Trăind în lumea est-europeană – o tragică pierdere de timp, oameni, energii

Am ajuns să citim „Anii romantici” ai Gabrielei Adameșteanu dintr-o (nu chiar) regretabilă eroare. Acum vreun an pornisem de fapt pe urmele lui Ioan Petru Culianu, personaj despre care nu știam decât că în 1991 a fost împușcat în WC-ul Universității din Chicago, la care preda, de un criminal care a rămas până astăzi necunoscut. Dar dincolo de acest stupid asasinat nu știam cine fusese omul ăsta și de ce a sfârșit așa de tragic. Interesul mi-a fost stârnit la o dezbatere organizată de Muzeul Literaturii Române, despre Culianu, de la care am plecat însă mai nedumerită decât mă dusesem. O organizare stângace, ca să nu zic mai mult, a adunat la aceeași masă o seamă de bărbați „de cultură” care n-au fost capabili totuși nici să lămurească „viața și opera” lui Culianu, nici să fie măcar cât de cât coerenți. Am plecat de acolo enervată de rezultat și de intelectualitatea română autosuficientă, și m-am afundat în marele Internet, în căutarea Culianului.

Am găsit printre altele că dăduse ultimul interviu din viață Gabrielei Adameșteanu, interviu care fusese publicat în Revista 22 cu o lună înainte de asasinat. Dar interviul nu era de găsit în arhiva online a revistei și umbla vorba că el ar fi reprodus integral într-o carte de memorii scrisă de Adameșteanu despre „Anii romantici”, adică anii 90, ăia în care majoritatea dintre noi am fost stupid de „romantici”.

Cum nu mai citisem altceva de Adameșteanu, de la formidabilul ei roman de debut, Dimineața pierdută, am zis că vine la fix o carte despre anii ’90, după ce citisem memoriile optzeciste scrise de Blandiana și Băcanu. Părea fix piesa care lipsea din puzzle, așa că nu numai că am cumpărat cartea Gabrielei Adameșteanu, dar am și propus-o la clubul de carte, iar colegii mei clubiști au fost suficient de inocenți încât s-o voteze.

Dar, fatalitate, interviul ăla celebru cu Culianu NU era reprodus în cartea asta (nu credeți tot ce citiți pe net!), ci doar povestea lui și paragrafe din el. Deja devenise o vânare de vânt să punem mâna pe omul ăsta. Până la urmă s-a găsit, tot pe Internet, și celebrul interviu și mai mult decât atât, ultimele eseuri scrise de Culianu și publicate în diverse reviste diasporeze ale vremii. Așa am ajuns până la urmă să fac o dublă recenzie, nu numai memoriilor Gabrielei Adameșteanu, ci și memoriei lui Culianu, adunată într-un volum postum de sora lui – Păcatul împotriva spiritului. Cele două cărți se completează reciproc, ca un dialog al surzilor, pentru că în eseurile lui Culianu zice ce ar trebui făcut ca să meargă lucrurile în România, iar în memoriile ei Gabriela Adameșteanu zice cum erau cu adevărat lucrurile în acei ani, așa zis romantici, când am fost scoși toți ca niște cârtițe oarbe din comunism, iar când să deschidem ochii am fost orbiți de lumina crudă a capitalismului de cumetrie.

Pentru mine aceste lecturi au venit la timpul potrivit. Pe de-o parte pentru că observ că i se pregătește iertarea lui Iliescu, în așteptarea morții –  văd pe net lume înduioșată și impresionată de coerența ultimelor lui cuvinte, în care admite (cabotin) că a fost răul cel mai mic, dar pretinde că a adus libertatea cea mai mare. Cât tupeu și de fapt cât de ușor manipulează în continuare, profitând de faptul că multe din lucrurile care s-au întâmplat atunci au rămas neelucidate oficial, ba chiar au ieșit din memoria multora care le-au trăit. Nicio scuză sau tentativă măcar de scuză pentru mineriade și revoluție, pentru că, nu-i așa, nu s-a stabilit încă adevărul (dar justiția lucrează…), nu știm exact cum a fost, în plus mai și uităm repede.

