Petre Mihai Băcanu, eliberat după 35 de ani

Memoriile unui om bun despre o lume a răului. În epoca breikingniuzurilor, a titlurilor bombastice, a „adevărurilor” violente, apare această carte scrisă parcă cu stângăcie și modestie, de un bătrân de 83 de ani, care a luptat aproape singur cu comunismul. De aia am pierdut toți.

Înaintarea în vârstă vine pentru mine cu tot mai multe momente în care realizez cât de proastă am fost și în tinerețe, pe lângă cele în care mă simt tot mai proastă în raport cu lumea în care trăim. Pe cel mai recent îl trăiesc de câteva zile, de când am primit memoriile lui Petre Mihai Băcanu și nu le-am mai lăsat din mână până când nu le-am terminat de citit. Asta s-a întâmplat pentru că la clubul de carte de luna asta am avut-o pe Ana Blandiana, cu jurnalul ei din 88-89, pe care eu îl citisem de anul trecut, așa că am zis că memoriile lui Băcanu vor completa tabloul acelor ani mizeri, de final de dictatură comunistă. Și așa a fost.

Aflasem despre încarcerarea lui Băcanu tot din jurnalul Blandianei, dar ca fostă ziaristă ce mă revendic ar fi trebuit nu numai să fi știut despre asta, dar și să-l fi cunoscut și apreciat pe Băcanu din timpul activității sale, măcar de după 89. Cu toate astea, mărturisesc cu rușine că nu aveam deloc habar despre ce a pătimit omul ăsta pe altarul acestei meserii de care am fost și eu îndrăgostită.

În ’89 abia ieșisem din liceu și mă angajasem, după ce nu reușisem să intru la facultate. La tipografia la care lucram atunci, ca muncitor necalificat, cu perspectiva de a mă califica tipăritor tipar plan, legătoresele și mașiniștii citeau mai cu seamă România liberă, dar pentru rubrica de mică publicitate și eventual ferparele. Cele mai sincere secțiuni din orice ziar, după cum se zice. Eu nu citeam ziare deloc, pentru că nu eram interesată de lumea din ele și pentru că oricum la ședințele de colectiv ni se prelucrau obligatoriu ziarele de partid, cu marile realizări ale regimului. Când la TV singurele știri erau despre cuvântările tovarășului Ceaușescu și construirea socialismului, de ce ai fi fost interesat să le mai citești și în ziar?

Așa se face că habar nu aveam cine era Petre Mihai Băcanu (PMB), ziaristul de la România liberă care în ianuarie 89 fusese arestat, împreună cu alți colegi – Mihai Creangă, Anton Uncu, inginerul Ștefan Niculescu Maier, maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, matrițerul Nicolae Neacșu și economista Elena Gheorghe – pentru că încercaseră să tipărească clandestin un soi de ziar cu știri adevărate din România. Așa se și numea ziarul, România, și nu apucaseră de fapt să-l tipărească decât pe o parte, când au fost săltați. Nu se vorbea despre asta în societate, decât eventual pe șoptite, între cei care ascultau Europa liberă. La noi în casă, am mai spus, nu se asculta așa ceva.

La Revoluție, când a fost și el eliberat din pușcărie, la fel ca toți ceilalți anchetați și torturați de securitate, Băcanu a apărut pentru câteva momente și la TVR, dar, din nou, pentru mine nu a fost un personaj de care să fi știut la vremea aia. Ulterior, când el devenise deja directorul României libere, primul ziar privatizat, și intrasem și eu în presă, desigur, dar la alt ziar privat, auzisem de el, l-oi fi și citit, dar nu eram o admiratoare, nici a ziarului, nici a personajului, cum eram de exemplu a altui acronim de presă, CTP. Mă și enerva un pic vocea lui mieunată, care aducea cu a Doinei Cornea, alt personaj pe care nu l-am înțeles și apreciat la timp.

