Camping – dar avem suferință și acasă

Luna asta la clubul de carte s-a cam tras paiul scurt, și la propriu și la figurat. „Viața mea în librăria Morisaki”, de Satoshi Yagisawa, o cărțulie publicată deja în 30 de limbi și chiar ecranizată, m-a lăsat rece. Recunosc, totuși, că am votat-o ca s-o citim la club, așa că iaca încă un vot ratat, ne antrenăm pentru tururile 2 și 3 🙂

Nu a fost atât subiectul, care ar fi avut potențial, ci povestea și stângăcia limbajului. O fi fost traducerea de vină, deși nu cred, poate ăsta o fi stilul japonez. Știți, felul ăla al lor din filme, în care se miră mult sau scot tot felul de sunete în fața diverselor situații? E, în filme lucrurile par drăguțe sau măcar naturale oarecum, mai ajută și actorii și peisajele… dar puse în scris sună prostesc, artificial, ca și când ai citi numai transcrierea unor benzi desenate. Nu știu dacă asta o fi literatura japoneză în general, sper că nu.

Pe scurt, o tânără de 25 de ani suferă o decepție în amor și reușește să vadă luminița de la capătul depresiei cu ajutorul unchiului librar, care o găzduiește câteva luni în anticariatul lui, până când, de plictiseală, ajunge să pună și ea mâna pe o carte și descoperă ce mișto e să citești. Povestea se diluează și mai mult în a doua jumătate a cărții, când apare și o mătușă în librărie, care-l părăsise pe unchi în mod misterios, iar fata încearcă să afle de ce a plecat și de ce s-a mai întors. Aflăm cu toții în final că femeia făcuse din țânțar armăsar sau cel puțin cam așa reiese din modul în care autorul a ales să „complice” povestea.

Scriitura e neconsistentă, aproape naivă, ca o compunere școlară, personajele sunt mai degrabă caricaturale, mult mai bine arată trailerul filmului făcut după carte. Poate că romanul o fi rodul primei încercări literare a unui tânăr căruia nu-i plăcea să citească, cine știe 🙂 Pare interesant, însă, cartierul în care se petrec lucrurile, înțeleg că e celebru în Tokyo – Jinbocho – unde sunt înghesuite toate librăriile și anticariatele care contează în Japonia.

Și cam atât. Unii zic că ar fi o dramă japoneză cu happy end, dar eu n-am simțit-o deloc, și asta pentru că exact înainte de cartea domnului Satoshi am citit cel mai recent roman al Laviniei Braniște, care m-a cam întors pe dos și pot să spun, iaca, că suferința niponă e pistol cu apă pe lângă asta a noastră, neaoșă.

Avem suferință și acasă, ba chiar mai abitir din asta care se întoarce din diaspora

Căci despre asta e vorba, în „Camping”, cartea asta cu nume estival, dar cu conținut greu, de muncă și frustrare cât cuprinde. Am citit cartea pentru că s-a întâmplat să ajung la lansarea ei, cât am fost în București, și m-a făcut curioasă mai ales subiectul. Citisem despre angoasele de tinerețe și maturitate ale Laviniei Braniște, în primele ei romane, și mă și gândeam despre ce o mai scrie ea, deja intrată în deceniul al patrulea de viață. Ca să aflu că scrie despre pensionare și întoarcerea în această țară neprimitoare care ne-a alungat pre mulți din ea.

Ăsta subiect!

Personajul central este Sofia, o femeie în pragul pensiei, care lucrează de mai bine de 20 de ani în Spania, ultimii mulți dintre ei trăind într-o rulotă jerpelită, în campingul unde era recepționeră. Sacrificiile pe care le-a făcut în anii ăștia au fost motivate de nevoia de a-i asigura fiului un viitor sau măcar un apartament în România. Practic femeia asta și-a muncit viața – uneori în condiții degradante – pentru un apartament într-un bloc vechi, comunist – pe care fiul i-l „joacă” în final la criptomonede și-l pierde.

O să ziceți că, desigur, până la urmă un apartament vechi într-un bloc comunist este „averea” pe care o au majoritatea românilor care n-au reușit să se învârtă de mai mult în viața asta. Și așa este. Însă unii nu-l au nici pe ăsta, iar Sofia de asta a și plecat la muncă în Spania, când încă nu era nici legal și nici România nu era în UE, pentru că aici nu avea decât un tată bătrân și un copil minor, într-o casă de paiantă care aparținea întregii familii a bunicului. Pe scurt, „acasă” nu aveau nimic, nici măcar casă.