Pe de altă parte cele două cărți mi-au explicat și mie anii ăia, deși i-am trăit, dar am fost la fel de înconștientă în legătură cu ce trăiam așa cum admite și Gabriela Adameșteanu despre ea însăși. Iar ea avea la vremea aia 40+ și scrisese deja o carte, nu era abia ieșită din adolescență ca mine. Nu a fost la fel de inconștient, Culianu, dimpotrivă, el a fost prea lucid și chiar anticipativ, poate că mintea lui sclipitoare a fost de fapt și motivul pentru care cineva l-a vrut mort.

Și nu în ultimul rând, sunt două lecturi extraordinar de actuale, care arată că nimic nu e nou sub soare: manipulare a fost dintotdeauna și noi suntem în continuare teribil de ușor de dus cu preșul, iar polarizare ca asta pe care o acuză unii acum, că n-a mai fost niciodată, e de când lumea, ba chiar noi o trăim în continuu din 90 încoace. Așa că, hai să vă zic pe scurt și ce se găsește în cele două volume, pe care vă recomand să le citiți, ca să fiți un pic mai deștepți, chiar dacă mai pesimiști cu privire la viitorul nostru. Și să nu vă lăsați înduioșați ca niște babe romantice de ultimele cuvinte ale unui criminal „rău mai mic” ca Iliescu.

Anii romantici – Gabriela Adameșteanu

Adameșteanu își începe memoriile cu mărturisirea că niciodată nu a dorit să le scrie. Poate de aia nici nu sunt așa de coerente cum m-aș fi așteptat. Personal le-am citit destul de greu, fragmentat pe durata a vreo două luni, timp în care le-am mai lăsat și citit altceva. E drept că și eu am traversat o perioadă mai aglomerată și nu mi-a fost capul la citit, dar pesemne că nici ei nu i-o fi fost ușor să le scrie, sau poate că asta o fi vrut să transmită, atmosfera aia de derută și haos care a domnit în anii 90, întreținută profitabil de cei care au pus mâna pe putere.

Am găsit în carte multe nume care ar fi avut nevoie de mai mult context pentru a fi înțelese de un cititor neavizat sau mai tânăr, dar, din păcate par a fi scrise mai degrabă pentru cei care au trăit acești ani și se pot regăsi în ele. Ceea ce e păcat, pentru că nu neapărat noi ar trebui să fim publicul țintă. Dar, în final am constatat că am subliniat totuși o mulțime de pasaje din carte, fie pentru că mi s-au părut interesante ca mențiuni istorice, fie pentru că m-am identificat cu ele.

Adameșteanu recunoaște pe parcursul cărții că a fost complet neinteresată de politică înainte de 89 – deși a intrat din oportunism, ca toată lumea, în PCR – iar după 90 s-a aruncat orbește în jurnalism (la Revista 22) ca într-o mântuire, deși nu avea nici cea mai vagă idee nici cum se face, nici ce presupune. Și, evident, nici organul politic nu-i crescuse miraculos între timp, dar s-a lăsat dusă de val, așa cum facem mulți. De altfel tot ea spune și că nici scriitoare nu avea de gând să devină, dar s-a întâmplat. În multe privințe m-am identificat cu abulismul ăsta al ei, nici eu n-am avut habar toată viața ce vreau să devin – celebra întrebare care ni se pune tuturor în diferite etape ale vieții – am fost complet opacă la ce se întâmpla în jurul meu și deci n-aveam absolut nicio proiecție a viitorului meu.  Drept urmare nici n-am devenit ceva 🙂

„După 1990, evenimentele se succedau repede şi dramatic: pe multe le-am perceput greşit, pe mulţi oameni i-am cântărit, iniţial, eronat. Plăteam dezinteresul de o viaţă faţă de politic, pe care, de altfel, îl împărtăşeam cu multă lume. În fiecare săptămână aveam alte păreri despre ceea ce se petrecuse în săptămâna anterioară. Mi-amintesc, cu jenă, că mă grăbisem să mă refer la terorişti într-un articol pe care, atunci când am realizat că ei deveniseră tot mai misterioşi, pentru ca până la urmă să se evapore, l-am sperat îngropat în colecţia României libere.

