajul cât de curând.
Karpaz peninsula
Ce ne-a plăcut foarte mult în partea turcească a fost exact zona mai puțin dezvoltată, mai naturală, adică peninsula Karpaz – limba aia ascuțită care se duce spre nord-est, spre Turcia. Am luat-o tot așa pe malul apei prin nord ca să ne întoarcem prin sud. Prima dată ne-am oprit să vizităm Cetatea Kantara, o construcție, se presupune, de origine bizantină, folosită de-a lungul istoriei ca punct de observație pentru ambele laturi ale peninsulei, căci de sus de pe ea se văd ambele maluri ale mării și crestele lanțului muntos Kyrenia. Cică pirații nu aveau nicio șansă, dacă le-ar fi dat prin cap să acosteze.
Ca să ajungem la poalele cetății, adică la mama dracu aproape de vârful muntelui, am mers vreo 20 de minute cu mașina de la malul mării. Nu ne-a trecut prin cap că nu se poate plăti cu cardul la intrare, căci până atunci plătisem peste tot așa, dar sus am constatat că eram singurii vizitatori. Portarul ne-a zis că nu putem plăti decât cash cu lire turcești.
– Dar vă plătim în euro, am zis noi.
El nu și nu, doar în lire.
– No turkish lira, then free – dacă nu avem lire, atunci intrăm gratis, a zis el.
Am insistat noi un pic să-i dăm euro, el nu a vrut, așa că am purces să urcăm cele x trepte către cetate, pe gratis, încântați de gestul turcului. Domnul inginer a zis că de cele 50 de lire de căciulă pe care nu le-am plătit, Cetatea Kantara și-a cumpărat astfel publicitate pe un cunoscut blog românesc care va scrie despre asta 😉
De sus, într-adevăr, se vedea foarte frumos și muntele și marea cea mare.
Apoi am coborât și am continuat drumul spre capătul peninsulei, pe niște drumuri noi nouțe pe care nici google nu le știa. TNRC se pregătește temeinic pentru turismul de masă. Ne-am întors pe malul sudic al peninsulei, după ce am stat un pic pe celebra Golden beach, care era mare și pustie. Și aici erau gunoaie prin locurile în care își parcau turiștii mașinile, căci se știe că nu mai poți să-ți cari gunoiul cu tine la întoarcere nici mort, e mare păcat.
Golden beach nu m-a impresionat, am văzut plaje mai frumoase decât atât, în schimb sunt pe traseu și alte plaje mai mici și mai cochete, lângă care te poți opri ca să faci o baie în apa aia limpede și albastră. Iar piesa de rezistență a peninsulei a fost de fapt toată câmpia cuprinsă între cele două maluri, care are dealuri și văi, parcele cultivate sau lăsate sălbatice cu pietre și măslini, stâlpi de electricitate din lemn, panglici înguste de șosea, și chiar câte un măgar, dacă ai norocul să dai nas în nas cu el, cum am avut noi. Altfel, măgarii sunt vânduți ca un obiectiv turistic cert pe toate site-urile, însă în realitate nu prea mai ajungi să-i vezi, că probabil au renunțat la ei și țăranii ciprioți. Sau erau și ei în off season când am trecut noi pe acolo.
Bellapais și cetatea Kyrenia
În ultima zi pe partea turcă am mers spre vest, tot pe malul mării, am vizitat Muzeul păcii și al libertății, unde am văzut și niște poze în care soldații turci „eliberatori” erau primiți cu aplauze și flori pe străzile din Varosha, astăzi pustii.
În zona Girne am vizitat și mânăstirea Bellapais, în satul cu același nume în care se pare că ar fi trăit o vreme însuși Lawrence Durrell, unul dintre Durrelli – și în care ar exista și casa în care a stat. Dar noi n-am știut asta. Am vizitat numai mănăstirea, construită în secolul 13 și netransformată în moschee, căci n-a rămas întreagă.
Tot la Girne am vizitat cetatea Kyrenia care e pe malul mării (tot din perioada bizantină) și care are în interior un muzeu în care se păstrează rămășițele originale ale unei bărci grecești eșuate pe malurile insulei, barcă plină cu amfore cu diverse chestii prin ele, de la uleiuri și vinuri, la cereale. Se crede că datează din secolul 4 și ar fi una dintre cele mai vechi bărci păstrate până azi.
Înainte de ieșirea din TNRC am fi vrut să mai vizităm situl istoric de la Soli, unde cică ar fi fost un amfiteatru roman și niște mozaic, dar am ajuns cu câteva minute înainte de închiderea programului și probabil că închiseseră cu mult înainte, căci oricum nu era nimeni pe acolo, în afară de țăranii care-și îngrijeau grădinile cu ceapă, căpșuni și altele. Am traversat apoi o vale plină cu portocali care ne-a plăcut la fel de mult ca și câmpiile din peninsula Karpaz și am ajuns la granița care ne-a readus în zona controlată de greci.
Ca să nu ne mai lungim, citiți aici cum a fost în partea grecească a insulei și la Nicosia, se pare ultima capitală rămasă divizată de un gard și o graniță inutilă.
Foarte frumos scris, foarte frumoasa si interesanta vacanta voastra. Abia astept partea a II a a articolului.
Mulțumesc pentru informațiile detaliate oferite în acest jurnal de călătorie, pe care abia îl așteptam. Ați avut nevoie de ceva timp pentru planificarea vacanței, care zic eu a fost destul de solicitantă. Felicitări și numai bine!
Copleșitor ! Un adevărat raport de vilegiatură, demn de toată aprecierea. Nici de la cea mai grozavă agenție de turism nu puteai afla informații mai multe și mai exacte ! Mulțumim.
Mishto!
O prezentare deosebită!
Multumiri
Foarte interesant! Tot îmi caut o săptămână în toamnă pt Cipru și tot amân din cauză că găsesc altceva unde se conduce pe dreapta…
Oricum bazinul mediteranian e interesant isroric și preistoric: temple megalitice de 10000-12000 de ani, civilizații vechi, miceniană, etruscă, fenicienii care vin după invazia popoarelor mării și formează civilizația Europei și o domină 1000 de ani (Europa este un nume al unei prințese feniciene), vin apoi grecii, romanii, Bizanțul, Imperiul Otoman.
Fabuloasă este istoria fenicienilor pe aceste locuri și faptul că nu se vrea să se cunoască f mult din ce au făcut.
În Cipru de exemplu aveau prelucrarea cuprului la Dali (Idalion) și portul lor în Larnaka. Pe stela Sargon sunt trecute 10 orase feniciene: Idalion, Chytroi, Soloi, Paphos, Salamis, Kourion, Tamassos, Orașul Nou, Ledrai și Nuria.
Am încercat să merg pe urmele fenicienilor din Creta, Malta, Sicilia, până în Azore, Madeira și încă 7 insule din Canare.
Minunată descriere, aveţi un veritabil talent de povestitor! Mulţumesc!