Personajul Sofia este o combinație interesantă între destinul mamei Laviniei și angoasele personale ale autoarei. Inclusiv coperta cărții îi aparține Laviniei, și e făcută în campingul în care a lucrat mama ei, care s-a pensionat în 2022 și s-a întors în țară. Pentru un plus de autenticitate și umor involuntar, cartea conține și mici fragmente din mesajele publicate de românii din Spania, pe un forum în care își împărtășeau tot felul de temeri și nevoi.

Este, deci, un roman cu o oarecare componentă autobiografică, dar mai ales cu o doză amară de realitate. Pe mine m-a nimerit din plin pentru că deși mai am până la pensie, mă văd în postura emigrantului silit să se întoarcă cu coada între picioare acasă, pentru că oricât ți-ai dori, veniturile din pensie nu-ți permit să trăiești în neagra străinătate. Nici măcar toți pensionarii lor nu-și mai premit să trăiască acolo, darmite „căpșunarii” noștri.

În cazul multori români plecați de sărăcie din țară, ca și Sofia, emigrarea a fost o soluție pentru rezolvarea unor probleme vitale, imediate, dar nu una definitivă, de așezare, de devenire, nu de stabilire într-o lume în care să fii cetățean egal, asimilat. Sofia a trăit un provizorat permanent, începând cu anii inițiali în care se ascundea pentru că nu avea acte și permis de muncă, și evident a fost abuzată de diverși angajatori, și continuând cu deceniul muncit în camping, trăind într-o rulotă, ca un scaiete pe o plajă măturată de vânt.

Emigrarea asta ca un provizorat întins pe zeci de ani, în care ești un pic mai bine ca „acasă”, dar trăiești între două lumi. Acolo ești mai degrabă un tolerat pentru serviciile pe care le oferi, și pentru care ești plătit atât cât să te păcălești că e mai bine decât acasă. Iar acasă de fapt e impropriu spus, căci nu ai nici măcar o casă – la aia de paiantă a bunicului ridică pretenții și alte rude – țara îți e veșnic neprimitoare, ostilă, și după atâta amar de timp nici tu nu mai ești la fel. Te trezești că de fapt nu mai aparții niciuneia dintre țări: aia în care te-ai născut nu te-a vrut, aia în care ai muncit nu te mai vrea după ce ai îmbătrânit. 

Un soi de „no country for old men”, varianta pă România-Spania și retur.

Așa cum a obișnuit deja, Lavinia Braniște știe să pună în cuvinte cele mai dureroase trăiri. Poate pentru că le-a experimentat, ea sau persoane care-i sunt apropiate. Ea însăși admite că a fost tentată să emigreze cu ani în urmă, dar uite ce bine că n-a făcut-o, că a rămas aici ca să scrie cărțile astea grele.

Sofia trăiește în camping ultimele luni înainte de pensionare și plecarea spre România cu un veșnic nod în gât: a adunat catralioane de obiecte inutile, ca noi toți, și care probabil nu-i vor folosi nici ei, dar se încăpățânează să le ambaleze și să le trimită în țară, unde are un garaj plin de dovezi ale anilor pierduți la muncă în Spania. Martor la zbaterea asta a ei și numai a ei, e copilul, indiferent, rece și complet străin, deși ea s-a iluzionat că pentru el a făcut toate astea:

… ea are nevoie să vadă obiectele ca să înţeleagă unde s-au dus cei douăzeci de ani și să-si poată spune că a rămas cu ceva. Toate aceste gânduri îi vin de-a valma în timp ce băiatul îi întoarce spatele și e pe punctul de a pleca din faţa magazinului.

– Hai că mă duc înainte, ne vedem acasă, zice el, fără să negocieze nimic.

Comoditatea lui e chinuitoare. Iar ei îi vine să strige, cum n-a strigat la el niciodată, pentru că era copilul ei fragil care trebuia ocrotit, și ea l-a ocrotit prin a pleca și l-a rănit ocrotindu-l, dar acum copilul s-a făcut mare și afurisit și nu pricepe nimic, iar ea se teme de România și se teme să recunoască asta și nu găsește de strigat decât atât:

– Comunistule!