De fapt nu eram câtuși de puțin conștientă de rolul pe care omul ăsta și ziarul România liberă l-au avut în viața democratică a României. Eram oricum la social, nu mă dădeam în vânt după politică, iar pe parte doctrinară, să zicem, pesemne eram influențată de propaganda ziarului la care lucram. În fond lucram pentru familia Păunescu, și oricât de mult am ținut la Valentin Păunescu, cel care mi-a pus meseria în mână și a fost la vremea aia tatăl pe care nu l-am avut, trebuie să admit că familia lui și ziarul reprezentau aripa „înstelată” a noii Românii, vechii securiști transformați în milionarii de carton ai democrației de cumetrie iliesciană. Exponenții sistemului care-l torturase pe Băcanu și omorâse pe mulți alții, doar pentru că voiau să fie liberi. Dar evident că nici asta nu știam atunci. Mâncam și eu o pâine.

Azi, citindu-i memoriile lui Petre Mihai Băcanu, aflând și de ce a rămas cu vocea asta voalată, după un an de pușcărie în izolare, ajung la o concluzie stânjenitoare pentru mine. Pentru că este unul dintre acei oameni integri pe care ar fi trebuit să-i știm și să-i apreciem, să le fim recunoscători cu toții. Iar eu, mai ales ca fostă jurnalistă, ar fi trebuit să știu asta mai mult decât alții.

Acum că mi-am făcut și autocritica, să vă spun despre „Bilet de ieșire”.

Petre Mihai Băcanu are aceeași vârstă cu mama – 83 de ani, dar spre deosebire de mama el s-a născut în familie de intelectuali, așa că a avut parte de educație. Și în familie – unde și-a văzut tatăl întors de la ancheta securității cu cămașa roșie de sânge – și formală. A terminat filologia și a devenit ziarist, mai întâi în presa studențească – revista Amfiteatru – apoi la România liberă, condusă de Octavian Paler și de Maria Costache, o individă despre care nu auzisem până la memoriile lui, cea mai bună prietenă a Elenei Ceaușescu, care evident era o nulitate.

În ianuarie 1989, când a fost arestat, avea 18 ani de presă în spate și multă frustrare că nu putea să scrie ce afla pe teren, despre realitatea în care trăiau românii. Băcanu fusese angajat la România liberă ca să facă anchete, investigații, dar s-a trezit că făcea echilibristică cu cuvinte ca să poată da știri cât de cât de interes pentru public, în timp ce media era ocupată cu cultul personalității conducătorului iubit.

Mergea pe teren și afla de la medici sau de la președinți de CAP-uri de ce nu merge aia și aia, de ce tot ce cerea tovarășul sau ce se spunea la TV erau gogorițe, și cel mai adesea i se spunea să păstreze pentru el ce afla, căci și oamenii ăia erau conștienți că ce spuneau ei nu putea să apară în presă. Pentru că presa mințea, ca toată lumea. Alternativa era pușcăria sau mai rău.

Volumul de memorii este o cronică a vremurilor, dar mai ales a presei comuniste, un jurnal de ziarist, plin cu fapte și personaje tare interesante, dar care nu reușeau deloc să prindă un centimetru de spațiu în ziarul vremii. Am rezonat la multe din ele, ca una care a trăit de câteva ori frustrarea asta, de a nu-și vedea subiectul în ziar, din varii motive – căci în democrație nu mai era cenzura comunistă, dar era alt fel de cenzură, mascată în „pe cine interesează subiectul ăsta?”.

Am aflat bunăoară din memoriile lui Băcanu despre cel puțin două personaje foarte interesante: medicul Ion Jovin și biologul Victor Ciochia. Primul a fost printre altele medicul lui Iuliu Maniu (iar pentru asta a făcut pușcărie comunistă la canal), dar și telefonistul Unirii de la 1918, înainte de a fonda radioterapia în România. Al doilea a inventat printre altele combaterea dăunătorilor din agricultură și pomicultură cu alte insecte, ca să evite stropirile chimice, și a studiat și descoperit rutele de migrație ale păsărilor în Deltă. Ambii, oameni de știință importanți, apreciați în străinătate, dar care au dat dovadă de o slăbiciune inexplicabilă, preferând să rămână la cheremul comuniștilor care i-au marginalizat, anchetat și chiar torturat.

