Am renunțat să mai postez pe Facebook, dar am rămas pe stoc cu chestii pe care în mod normal le povesteam pe acolo, când se întâmplau. Așa că o să le scriu aici când și cum îmi vin și vedeți voi ce faceți cu ele. Sunt scurte, ca niște postări de fb, și mă gândesc că nu merită fiecare câte o postare separat pe blog, așa că le mai grupez. Dacă aveți alte idei despre cum ar putea fi puse aici, ziceți și voi ceva prin comentariile alea 🙂 Sau nu. Oricum eu le scriu ca să rămână undeva.
Puterea telenovelelor
Cum s-a făcut de a văzut mama – și eu cu ea, că taman eram acolo în vizită – un thriller cu Denzel Washington, mai exact The Equalizer2. Stăteam la televizor, dar eu scrolam de fapt pe net, iar ea butona telecomanda. La un moment dat a nimerit la ProTv, unde începuse deja filmul ăsta, iar Denzel era într-un tren, cu o cipilică albă pe cap și o barbă lungă de molah, bând ceai turcesc. Mama a rămas acolo crezând că e de fapt o telenovelă turcească. N-a durat mult până când Denzel i-a bătut măr pe ăia din vagon, și-a dat cipilica și barba jos și a devenit uberist pe la New York, deși și asta era tot o acoperire. Dar noi deja eram hooked așa că am stat cu sufletul la gură tot filmul, până i-a bătut Denzel măr pe toți răii din jur și a rămas singur în pragul casei, ca s-o plângă pe nevastă-sa. Pe care nu știm cine i-o omorâse, dar sigur tot niște răi.
Pe parcursul filmului m-a întrebat de câteva ori cine e ăla sau ălălalt, așa că mi-am amintit de mamaie, când venea iernile pe la București și îi citeam dialogurile la puținele filme care se dădeau atunci la televizor, și cum ne întreba ea pe la finalul fimlului: dar ăsta cine e? Iar ăla era de regulă actorul principal. Și atunci ne dădeam seama că de fapt mamaie nu înțelesese mare lucru din tot filmul.
Concluzia mamei, care s-a prins între timp că fusese păcălită, că aia nu era o telenovelă turcească, dar nici un film la care s-ar uita ea în mod normal, a fost că din păcate bietul Denzel a făcut și el ce a putut, dar răul e prea răspândit pe lume ca să fie stârpit definitiv.
Mirosul de bunică
Și dacă tot mi-am amintit de mamaie, m-am simțit încă o dată prost pentru cât de superficială și nerecunoscătoare eram în adolescență, când mă enerva teribil bătrâna care devenise. Cu aspect și preocupări enervante, cu încetineala aia din cauza căreia părea că nu pricepe nimic din viața din jurul ei, preferând mereu să-și amintească de trecut. Un trecut care pe mine atunci mă plictisea.
Parcă intuind sau poate amintindu-și și ea cum era mamaie, mama a deschis singură discuția despre cât de în afara lumii se simte ea acum. În amintirea vremurilor în care îi vorbeam și explicam mereu chestii politice (vremea lui Băsescu în general) tot îmi aduce în discuții chestii pe care le vede acum la știri, iar eu îi tot zic că sunt tâmpenii și să nu le mai bage în seamă. Dar se agață de asta de parcă ar fi ultima ei legătură cu lumea. Vrea să-mi arate că e la curent cu ce se întâmplă deși nu pricepe mare lucru.
De fapt nu pricepem nici noi, ăștia mai tineri, darmite bătrânii, ce naiba se întâmplă. Cu cât citești mai mult cu atât înțelegi mai puțin. În fine, i-am zis mamei că nu e vorba că e ea proastă și nu pricepe, ci că pur și simplu lumea se schimbă atât de rapid încât nu mai reușim să înțelegem mare lucru din ea.
E conștientă de degradarea personală și de impresia pe care ar putea s-o producă asupra celorlalți. Mi-a zis că a citit în nu știu ce revistă sau pe „goagăl” că întreba cineva „cum să scoată mirosul de bunică dintr-o casă”, în care se presupune că bunica nu mai e.
Remarca și mama acest eufemism, „miros de bunică”: i-aș fi răspuns io dacă puteam, să scoată toate boarfele babei din casă și să le dea foc. Așa scapi de „mirosul de bunică”, zice mama râzând.
