Dezvrăjirea de Portugalia

A fost o vreme când credeam și chiar predicam altora că Portugalia este cea mai frumoasă țară din lume. Fusesem acolo pentru prima dată în 2007, trimisă de ziarul la care lucram atunci, ca să găsesc români emigrați la celălalt capăt al Europei care să ne spună cum e viața lor în UE în care tocmai intrasem și noi. Am fost atât de vrăjită atunci de țara asta mică, însorită, cu oameni calmi, politicoși, cu mâncare extraordinară și vinuri pe măsură, încât am mai mers vreo câțiva ani la rând în vacanță acolo, de parcă n-ar mai fi existat și alte locuri pe lume de văzut.

Apoi m-am luat cu viața, mi s-au mai deschis orizonturile și am ajuns și prin alte locuri, dar Portugalia mi-a rămas lipită de suflet ca o amintire dulce din copilărie. Am revizitat Lisabona abia în 2022, când parcă nu mai era chiar așa cum mi-o aminteam, dar tot am găsit ce să-mi placă la ea. Și pentru că domnul inginer, căruia îi împuiasem capul cu Portugalia, Portugalia, nu fusese convins pe deplin de vizita aia, am luat acum niște bilete „ieftine” de avion și am petrecut o săptămână la Porto, dar mai ales prin împrejurimi, căci Porto, ca orice oraș mare și prea frecventat, nu prea ne-a încăput.

Am ajuns sâmbătă seara și ne-am dezmorțit picioarele de la cazare până în buricul orașului (vreo 2,5 km) pe malul celebrului râu Douro, cu podurile sale la fel de celebre, dintre care unul cică ar fi avut legătură cu și mai celebru inginer Eiffel. Orașul părea pustiu în mare, cu excepția centrului localizat pe malul râului, unde se înghesuia toată suflarea turistică dornică de băutură și antren.

În general, atmosfera era dezolantă, cu prea multe clădiri în paragină, alternând cu unele deja renovate și transformate în, cum altfel, airbnb-uri, plus altele aflate în construcție/renovare. În buricul centrului, cam ca la noi în București, câteva străzi pline ochi cu turiști la terase, muzică, băutură și gălăgie, gunoi mult și nu numai în tomberoane, vânzători ambulanți de diverse rahaturi întinse pe fețe de masă, pe jos, de unde se strângeau rapid dacă apărea poliția, cerșetori și destul de mulți oameni fără adăpost, aciuați prin diverse colțuri.

Am fost așa de dezumflați în prima seară, că domnul inginer a conchis că e prima dată în viața lui când simte că a ajuns într-o destinație mai proastă decât țara din care vine. Trebuie să recunosc că și pe mine m-a cam luat pe nepregătite prima impresie, din seara aia. Nu mă așteptam ca Portugalia să regreseze în timpul ăsta, de când n-o mai văzusem, însă trebuie menționat aici și faptul că noi ajunsesem acolo după ce petrecusem săptămâna dinainte cu cele două mame din dotare, plimbându-le prin diverse locuri frumoase din cele trei țări la intersecția cărora trăim: Franța, Germania și Elveția. Deci e posibil ca Portugalia să fi fost tot timpul așa, doar că în anii 2000 când am ajuns eu prima dată acolo, din capătul celălalt și mai sărac al Europei, părea o lumină comparativ cu România. Între timp pare că România a cam ajuns-o din urmă sau e pe aproape, iar noi ne-am mutat mai la vest și deja ne-am obișnuit ochii cu alte standarde.

De fapt am găsit multe similitudini cu România în săptămâna asta petrecută acolo, mai ales că, fatalitate, pe 18 mai, când noi ne alegeam președintele, ei își alegeau parlamentarii, pentru a treia oară în tot atâția ani. Ca și noi, portughezii au avut de ales între coaliția de la putere (acuzată de corupție) și un soi de auriști, care la ei se cheamă Chega (Ajunge!) și care au obținut de data asta locul doi în parlament, cu peste 20%, dar nu suficient ca să facă guvernul. Încă.