Cartea e plină de astfel de întâmplări pe care numai un ziarist bătrân putea să le adune la un loc, e un Zig zag (așa se numea și rubrica de știri a lui Băcanu de la RL) de viață comunistă, cu oameni buni, dar aparent incapabili să se coaguleze într-o mișcare coerentă de opoziție, cu oameni ipocriți și oportuniști, care țineau în viață sistemul opresiv, cu ziariști descurcăreți, ca Adrian Păunescu, și cu alții nătăfleți și idealiști, ca Băcanu și ai lui, care și-au riscat pozițiile și chiar viețile, doar ca să poată spune adevărul. Toate amintirile astea dintr-o viață de presă sunt intercalate și rememorate printre „întâlnirile” cu colonelul Burloi, securistul care l-a anchetat și umilit între ianuarie și decembrie 89 și care, evident, nu e nici în ziua de azi măcar judecat pentru ce a făcut înainte de 89.

Băcanu folosește anchetele și întrebările lui Burloi – care începeau invariabil cu „ia spune, băi banditule…!” – ca să-și spună crezul în umanism, dreptate, libertate, să acuze comunismul și mai ales pe neoamenii care l-au dus pe culmile disperării. Cu o succesiune de fotograme, fie din copilăria la Homorâciu, în livadă, fie din plimbările de pe munte, fie din întâlnirile cu oameni interesanți pe care meseria i i-a scos în cale și de la care a învățat câte ceva, Băcanu reușește să-și povestească, cu greu, și acel teribil an 89, în care a îndurat bătăi mutilante și umilințe pe care parcă se jenează să le spună. În epoca reportajelor senzaționale, a titlurilor bombastice, a „adevărurilor” violente, apare această carte scrisă parcă cu stângăcie și modestie, de un bătrân de 83 de ani, aproape căzut în uitare.

De ce abia acum, după 35 de ani? Păi abia după 32 de ani și-a văzut dosarul de la CNSAS, vă vine să credeți? Apoi, Băcanu spune că imboldul de a-și scrie memoriile a fost sentința revoltătoare dată de niște judecătoare tinere în cazul omorârii dizidentului Gheorghe Ursu. A vrut să le contrazică, să le arate că Securitatea a fost tot timpul, până în ultima clipă a regimului, o forță a răului, un instrument de tortură care a supraviețuit, păstrându-și chiar și oamenii în noile structuri „democratice”. De parcă judecătoarele alea ar citi memoriile lui Băcanu sau pe ale Anei Blandiana sau măcar dosarele de la CNSAS. Dar, cine știe, or descoperi și ele vreodată, ca mine, apa caldă.

Citisem de curând, pe un blog anonim pe care-l urmăresc de ani de zile, opinia cuiva care spunea că est europenii și mai cu seamă românii, au un raport straniu cu tragedia și revolta. Că un Coposu, un Ticu Dumitrescu, un Noica sau Steinhardt nu s-au revoltat ci mai degrabă au dat dovadă de un sindrom Stockholm „de est” atât în viețile lor de după închisoare, cât și în scrierile lor. Cu alte cuvinte dacă s-ar fi întâlnit pe stradă cu torționarii lor, în loc să le dea un cap în gură le-ar fi strâns mâna și i-ar fi asigurat că totul e în regulă, să stea liniștiți. Că inclusiv la Revoluție s-a strigat „fără violență”, ăl mai mare nonsens care se poate striga într-o revoluție care e, până la urmă o formă violentă de răsturnare a lucrurilor. Iar asta i-ar fi încurajat pe securiști să se întoarcă după trei zile din vilele lor de la țară, în care se refugiaseră speriați în primele zile ale Revoluției, și au pus mâna iar pe putere.

Poate că așa e, dar atunci care ar mai fi diferența între călăi și oameni? Citindu-l pe Băcanu am înțeles și de unde vine această așa zisă resemnare a victimei. Și nu cred că termenul corect este resemnare. Băcanu îi spune chiar și lui Burloi, în ultima zi de anchetă, pe 17 decembrie 1989, că l-a iertat, dar că nu va uita niciodată. Iar iertarea, spune Băcanu, a învățat-o în închisoare, luptându-se cu setea de răzbunare, care îi copleșește pe mulți în prima parte a perioadei carcerale. Apoi, ca să poți supraviețui și să n-o iei razna, trebuie să te ierți și pe tine și pe ei. Numai așa poți să trăiești mai departe. Și să nu te gândești, obsesiv, așa cum mă tot gândesc eu de când am citit-o și pe Blandiana, dacă toate astea au avut vreun rost, dacă a meritat să se sacrifice.