Mi-a mai rămas în minte o secvenţă semnificativă: priveam la televizor formarea CFSN, o structură eteroclită, care urma să organizeze primele alegeri libere, în care au intrat şi disidenţi, alături de foştii nomenclaturişti, maziliţi de Ceauşescu – Ion Iliescu, Silviu Brucan –, cei care, de bine, de rău, controlau, de fapt, situaţia. Cineva a întrebat-o pe Doina Cornea: „Aveţi încredere în el?“, arătându-l pe Ion Iliescu. Doina Cornea a făcut o strâmbătură şi a spus, cu vocea ei subţirică: „Eu nu-l cunosc pe domnul Iliescu“. Iar eu m-am gândit: „Săraca! Nu înţelege timpurile de azi!“. Încrederea mea în Ion Iliescu se bazase pe ceea ce auzisem despre el cât fusese director al Editurii Tehnice; între altele, că se împotrivise ultimei tentative de „reducere a personalului“ pe criterii de dosar în sistemul editorial subordonat Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, datorită căreia ajunsesem la Cartea Românească. Şi, parcă, îl văzusem la un spectacol (sau premieră?) cu Dimineaţă pierdută, în minunata regie a Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Bulandra. Iliescu era într-un grup de scriitori care ne făcuseră cunoştinţă. Când îl voi reîntâlni, după ’90, maniheismul anilor romantici m-a făcut să mă uit la el ca la un „duşman de clasă“; o comportare de care mă jenez amintindu-mi şi pe care am avut-o şi faţă de Sergiu Celac, devenit peste noapte ministru de Externe; îi ţin minte privirea nedumerită când a văzut rezerva mea”.

Cartea Gabrielei Adameșteanu arată destul de bine cât de nepregătiți eram de fapt majoritatea, pentru ce ni se întâmpla. Și deci cu atât mai ușor de manipulat. Cât de pasivi și suspicioși au privit majoritatea românilor schimbarea regimului, alegându-l în 90 pe Iliescu cu o largă majoritate, deci tot un comunist, pentru că ei credeau doar că-l schimbă pe unul rău cu altul mai bun, deși li se oferea democrația, dar nu știau ce-i aia.

„… l-am auzit pe Dan Lungu povestind, cu umorul ce-l caracterizează, cum gândea el, abia ieşit din adolescenţă, în 1990: de ce să se cheltuiască bani pe mai multe partide? Unul singur ajunge! A fost înainte unul rău, acum să fie unul bun, şi gata! Un raţionament pe care îl făcea atunci multă lume educată şi trăită în comunism. Chiar şi la destui intelectuali exista, mai mult sau mai puţin mărturisită, o rezervă faţă de partidele politice”.

De aceea probabil opoziția palidă, care abia se aduna de pe jos în 90, a adoptat o strategie păguboasă, prin care a încercat inițial să se erijeze în societate civilă. De altfel așa a și început, ca o Alianță Civică, trasformată ulterior în partid. N-a reușit decât să stârnească antipatii în rândul populației și la adresa societății civile, și a intelectualilor mai cu seamă, că ei erau asimilați societății „trezite în conștiință” la vremea aia. Partidele istorice, decimate de comuniști, au scos și ele de la naftalină niște persoane mai degrabă tragice, deci ușor de ridiculizat de opinia publică manipulată grosolan de securiști.

