Între două lumi – cartea căutării de sine

Când oamenii își imaginează moartea, par să graviteze spre anumite povești. În elogiile postume și ferpare, invocă fraze precum trecut în neființă, a fost chemat acasă sau și-a dobândit aripile de înger. Aceste eufemisme fac moartea să pară atât de pasivă și de liniștită, ca un fel de alunecare într-un somn la amiază. Preferă să creadă că atunci când sosește clipa, o persoană se simte oarecum pregătită.

Nimic din toate astea nu e valabil în cazul unei persoane tinere. De fapt e foarte probabil că nici la maturitate sau la bătrânețe nu ești pregătit să mori. Nimic din viață nu te pregătește pentru moarte, deși cu toții știm că ăsta e finalul, inevitabil. Ba mai mult, cât suntem sănătoși (sau ni se pare) încercăm să evităm pe cât posibil și gândurile negre, dar și să citim despre oamenii bolnavi sau aflați pe moarte. De exemplu, persoana care a propus să citim la clubul de carte „Între două lumi”, de Suleika Jaouad, a subliniat de fiecare dată că NU este o catre morbidă, dimpotrivă.

Într-adevăr, nu e o carte morbidă, deși vorbește despre boală, moarte și toate angoasele asociate. E însă suficient de bine scrisă și gândită cât să te țină prins în povestea ei chiar și după ce ai terminat-o de citit. Demult, cam de la „Învățare”, n-am mai googălit și chiar satalkărit cu așa interes autoarea și personajele unei cărți citite la club. E foarte ciudată senzația asta, că după ce citești o carte descoperi pe Internet personajele din ea, care sunt de fapt oameni reali, și încerci să vezi cât din ce s-a scris despre ei în carte e real sau doar partea văzută de autoare. Mă gândesc cum am fi citit azi memoriile unor celebrități din alte vremuri, dacă ar fi existat rețele sociale și atunci.

Suleika avea 22 de ani când a fost diagnosticată cu leucemie, în 2011. O vârstă la care de regulă habar n-ai pe ce lume trăiești, căci încă îți cauți drumul și crezi că e destul de lung înainte. Drumul ăla cotește brusc spre o prăpastie în care ai doar 35% șanse să nu cazi. Ce faci?

Majoritatea am fi buimaci, distruși, ne-am plânge de milă, am înjura soarta, am fi furioși pe lume și pe ceilalți care vor continua să trăiască după noi. Inclusiv oamenii în vârstă au această furie și invidie pe ceilalți, care vor trăi după ei, darmite un tânăr care mai avea atât de multe de trăit.

Cam despre parcursul ăsta al bolnavului de la diagnostic la însănătoșire sau moarte este vorba în cartea de la clubul de luna asta, dar scriitoarea reușește să facă din frământările ei niște subiecte universal valabile, de fapt. „Între două lumi” este rezultatul unor ani de zbucium interior, trăiți de Suleika Jaouad, fiica unui tunisian și a unei elvețience, născută, educată la New York . Fata a reușit să pună pe hârtie atâtea angoase și întrebări personale din timpul bolii, tratamentului și remisiei, încât au devenit aproape universale și te poți recunoaște în ele inclusiv ca om sănătos.

Dincolo de chestiunile medicale și de noțiunile neexplorate de restul lumii, trăite oarecum în intimidate doar de bolnavi și de familiile lor, cartea este de fapt o căutare de sine valabilă indiferent de statut sau condiție fizică. De exemplu această idee că după ce scapi de boală vei aprecia viața mai abitir și vei trăi din plin, conștient nu numai că trebuie să recuperezi timpul pierdut cu boala, dar și că viața e scurtă și trebuie „trăită la maxim”. Aceste expresii bătătorite pe care le tot auzim și citim peste tot, mai ales de când cu rețelele sociale, sunt de fapt încă o formă de presiune socială. Ce înseamnă să-ți trăiești viața la maxim? Cum faci ca s-o trăiești? Întotdeauna ți se va părea că ce faci tu nu e suficient de „maxim”, în timp ce te poți lăsa păcălit de ce vezi pe rețelele sociale că fac alții.