Se întreabă și Băcanu, de multe ori în carte, pentru că probabil de multe ori s-o fi întrebat și în viață în ăștia 35 de ani dacă a meritat. Mai ales când a văzut că, în pofida micii alternanțe la putere, din perioada CDR, pentru care el personal și România liberă au militat, în fond la putere în România s-au aflat aproape fără întrerupere exponenții aceluiași sistem și urmașii lor.

S-a întrebat dacă a meritat stând singur în celulă, față în față cu păianjenul care-și țesea indiferent pânza. S-a întrebat când l-au dus cu duba la procesul înscenat, chipurile pentru bișniță cu mașini – că după ce i-au mutilat mâinile și trupul au ajuns la concluzia că nu vor un condamnat politic, așa că l-au băgat la drept comun, l-au pus să aleagă între viol și bișniță. A meritat? Și tot el își dă răspunsul: a meritat pentru miile de femei omorâte de decretul care interzicea avoturile, pentru miile de copii născuți și abandonați în orfelinatele comuniste, pentru cei puțini, câteva sute de dizidenți care s-au opus totuși comunismului în România, chiar dacă nu i-a știut multă lume, pentru că au fost omorâți sau trecuți sub tăcere, și pentru oamenii care au îndrăznit să se revolte în decembrie 89, să iasă în stradă și care au murit, și datorită lor el a fost eliberat, deși nu credea că va mai ieși viu din pușcăria comunistă.

Și nu în ultimul rând a meritat pentru propria conștiință, căci dintre miile de ziariști care erau în România înainte de 89 și puneau umărul la propagarea minciunii generalizate, numai Băcanu și cei câțiva colegi ai lui au decis să riște. Ca să se poată privi în ochi mai departe.

Desigur, noi ne întrebăm acum dacă a meritat sacrificiul tuturor, privind în jurul nostru, la ce voteză, spune și gândește lumea. Și am fi tentați să spunem că nu, n-ar fi meritat, dar probabil nu avem stofă de eroi, noi n-am fi făcut la fel în locul acelor oameni. Băcanu e un om religios, se pare că l-a ajutat și asta. Dar mai cu seamă e un om bun, și asta nu se poate mima.

Eu am rămas cu un gust amar după ce i-am citit cartea, dar și cu unul dulce ca mierea. Prin ea am cunoscut un om rar, chiar dacă târziu, și i-am aflat dramele de care nu a fost ocolit nici după 89. Se pare că și-a pierdut la finele anilor 90 și soția și unicul fiu, dar nici de asta nu a făcut caz în carte, abia e menționat în trecere, deși cu siguranță a fost o dramă mult mai mare decât carcera. Dintre toți colegii lui de „complot”, doar el și cu Ștefan Niculescu Maier mai sunt azi în viață, unul aici și celălalt pe mal american. Securiștii care i-au anchetat, nu se știe, fie își mănâncă liniștiți pensiile speciale, fie au murit și ei de bătrânețe. Burloi cică era ultima dată ordonator de credite la o bancă, iar Paraschiv, torționarul care l-a omorât în bătaie și pe Gheorghe Ursu și l-a stâlcit și pe Băcanu, e un bunic respectabil, grație judecătoarelor care au considerat că Securitatea n-a omorât pe nimeni în anii 80.

Ca și după jurnalul Blandianei, mă gândesc și acum că niște însemnări despre perioada de după Revoluție, să zicem primii zece ani de „democrație”, ar fi cel puțin la fel de interesanți de citit, dacă cei doi s-ar apuca împreună să le scrie. Pentru că, uite, niciodată nu e prea târziu pentru unii ca mine să le afle, chiar dacă au fost contemporani cu ele.

„Bilet de ieșire” este eliberarea oficială a lui Petre Mihai Băcanu din beciul Securității, după 35 de ani. Pentru că în 22 decembrie 89, când i s-a deschis ușa și a fost invitat pur și simplu să plece acasă, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, nu i-au dat nicio hârtie la mână, deși a cerut. Nici nu aveau ce să scrie în ea, decât că au fost niște ticăloși. Or asta nu au recunoscut niciodată.

