Usturoi, nu matematică

Îmi amintește Facebook azi cum am început grădinăritul, în 2019 pe vremea asta (nu era așa cald, totuși), desțelenind prima brazdă din curtea de la moșie, cam 10mp, săpați la mână, cu greu. Asta a fost prima mea grădină, după ce mă ocupasem până atunci doar cu ghivecele din balconul de la București, iar în copilărie, în curte la mamaie, mai mult dădeam ochii peste cap de exasperare când mă ruga s-o ajut să culeagă măcar gândacii de Colorado și să-i înece în cutia cu gaz.

Cu aceste experiențe în spate, de când ne-am mutat la moșie am avansat și nu prea în legumicultură. Acum am trei grădini în curte, nu doar una, de mult mai mulți mp, pe care ce-i drept le sap mai mult mecanizat, dar mai dau ocazional și la cazma sau săpăligă. Chiar mă uitasem cu jind în week-end, când am fost la București, la o săpăligă mai șmecheră, dar nu m-am îndurat să dau suta de lei pe ea, așa că mă canonesc, vorba lui mamaie, tot cu asta clasică, cu coadă din lemn care iese mereu și trebuie ținută în apă ca să se umfle înainte de a fi folosită.

Paranteză – demult voiam să pun problema ustensilelor de grădinărit și cât de proaste sunt cele făcute cel mai probabil pe la noi, comparativ cu aspectul dar mai ales ergonomia celor importate. Ai zice că la ce neam de agricultori suntem ar fi trebuit să ne pricepem mai mult la ustensile, dar se vede treaba că de fapt suntem mai mult niște țărani masochiști, care fac agricultură în ciuda pământului decât din dragoste pentru el. Ca fapt divers, cazmaua/sapa care mi se pare ideală, după ce am încercat mai multe, este una Varing (cea cu inelul portocaliu la mâner). E ușoară și dimensionată ideal. Cred că e ungurească.

Revenind la experiențele mele, în anii ăștia de moșie și grădinăreală am experimentat diverse culturi: roșii, cartofi, dovleci, dovlecei, pepeni, ceapă, usturoi, vinete, mărar, pătrunjel, lobodă, ardei și chiar porumb (de fiert). Pentru unele am pus semințele direct în pământ, pentru altele am făcut răsaduri, deși din cauza asta mă persiflează mereu vecinul, care are solar și își cumpără răsadurile de la piață și reușește, evident, cu efort mai mic și în timp mai scurt să mănânce roșii, în timp ce eu încă mă uit la ale mele dacă leagă sau nu din flori.

De exemplu eu am făcut răsaduri de roșii din februarie (am primit niște semințe și de la o cititoare toocmai din Germania), le-am crescut prin living, le-am bibilit, le-am plantat anul ăsta ceva mai devreme, chiar pe la final de martie, că era cald afară, apoi au stagnat din cauza ploilor reci, mă rog, au crescut foarte încet, acum abia au câteva roșioare, legate, mai durează până cresc și se coc.

În acest timp piața e plină de roșii iar ale vecinului, în solarul în care a cultivat răsaduri de la piață cândva pe la început de mai, deja stau să se coacă. Desigur, pot face și eu asta, dar pesemne că sunt și eu soi din ăla de-mi place să mă chinui 🙂

Cel mai mare succes, de departe, în toți anii ăștia l-am avut cu usturoiul (matematica îmi place doar s-o votez ca s-o facă alții 😉 ), ocazional și cu ceapa. Anul ăsta ceapa ieșită din arpagic cumpărat de mama din Obor a dat chix, a ieșit și crescut mai bine aia din arpagic de la supermarket. În schimb usturoi am avut o grămadă, ieșit din semințele puse acum un an, așa de mult și frumos, când era verde, încât a poftit la el inclusiv vecinul. La usturoi mi-am luat revanșa 🙂

Deși aștept mai mult, roșiile de asemenea se fac binișor (mai ales de doi ani de când le-am stabilit locul în altă parte a grădinii unde au soare și le merge bine), ba chiar cel mai bine s-au făcut unele ieșite singure din pământ, fără să le răsădesc eu. De exemplu în prima grădină, care acum e folosită pentru plante aromate și pentru ardei, vinete și castraveți, se încăpățânează să iasă an de an câteva fire viguroase de roșii galbene care rodesc până aproape în iarnă. De dragul lor le las acolo unde au ieșit, chiar dacă se întâmplă să fie în mijlocul brazdei. La roșii e multă muncă și ajung să se coacă greu, târziu, când deja ți se lungește pofta de așteptare.

Castraveții de asemenea se fac bine și relativ fără eforturi mari, doar că au o criză de supraproducție după care trebuie plantați alții ca să ai tot timpul. Supraproducția și discontinuitatea sunt de fapt problemele legumiculturii românești în general, ce să mă plâng eu care am doar niște petice în curte. Anul ăsta de exemplu, în martie-aprilie am avut ridichi grămadă, de nu mai știam ce să fac cu ele, am dat în stânga și în dreapta, apoi toată luna mai am cumpărat de la supermarket, ce credeți? Ridichi. N-am știut că luna mai va fi așa de ploioasă, că mai plantam și eu ridichi, dar din alți ani știam că odată ce dă căldura nu se mai fac.

Nu am noroc la dovlecei și fasole, anul ăsta dovleceii au ditamai frunzele, e o junglă acolo, flori multe, dar rod ioc. Fasolea a lăsat păstăi, dar e plină de purici negri. Iar când am intrat cu săpăliga pe lângă ea, ca s-o mai desțelenesc de buruieni, am reușit să și tai doi vreji de fasole.