Suleika, de exemplu, s-a trezit ieșită din boală dar incapabilă să apuce pe calea vieții ăleia de trăit la maxim. După trei ani de chimioterapie, așteptare și suspans s-a trezit cancerfree dar fără nici cea mai mică idee despre ce înseamnă să trăiești… normal. Nu apucase înainte de boală să-și găsească un drum, să-și construiască o carieră, dar chiar și dacă ar fi avut îi era imposibil să se întoarcă la acea Suleika dinainte de diagnostic. După o boală atât de debilitantă și după ce ai văzut în jur atâta moarte, trăiești un soi de stres posttraumatic, precum soldații întorși de pe front. Nici tu nu mai ești același, nici lumea în care revii nu mai e la fel, ce faci ca să te reintegrezi?

Apoi, e drept că Suleika a avut mai multe oportunități și noroace, chiar și în boală, dar ca orice om tânăr nu le-a conștientizat pe deplin decât mai târziu, uneori prea târziu și doar prin comparație cu alții. A avut din start o familie care și-a pus viața în cui ca s-o ajute. Inclusiv un iubit care a stat lângă ea pe tot parcursul bolii, ceea ce nu e deloc la îndemâna oricui. Un frate care i-a donat măduvă. Un tată cu o asigurare de sănătate care i-a permis să se trateze și să aleagă chiar între cele mai bune clinici. Și peste toate astea un talent narativ care i-a propulsat povestea în centrul atenției, prin apariția în The New York Times a jurnalelor ei de pe patul de spital. Asta a transformat-o într-o mică celebritate. A fost și bine, a fost și rău, căci celebritatea pune și mai multă presiune pe om.

Boala i-a oferit prieteni, dar i-a și răpit. Mulți tineri cu cancer care nu supraviețuiesc apar meteoric în carte. E o întreagă generație care pare afectată de boala asta, o epidemie de care pare că nu suntem conștienți. Boala i-a distrus în cele din urmă și relația cu iubitul. Sigur, boala e condamnată și folosită ca pretext, deși mai degrabă ai spune că răutatea din ea l-a îndepărtat pe iubitul care-i fusese necondiționat alături. E interesant că în final realizează și ea asta, iar pe tine, ca cititor, te lasă oarecum nemulțumit de această finalitate. Dar e o carte de memorii, nu un roman cu happy end.

Ca să-și mai limpezească gândurile și confuziile de după boală, Suleika a făcut turul Americii într-o mașină, vizitându-i pe oamenii care i-au scris în timpul bolii și ale căror mesaje i s-au părut că ar conține posibile răspunsuri la îndoielile ei. S-a dovedit că nimeni nu are de fapt răspunsuri, indiferent că sunt oameni bolnavi, sănătoși, care au pierdut ceva sau pe cineva, nimeni nu deține soluția, toți bâjbâie, cu perioade scurte de aparentă iluminare.

Cam asta e concluzia cu care am rămas eu citind povestea asta reală. Că nimeni nu e de fapt pregătit să-și trăiască viața la maxim, fiecare face ce poate, mai bine sau mai rău. Nimeni nu știe răspunsurile, cu excepția unor șarlatani care le vând iluzii fraierilor și debusolaților. Viața e prin excelență o iluzie nesigură și singura cale prin ea e s-o iei așa cum vine și să vezi ce urmează.

Nu pot să zic că e vreo noutate, dar fata asta a știut să facă o carte interesantă din tot ce ne trece, până la urmă, multora, prin cap. Iar câteodată e posibil ca citind toate astea să găsești și unele răspunsuri. Sau măcar să te consolezi că nici alții nu le au.

Suleika îți trăiește viața mai departe, deși în 2021, la puține luni după ce a publicat cartea, a anunțat că e bolnavă din nou și a făcut încă un transplant de măduvă. Practic după 10 ani a luat-o de la capăt. Între timp s-a căsătorit cu un alt bărbat, mult mai celebru, muzicianul Jon Batiste.

Trecutul a rămas păstrat în bula de chihlimbar a Internetului. La o minimă căutare găsești jurnalul ei publicat în New York Times (pentru care a luat și un Emmy), ba chiar și varianta video, pentru cine vrea să le dea și chipuri personajelor cărții. Seamus, fostul iubit, care are în carte un nume schimbat (Will) pentru că pesemne cei doi tot nu și-au îngropat relația, este o prezență puternică și ușor de simpatizat în carte, tocmai de aceea cred că mulți am rămas cu o tristețe la final.

Bineînțeles, Suleika poate fi urmărită în continuare pe profilurile ei de social media. La fel și Seamus – fostul iubit – și Jon Batiste, actualul soț.

Noi vom discuta despre cartea asta la clubul de carte din 29 iunie. Dacă o citiți până atunci, vă aștept online.

Tags: cancer, club de carte, Între două lumi, leucemie, Suleika Jaouad