Oamenii folosesc cuvinte frumoase ca să-și mascheze cruzimea, sila față de bătrâni, crezând că nici bătrânii, nici ceilalți, nu înțeleg ce e în spatele cuvintelor. Toată lumea înțelege, mai ales bătrânii.
Toshiba făcând ce știe ea mai bine
Mama nu vrea să știe
Într-o seară, data trecută când eram în țară, m-a sunat mama, că „Toshiba noastră e bolnavă”. Mieunase a jale „ca și când plângea” și refuzase să mai mănânce sau să bea apă toată ziua. S-a târât în pat unde a zăcut inclusiv când a luat-o mama în pătură și a mutat-o de colo-colo, ca să facă patul să se culce și ea.
– Gata, ce mai, se duce Toshiba, zicea mama cu nodul în gât.
Doar ce-și ironizase o vecină care a plâns când i-a murit pisica.
– Eu n-o să plâng, ca ea, dar îmi e milă, sărăcuța, ce să-i facem?
– O ducem la doctor, ce-o să facem, zic.
– Dar știi ce mă gândeam, ce mă fac io dacă moare când nu ești tu în țară, ce fac io cu ea?
– Ce să faci, îl rogi pe D. să te aducă cu mașina la moșie și o îngropați. Dar eu zic să stai liniștită că nu moare așa instantaneu. Hai că o ducem mâine la doctor dacă e tot așa bleagă și vedem.
– Da, măcar să știm ce are, săraca! conchide mama.
Pentru Toshiba vrea să știe ce are, deși asta implică dus la doctor, tracasare și stres, mai ales pentru pisică. De altfel de aia nici n-am mai dus-o de când era foarte mică, după ce am sterilizat-o n-am mai dus-o la doctor decât de câteva ori, în rest fiind sănătoasă și „de casă” n-am mai chinuit-o nici pentru vaccinuri.
Dar dacă e să meargă ea la doctor să știe ce are ea personal, mama refuză cu îndărătnicie. Ultimele analize, acum vreo doi ani, au indicat o anemie suspectă și a refuzat să mai facă altele, deși ne-am rugat de ea și eu și doctorița. „Ce, să aflu că am cancer, și dacă am ce vreți?!”. Și așa s-a încheiat orice discuție de a mai merge la medic. Își ia medicamentele, se încăpățânează să „fie bine” și își asupă urechile când e vorba de alte analize și vizite la medici.
Dar despre Toshiba ar vrea să știe ce are, dacă moare și când.
Până la urmă a scăpat și Toshiba de dus la medic, că a doua zi, când am ajuns eu la ele, era bine mersi, mânca, bea, petrecea. O trezește pe mama la orele mici ale dimineții și îi cere pliculeț. Așa că se ceartă amândouă în parte, în fiecare dimineață.
– O să mă bage ea pe mine în groapă mai repede, cu trezitul ăsta de dimineață. Asta e pedeapsa mea, ce să fac!
Fraza cu mirosul m-a lovit in moalele capului. Dureros.
Si,tuturor, ne vine randul.
In -Arta Conversatiei- era(parca) un paragraf cu doua surori(fete batrane) care-si tarau mama pe la doctor. Ultimul diagnostic al batranei era de cancer renal( parca) iar fetele tot insistau pentru operatie. Replica doctoritei a fost: de ce vreti sa o m-ai chinuiti?
In afara de dragostea filiala, batrana era si centrul in jurul caruia gravitau vietile surorilor.
Asa ca daca mama ta e multumita( asa cum e acum) totul e bine.
Mare lucru ca o are pe Toshiba! Stii ca pisicile-s de ajutor pt bolnavi. Citeam ca torsul lor rezoneaza si regleaza cumva organismul uman.
Pisicile ajută, dar nu când te trezesc în miezul nopții ca să ceară pliculeț 🙂
Regina Angliei poate inca sa decida pentru sine, slava Domnului!☺️ Si asta este o usurare, chit ca deciziile nu par potrivite. Ma gandesc cu groaza ca s-ar putea sa ajung aici…ca asistenta am vazut oameni in situatia asta.
Mda, din păcate majoritatea ajungem. Și uneori copiii ajută, dacă-i ai 🙂
Vine o vreme cand si noi o sa fim batrani si mirositori, asta daca nu suntem inca. Pana atunci sa traiasca masinile de spalat automate si aspiratoarele alea de se plimba singure prin casa.