Tags: , , , , , , ,

8 Responses to “Petre Mihai Băcanu, eliberat după 35 de ani” Subscribe

  1. Mmmaria 16/01/2025 at 09:24 #

    Buna dimineata,

    Cartea lui Petre Mihai Bacanu era pe lista mea, dar am tot amanat; o sa o comand azi, desi la un moment dat simteam ca nu mai pot sa citesc marturii de „atunci”. Dar probabil ca mai pot.
    Da, am observat si eu ca oameni de varsta apropiata de a mea si care au trait cam aceleasi lucruri ca si mine au o imagine diferita fata de a mea asupra a ceea ce au trait. Nu vreau sa caut explicatii si nici sa inteleg.
    Ce pot sa spun cu siguranta este ca mie niciodata nu mi s-a spus, pe cand eram copil, ca nu trebuie sa spun la scoala sau in afara casei ceea ce se discuta acasa. Pur si simplu stiam si simteam asta, aproape pot sa afirm ca m-am nascut cu ideea asta gata implementata in creier./subconstient.
    Am citit si „Mai mult ca trecutul” si am facut-o si cadou, stiu sigur ca unele persoane nu o vor intelege, pur si simplu unele lucruri nu pot fi intelese, desi noi le-am trait.
    Am trait absurdul.
    Multumesc pentru aceasta postare, Dollo, e una buna de tot.

    • mihai 16/01/2025 at 12:21 #

      Maică-mea, medic în spital, a fost abordată de un coleg de-al ei, care i-a spus să aibă grijă că el a aflat de la fi-su, coleg de clasă cu frate-meu, în gimnaziu, că la noi acasă se asculta Europa Liberă. Frate-meu a mâncat apoi bătaie, taică-meu și-a cumpărat căști să nu se mai audă în casă tot ce ascultă el, iar eu care eram cu 9 ani mai mic, am fost prelucrat periodic ca, dacă sunt vreodată întrebat ce se ascultă la noi la radio, să răspund „muzică”.

    • Dollo 16/01/2025 at 16:35 #

      Da, nu e ușor de dus, îți dă și coșmaruri mai ales dacă citești seara 🙂 Dar măcar cu un coșmar suntem și noi datori.

  2. Cristina 16/01/2025 at 10:35 #

    Ce bine că ești, ce bine că scrii! Mulțumesc.

  3. Tiberiu P. 16/01/2025 at 12:36 #

    Din decembrie `89 tot repet, ce-a mai importantă, necesară materie care nu se predă ar fi un manual de Istorie a Dictaturilor, începând cu cea carlistă și terminând cu cea ceaușistă, predată din gimnaziu până la final de liceu, în care să afli negru-pe gri cât au defectat ele societatea, să îți descoperi inclusiv propriile tare date de educația venită peste ani și generații, din dictaturi, la mine-n casă se vorbea admirativ despre căpitan, mareșal și rege, au trebuit sute de cărți ca să șterg aceste pre-setări.

    • Dollo 16/01/2025 at 16:33 #

      E nevoie de aceeași educație făcută înainte sau concomitent și profesorilor.

  4. Mario 17/01/2025 at 08:45 #

    Ai putea sa ne dai si noua linkul la acel „blog anonim pe care-l urmăresc de ani de zile”? Suna interesant blogul

    • Dollo 17/01/2025 at 10:43 #

      https://soirsblog.wordpress.com/

Leave a Reply

Oldies but goldies

Doctorul cu 2000 de pacienţi şi 350 de oi

doctorul

Medicul Emil Crişan a făcut medicina de drag, dar a moştenit şi dragostea de animale de la strămoşii săi, aşa că azi îşi împarte priceperea între oameni şi animale.

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

mineriada

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

20180312_112948

Tâlhăriți de bagaje în piața centrală a celui mai vechi port sud-american, Valparaiso, orașul chilian de patrimoniu UNESCO.

Când religia contrazice nevoile societății – eșecul german

biserica catolica

Biserica are monopol pe protecția socială în anumite zone din Germania, așa cum vrea și România să facă. Nemții își dau seama, după 50 de ani, că au greșit.

Life’s a bitch, prison bitch

irina-jianu-6-560x419

Irina Jianu, condamnată în lotul „Trofeul calității” alături și pentru Adrian Năstase, ispășește șase ani de pușcărie în închisoarea construită chiar de firma ei, în 2006, la Bacău

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.