Pe de altă parte, au avut și un dușman redutabil, și e puțin probabil că dacă ar fi fost mai profesioniști ar fi avut mai mult succes. Dacă vi se pare acum că „se merge prea departe” cu batjocorirea, persiflările, ridiculizările, propaganda la adresa persoanelor care intră în politică, aflați că nu e nimic nou. Oamenii nu s-au înrăit în ultima vreme, au fost așa dintotdeauna. Nu s-au rupt familii pentru prima dată acum, pe votul pro sau contra AUR, ci se tot rup încă din anii 90, pe votul pro sau contra Iliescu. Adameșteanu povestește cum l-a primit poporul descătușat de comunism pe Corneliul Coposu, om care suferise niște ani în închisorile comuniste, dar un complet necunoscut pentru mase:

„În filmul contramanifestaţiei, rămas de atunci, se vede un sicriu pe care era scris Corneliu Coposu. Imaginea a fost des repetată pe ecranele televizoarelor alb-negru, împreună cu nenumăratele lozinci care îl insultau în fel şi chip pe acest, până atunci, bătrân anonim: „Jos cu Coposu!“, „Coposu la azil!“, „Coposu, mergi de unde ai venit!“. În ianuarie 1990, la fel ca multă altă lume, habar n-aveam cine era acest Corneliu Coposu. Dar cum de au ştiut muncitorii de la contramanifestaţii, care îl trimiteau „de unde a venit“, adică la puşcărie?”

Se vorbește mult azi despre cum ne-ar fi scăzut gradul de educație (alocările mici de la buget combinate cu apariția rețelelor sociale) care ne-ar fi făcut mai permeabili la manipulare, dar cartea asta demonstrează cât se poate de clar că așa am fost dintotdeauna, inclusiv metodele de manipulare erau aceleași. Noi eram la fel de proști, doar mijloacele de comunicare erau mai puțin sofisticate.

De o vârstă cu mama, Adameșteanu povestește mult mai coerent totuși, dar tot pare că-i patinează memoria și se repetă de prea multe ori ca să nu te întrebi dacă o fi existat și un editor al cărții ăsteia sau s-a consemnat așa cum i-au venit în minte autoarei. De exemplu amintește de mai multe ori, înainte de a-l povesti cu adevărat, de un accident pe care l-a avut în iarna lui 90, când se afla în aceeași mașină cu Emil Constantinescu, care o invitase undeva în Maramureș la o acțiune a Alianței Civice. În urma accidentului se rănește la cap și coloană și urmează să petreacă mai multe luni în pat după asta, dar abia către finalul cărții aflăm toată istoria acestui eveniment, care e presărat în multe locuri din carte ca și când ar fi ceva misterior cu care tot amenință cititorul. Mă rog, o fi fost o cumpănă în viața ei, dar în economia cărții și a anilor romantici nu a fost nimic extraordinar. Un derapaj al unei Dacii vechi pe o șosea cu gheață în Bucovina.

Mai degrabă sunt interesante cele câteva luni de bursă în America, unde pleacă de asemenea reticentă, că ea voia mai degrabă Franța, dar asta i se oferise, America, și unde ajunge totuși să se simtă bine, împreună cu Cărtărescu, și unde, iată, apucă să-l cunoască pentru câteva ore și pe Culianu.

Interviul cu Culianu este povestit, accentuând aparenta ei nepregătire pentru această întâlnire – nu știa nici ea cine e și ce e cu Culianu ăsta, îl credea mai bătrân, când colo era chiar mai tânăr ca ea, și mai ales nu era deloc pregătită să audă ce avea el de spus, și anume că Revoluția nu fusese o revoluție, ci cea mai de succes operațiune a KGB într-o țară comunistă, că securitatea română este de o prostie incomensurabilă și că da, în general, din păcate pentru noi toți…

… lumea est-europeană e o mare, tragică pierdere de timp, de oameni, de energii. Un provizorat, cum bine ai spus, întins pe cinzeci de ani, care a distrus potențialul unei întregi zone geografice. Astăzi apare ca o iradiere”.

Ăsta avea să dea și titlul celebrului interviu și după părerea mea ar putea foarte bine să fingureze în dicționar la definiția comunismului.