În general, legumicultura fără chimie pare să fie doar muncă fără satisfacții. Ca să nu mai zic de câtă muncă înseamnă să plivești buruienile dintre plantele de la care aștepți roade. Știu, există și soluții „bio” de combatere a dăunătorilor, am încercat și eu de exemplu zeama de urzici, flori diverse printre rândurile de legume, dar nu pare să aibă vreun efect. Roșiile sunt acum pline de niște insecte negre, care momentan nu par să atace florile și roadele, dar sigur vor dăuna cât de curând, așa că va trebui să găsesc ceva să le stropesc și pe ele.

Anul ăsta am pus și semințe de sparanghel, într-un colț, dar am citit că urmează să rodească peste vreo doi ani. Să vedem ce o ieși. Am mai pus de asemenea, în premieră, semințe de praz, și ăla va trebui răsădit la anul, căci abia atunci o să facă praz, deocamdată sunt ca niște fire de iarbă.

În primăvara asta am mâncat deja de vreo trei ori cartofi noi din cartofii plantați de mine anul trecut. Una peste alta, se întâmplă câteodată ca mai mult de 70% din ce pun pe masă să fie din grădina mea. Dar numai spatele și mâinile mele știu prețul. Cinstit, agricultura asta de subzistență nu ar merita efortul, dacă nu ar exista latura de relaxare psihică și satisfacția de a vedea că iese și crește ceva din mâna ta – satisfacție pe care mulți nu o (mai) avem în cariere. Cel puțin pe mine doar asta mă mână în luptă momentan, deși sunt conștientă că nu e ceva ce voi putea face multă vreme.

Desigur, mai e și ideea că mănânci alimente „curate” de la tine din curte. Dar asta e cam cum zicea un vecin, de carnea de la porcul lui, că nu are colesterol. O iluzie. Sigur că legumele și fructele de la tine din curte pot fi fără pesticide într-o oarecare măsură – deși dacă duci apa din puțurile noastre la verificat vei avea surprize – dar dacă nu le stropești cu insecticide riști să muncești degeaba tot anul și să nu culegi nimic. În plus, nu reușești să produci tu, chiar și așa curat cum vrei, decât maximum niște produse de care te vei bucura așa, la o măsea, câteva mese. Grosul alimentației tot din comerț o să-ți vină, iar acolo trebuie să ne bazăm pe organele competente ale statului, care verifică la sânge calitatea și sănătatea produselor, bla, bla.

La fructe teoretic stăm bine anul ăsta, să vedem cum o fi până la coacere. S-au făcut căpșuni destule, ba chiar zmeură am de două feluri și tocmai a început să se coacă. Cu excepția perilor, decimați în cele din urmă de gândacul păros, și a caisului care a făcut puține flori și o singură caisă, au rodit pentru prima dată anul ăsta cireșii, dar nu am apucat decât să gustăm câteva, ca să vedem și noi ce soi de cireși am cumpărat, căci pe restul le-au mâncat păsările înainte să se coacă. Poate la anul să avem mai multă producție, ca să ne rămână și nouă ceva după ce se înfruptă coțofenele. În schimb avem doi vișini plini, de care nu par să se atingă. Nu le plac acriturile.

Merii sunt plini de roade, prunii la fel, piersicul, ba chiar și alunul pare să facă anul ăsta măcar vreun kilogram de alune. Inclusiv vița de vie, plantată cum doi ani, a intrat pe rod acum și de dragul ei i-am făcut și niște spalieri pe care să se cațere. În luna iunie încă te mai bucuri de promisiuni abundente. Dar până tragi linie, spre septembrie, mai e de luptat.

Ce am mai încercat primăvara asta a fost să altoiesc un măr bun pe un măr sălbatic și niște cireș pe un corcoduș. Altoii de măr s-au prins și au făcut crengi sănătoase, ba au avut și flori. Altoii de cireș nu s-au prins, dar acolo nu am respectat instrucțiunile întocmai, adică nu am ținut altoii cum trebuia, la rece, înainte de altoire. O să mai încerc la primăvară din nou, căci am destui corcoduși prin curte. Și poate să combin și niște vișin cu cireș, să vedem ce iese, poate nu le mai mănâncă coțofenele.

Lupta pentru roade e în toi. Deși anul ăsta i-am stropit cu niște insecticid și la înmugurire și la scuturarea petalelor, pomii sunt atacați acum de niște afide, pentru care va trebui din nou să folosesc un insecticid. Unele prune continuă să se stafidească și să cadă, semn că instecticidele folosite nu a avut efect asupra tuturor dăunătorilor. Dacă aș ști că îmi rămân și mie niște prune i-aș lăsa așa, dar din anii trecuți am observat că până apucă să se coacă de fapt nu mai rămâi cu nimic, se strică toate și cad.

Alegerea e dificilă, până la urmă ajungi tot la chimie, n-ai ce să faci.

Așadar, aici la moșie am ales usturoiul și un pic chimia. Matematica am votat-o doar la București, de unde sper să ne trageți și pe noi în sus, pe ăștia de la țară. Apropos de vot, pot să zic că n-am irosit niciunul de data asta. Cu excepția Anei Ciceală – dar care a luat un nesperat 17% la sectorul 3 – în rest am cam votat cu succes: Nicușor și Reper la Capitală, USR la consiliul sectorului 3 și Nicu Ștefănuță la Euro. Conștiința îmi e împăcată.

Un supliment foto cu alte chestii care se-au mai găsit anul ăsta prin bătătură:

 

 

Etichete: grădina de legume, la moșie, legumicultură, slider, usturoi