Băiatul deja pune piciorul pe trecerea de pietoni, O mașină se oprește să-i acorde prioritate $i el face un semn de mulţumire, Sofia îl privește din spate cum se îndepărtează, ise pare că are un umăr mai sus decât celălalt și se gândește că trebuie urgent făcut ceva în legătură cu asta.

Cartea e ca o casetă plină cu nimicuri pe care cine le-a strâns le consideră bijuterii prețioase, dar se trezește la un moment dat că nu-s decât niște gablonțuri ridicole: sentimentele ei față de niște păsărele dintr-o volieră, pe care nu le-a vrut nimeni, dar ea și-a revărsat dragostea asupra lor și acum că pleacă voliera va fi desființată și uite că lumea nu se va prăbuși, sentimentele față de un loc anume de pe plajă, unde se duce ca să-și calmeze angoasele, plăcerea de a găti anumite feluri de mâncare pe care în România nu le va mai putea face.

Din caseta asta a ei lipsesc relațiile interumare, Sofia n-a prea reușit să lege prietenii, fie din cauza barierei lingvistice – vorbește spaniola prost și e conștientă că nu poate purta o discuție cu toate nuanțele necesare – și pare că nici oamenii cu care a avut de-a face nu au ținut neapărat s-o integreze. Pe de altă parte prietenii nu are nici în România, unde o așteaptă doar un tată bătrân și un fiu cvasi radicalizat, care trăiește pe banii ei dar cu care pare să nu aibă mare lucru în comun:

Sofia nu și-a dat seama până acum că Robert era atât de apropiat de fiul cel mic al clanului și că se putea lăsa influentat de el. Când l-a întrebat ieri de ce a făcut una ca asta și a invocat munca ei, Robert i-a zis că el nu vrea să se mai ducă niciodată la lucru, nu vrea să fie sclav. Era dezvrăjit de tot ce i-ar putea aduce munca.

– Munca uraţește sufletul, i-a zis Sofiei, dar i-a zis pe banii ei.

Iar ea și-a adus aminte din nou de copilăria lui, de momentele acelea când spunea prima oară câte un cuvânt ciudat și ea se întreba de unde l-o fi pescuit. Odată, Moșneguţu i-a arătat un desen din clasa a doua, păstrat bine peste ani, desen pe care băiatul scrisese cu litere de tipar: PRIETENIA ESTE ATUNCI CÂND NU EȘTI SINGUR ȘI PLÂNGI ÎN PERNĂ. Învăţătoarea pusese să deseneze prietenia. Dar el de unde știa de plâns în pernă, de unde i-au venit cuvintele astea?

Acum, furia Sofiei e atât de mare, încât n-o mai calmează nimic. Acest clocot interior nu poate fi acoperit nici de zgomotul valurilor, în momentul ei pe nisip, nici de grija enormă provocată de situaţia de acasă, venită atât de brusc peste ea. E atât de departe, a pierdut de mult sirul știrilor din România.

Comparativ cu primele ei romane, mai ales cu „Interior zero”, pare că ăsta ar fi avut nevoie de ceva mai multă editare. Sau poate că, fiind un subiect atât de personal pentru ea, i-a fost mai greu să-l sape mai adânc. Personal cred că putea merge un pic mai mult în profunzimile și trăirile Sofiei, dar oricum prin micile menționări ale unor întâmplări și amintiri, Lavinia Braniște a reușit să transmită esențialul: deruta, dezrădăcinarea, imposibilitatea de a trăi, de a-ți găsi un loc, mai ales dacă ai ghinionul să te naști într-o familie în care nu moștenești altceva decât rătăcirea. Căci toate celelalte au fost acaparte de cei mai șmecheri.

O carte care vorbește dureros despre inutilitate, irosire, singurătate, probe la care pare că suntem campioni.

Diseară, la clubul de carte, vom discuta, însă, doar despre cartea lui Satoshi Yagisava, pentru că pe aia am votat-o la club. Asta e, trăim cu alegerile pe care le-am făcut și în materie literară, ceea ce facem și în viața reală, nu?  Dacă ați citit cartea de la club, vă aștept la discuție, dacă nu, mai bine cumpărați cartea Laviniei Braniște, merită.

Tags: camping, emigrare, Lavinia Braniște, pensionare, recenzie, Romania, Satoshi Yagisawa, Viața mea în librăria Morisaki