Adameșteanu admite cât de puține știa la acea vreme despre propria istorie, dincolo de propaganda comunistă. De exemplu spune că știa la fel de multe despre legionari cum știa despre extratereștri, adică nimic. Și totuși discută cu Culianu despre legionarismul lui Eliade, al cărui discipol și continuator la catedra de istoria religiilor era Culianu. Printre rânduri mai admite și moda asta la români și probabil nu numai, că atunci când este descoperită o personalitate a exilului, e consultată ca un oracol, ca un specialist în toate și opiniile ei sunt luate ca niște verdicte. Ceea ce probabil se întâmpla și cu Culianu, care totuși avea o cultură vastă și cam putea să-și dea cu părerea despre multe, inclusiv despre viitorul computerelor și al realității virtuale pe care omenirea era atunci pe cale s-o descopere.

De altfel Adameșteanu admite că era total nepregătită pentru ce trăia, ca jurnalistă și chiar ca intelectual ieșit din comunism, de la care unii probabil că am sperat ceva mai multă luciditate și rațiune, ba chiar să ne conducă spre un viitor luminos. Când colo, ce să vezi, și ei sunt tot oameni:

Aveam o nejustificată aroganţă a părerilor, frecventă în anii romantici, când oamenii şi întâmplările erau percepute în alb şi negru, în funcţie de frontul căruia îi aparţineai. Eram mai interesată să-mi expun părerile, decât să-i ascult pe cei din tabăra opusă, ceea ce m-a lipsit de o înţelegere mai nuanţată a lucrurilor. Încetasem să mai fiu şi scriitor, iar jurnalismul la noi are un partizanat afişat.

În cele din urmă Adameșteanu reușește să revină la literatură, când, după un editorial acid la adresa Alianței Civice este forțată să plece de la Revista 22. Nu se cădea să scrie taman în oficiosul societății civile că opoziția română nu e sabotată neapărat de securitate, ci de orgoliile supradimensionate ale unora dintre membri și chiar de propria prostie. A fost, se pare, o libertate de exprimare prea mare, dar un adevăr care e atât de valabil și azi.

Mă revolta diletantismul „alor noştri“, care puneau orice insucces al lor pe seama manipulărilor SRI, nou-înfiinţatul serviciu secret, condus de Virgil Măgureanu: „Măgureanu nu-i în stare să regizeze atâta împleticeală subtilă câtă se desfăşoară în adunările opoziţiei. Nu Măgureanu… le-a redactat textele cu laitmotivul «Noi nu vrem puterea»… Nu Măgureanu îi împinge acum, în al 15-lea ceas, de la spate, pe fiecare dintre micii lideri bovarici ai opoziţiei să se arunce cu capul înainte în campania prezidenţială, fără sondaje prealabile, fără consultarea filialelor, ca nişte ageamii ai înotului într-un bazin de performanţă“.

Aşa s-a fisurat prietenia cu tovarăşul meu de călătorie, Emil Constantinescu. Nu mult timp după articolul meu „Aici nu este mâna lui Măgureanu“, Emil Constantinescu, candidatul Alianţei Civice (care nu dorea puterea, dar îşi trimitea reprezentantul în cel mai înalt post din stat), a primit învestitura de candidat unic din partea opoziţiei. Se ştia influenţa Anei Blandiana asupra lui Corneliu Coposu; probabil aveau în comun multe, începând cu afinităţile regionale ardeleneşti până la dramele închisorilor.

După un articol atât de acid la adresa Alianţei Civice, nu-mi rămânea decât să îmi dau demisia, mai ales că în revista 22 girasem şi alte articole, cu aceeaşi poziţie. Manolescu-preşedinte era o opţiune împărtăşită, la ora aceea, de cei mai mulţi jurnalişti ai opoziţiei, în afară de cei ai celui mai puternic ziar al „nostru“, România liberă a lui Petre Mihai Băcanu.

A fost prima mea distanţare de prieteni, în sprijinul unei idei. Dar nu va fi singura.

Păcatul împotriva spiritului – Ioan Petru Culianu

Culianu a plecat din România în 1972, la 22 de ani, ca urmare a presiunilor pe care securitatea le făcea asupra lui. A reușit să obțină o bursă în Italia unde a rămas, a avut niște ani grei, de emigrant, dar a reușit în câțiva ani să-și dea două doctorate și să ajungă în America, unde a fost „uns” de Eliade urmașul lui la catedra de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago.  În mai 1991 a fost asasinat în toaleta universității. FBI și toți investigatorii americani nu au reușit să afle autorul, parte și din cauza refuzului autorităților române de a coopera. Tocmai de aia mi se par jenante încercările de discreditare care au circulat în epocă și au rămas în mintea unora și azi, cum că fie era homosexual, fie lua droguri, și nu ar fi fost decât o răfuială între iubiți sau dealer-cumpărător, într-o budă. Dacă ar fi fost așa sigur se descurcau americanii să afle autorul până acum.

L-am citit pe Culianu cu o plăcere surprinzătoare, ca pe un blogger descoperit din întâmplare. De altfel eseurile adunate în volumul ăsta sunt chiar așa, ca niște postări de blog, doar că au fost scrise și publicate de prin anii 80 până în 91 cu câteva zile înainte de a fi omorât. Poate că n-ar fi o idee rea pentru familia lui, sora care încă mai trăiește, să-i pună online opera, pentru publicul tânăr care mai caută să afle câte ceva, și caută preponderent online.

Textele sunt scurte, condensate, presărate cu tot felul de informații de care eu una habar nu aveam. De exemplu despre cum Inchiziția ar fi fost de fapt unul dintre cele mai corecte tribunale! Sau despre fundamentalismul american manifestat prin Ku Klux Klan (izvorât din protestantismul american, frate de moralism patriarhal cu șiitismul iranian, ce să vezi) și asemănările cu legionarismul românesc, care a fost un fascism, dar cu rădăcini religioase.

În sfârșit în acest volum este reprodus integral și interviul celebru dat Gabrielei Adameșteanu, în care într-adevăr apare această teorie interesantă și foarte plauzibilă, despre cine se află în spatele căderii comunismului din Europa de Est. Ideea circula de câțiva ani prin vest, cine știe, poate că era de fapt o teorie lansată de americani ca să dea vina pe ruși… dar trăim rezultatul, lumea în care practic tot securiștii și activiștii de partid au pus mâna pe putere și bani și domină viața economică și politică în democrație, așa că parcă totuși teoria lui Culianu e destul de validă, că nu făceau americanii revoluție pentru bunăstarea securiștilor.

Și mai interesantă este o nuvelă fantastică, aproape profetică, scrisă de Culianu în 1986 și publicată în 1988, despre cum avea să se întâmple schimbarea de regim în România. Se numește „Intervenția zorabilor în Jormania” și vă las plăcerea s-o citiți, la fel și urmarea, scrisă în 1990, „Jormania liberă”, în care nuanțează lucrurile abia întâmplate, pentru cine vrea să le audă.

Un text la fel de valabil și astăzi, pentru că nici după 35 de ani România tot n-a atins punctele alea pe care le schița Culianu în 1990, este „Viitorul României în 11 puncte”. Pentru mine a fost fascinant să citesc gândurile acestui om, plecat la 22 de ani din țară, imediat după facultate practic, care nu a apucat să se mai întoarcă de atunci, din 1972, și care a reușit, prin propriile forțe, mai ales printr-o inteligență sclipitoare, să vadă lucrurile atât de limpede și atât de departe, spre deosebire de ăștia rămași în lagăr. Ce păcat că în loc să le folosească inteligența acestor oameni România nu a încetat niciodată să-i îndepărteze sau să-i suprime.

„Românii cred că a fi patriot înseamnă a fi redus mintal!” – conchidea Culianu într-unul din eseurile sale, în care el își explica patriotismul. Ceea ce iată, și în 2025 este la fel de valabil.

Culianu face de asemenea, o descriere deloc măgulitoare intelectualității române rămasă în țară, și adunată în prețiosul Grup pentru Dialog Social (GDS), care se trezise să fie critic abia după căderea lui Ceaușescu:

„Grupul pentru Dialog Social are un manifest propriu, tipărit în primul număr al revistei 22 (de la data de 22 decembrie, când a fost arestat Ceauşescu) şi semnat în colectiv, din care rezultă că e vorba de o asociere liberă, fără finalitate politică, a cărei misiune este aceea de a cultiva ..dialogul social”, cu scopul de „a trezi societatea civilă“. Cum era şi firesc, cehoslovacii au criticat acest program, mai potrivit, după ei, vremurilor dictaturii lui Ceauşescu decât situaţiei post-revoluţionare, a cărei premisă o constituia tocmai „trezirea“ societăţii în decembrie. In această operaţiune, Grupul pentru Dialog Social, care nu exista încă, nu a jucat nici un rol, cum de altfel n-a exprimat şi, mai ales, n-a manifestat în practică nici o intenţie de a pune mâna pe puterea politică. (…)

Şi cum politica grupului este de a nu se expune, GDS-ul va avea probabil viaţă lungă, vorba poetului: bene vixit qui bene latuit (cine a ştiut să se ascundă bine, a trăit bine). însă, în rezumat, nu este o organizaţie aptă să dea alarma şi, chiar dacă ar fi, nu ar asculta-o nimeni. Intelectualii români par să confirme, prin urmare, teza neomarxistă a lui Karl Manheim: alcătuiesc o intelighenţia fluctuantă, care îşi face iluzia că urmăreşte ţeluri superioare, dar care se dovedeşte, în realitate, incapabilă de a înfăptui obiectivele cele mai banale.”

De altfel și Gabriela Adameșteanu are în memoriile ei o referire la „Ostatecii comunismului”, acea mentalitate care i-a făcut pe intelectualii regimului să se autocenzureze reciproc, chipurile pentru binele comun:

„dacă cineva făcea un gest curajos, în dictatură, sfidător, ceilalți încercau să-l oprească reproșându-i că îi pune în primejdie, că vor suferi toți din cauza lui. Suntem cu toții persecutați, dar putem supraviețui, să nu ne pierdem micile dar importantele noastre avantaje. Să nu irităm conducerea.

Existau mici și foarte limitate libertăți, dar prețul plătit pentru ele era prețul greu, umilitor al duplicității. În viața cotidiană există elemente de teatralitate, în multe circumstanțe jucăm roluri, dar duplicitatea pe care regimul Ceaușescu te forța s-o practici era totală.”

Dacă v-am stârnit interesul puteți citi eseurile lui Culianu integral aici. Dacă faceți o obsesie pentru mintea aia sclipitoare, așa cum am făcut eu, puteți să vedeți și filmul ăsta documentar despre el. E cam prea melodramatic pentru gustul meu, dar dacă reușiți să treceți de asta veți găsi niște informații interesante în el – de exemplu declarația lui Iliescu la aflarea morții lui Culianu – plus niște personaje pe care le credeam dispărute, dar care-și mănâcă liniștite pensiile speciale și agoniseala.

Asta dacă credeți că trecutul contează și ar fi bine să fie cercetat, iar adevărul scos la lumină. Am avut recent o discuție cu niște prieteni, despre Iliescu, și unul dintre ei m-a întrebat dacă „mai contează azi aflarea adevărului de la revoluție/mineriade?”. Și am rămas pe gânduri. Oare chiar nu mai contează?

„După ce mor, scriitorii pierd de regulă războiul cu memoria”, zice Adameșteanu. Mie mi-ar plăcea să-l piardă și politicienii și măcar după moartea lor să poată fi și scuipați așa cum merită, chit că despre morți… numai de bine.

P.S. Clubul de carte la care vom discuta toate astea se ține pe 5 iulie, de la ora 21.00 și dacă ați citit cărțile și vreți să combateți, intrați aici.

Tags: Anii romantici, club de carte, comunism, Gabriela Adameșteanu, Ioan Petru Culianu, Ion Iliescu, mineriada, recenzie, Revolutia romana, urmărit de securitate