Orașul Porto și celelalte localități prin care am trecut, plus toate drumurile și autostrăzile erau marcate de tot felul de panouri și îndemnuri la vot, de fețe care promiteau salvarea Portugaliei și că vor face totul împreună cu și pentru oamenii locului. Afișe care promovau aceleași mesaje ca și pe la noi, că de ce se dau bani pentru înarmare, și nu pentru educație, sănătate sau ca să aibă oamenii unde locui, sau panouri în care e vorba despre PSD-ul și PNL-ul lor, care au tot alternat la putere în ultimele decenii, diferența fiind că ei au acumulat 50 de ani de corupsao, nu doar 35 ca noi. Și privind la cum arătau lururile la fața locului era ceva ce puteai înțelege, căci dincolo de buzz-ul turistic țara probabil are problemele clasice de inegalitate în dezvoltare clamate cam peste tot în lume la ora asta.

O altă asemănare cu România, izbitoare și neplăcut mirositoare, au fost focurile. Pe oriunde am ajuns în săptămâna asta am tot văzut fumuri de la gunoaie arse pe câmp sau în diverse curți. Practic ne-am simțit ca la noi la moșie. Pentru o țară cu istoricul de incendii pe care îl are Portugalia a fost surprinzător să vedem că se practică la scară mare arderile astea necontrolate de gunoi sau material vegetal. În același timp, pompierii/bomberos sunt proslăviți și li se mulțumește public, peste tot, prin tot felul de panouri și afișe, că ce bravi sunt ei, iar la fiecare cazare la care am stat (apartamente închiriate pe booking) am constatat că toate aveau în dotările probabil obligatorii câte un stingător și câte o „manta” pentru plite, în caz că îți ia foc vreo mâncare și trebuie să acoperi cu ceva flacăra. Chiar mă gândeam că la noi ministerul care autorizează bnb-urile nu se preocupă de paza contra incendiilor, deși am avut și noi partea noastră de belele.

Și ca să fie beleaua completă, domnul inginer a închiriat și o mașină electrică, cu care să ne plimbăm prin nordul Portugaliei, așa că am mai avut pe cap și grija încărcării bateriei, care ce-i drept a fost mai problematică în primele zile, după care ne-am mai relaxat. Portugalia are destul de multe încărcătoare, doar modalitatea de plată a fost mai complicată pentru noi, neștiutori, la început.

Acestea fiind zise, să vă spun totuși și ce am făcut, văzut, mâncat, băut pe acolo, că într-o săptămână am reușit să trecem totuși peste prima impresie și chiar am avut câte ceva interesant de văzut 🙂

Porto

La Porto am petrecut primele trei zile și ultima, înainte de noaptea în care am dormit în aeroport, că aveam avionul de întoarcere la prima oră a dimineții și am zis că n-are rost să mai plătim o cazare pentru până la 4-5 dimineața. Pe parcursul acestor zile s-a cam menținut prima impresie. Porto e un oraș aglomerat turistic, plin de șantiere dar și de clădiri degradate, în egală măsură, un oraș în care în general portughezul de rând nu prea-și mai permite să trăiască, după cum ne-a zis o tânără cu care am conversat un pic la o stație de încărcare a mașinilor electrice. Portughezul nu-și permite să cumpere o casă în Porto, probabil nu-și permit mulți să cumpere o căzătură istorică la care renovarea costă mai mult decât face, de aia majoritatea celor reabilitate sunt destinate turismului.

Partea bună în tot răul e că toate clădirile reabilitate par să respecte modelul original sau măcar păstrează coaja, fațada, pe care o renovează, iar la interior se construiește o clădire nouă, modernă și funcțională. Pe parte de urbanism ei și-au dat seama că ăsta e atuul oricărui oraș istoric, să păstreze măcar aparențele, altfel ce ar mai poza hoardele de turiști în căutare de azulejos?

Cam toate obiectivele recomandate de ghidurile turistice pot fi bifate într-o zi jumate sau chiar sărite, dacă se dovedesc imposibil de accesat. Ăsta a fost pentru noi cazul librăriei Lello, ceva asemănător cu Cărturești Caruselul nostru, doar că mai veche și deci mai valoroasă. Noi ne-am lipsit, văzând coada de turiști de la intrare, și cred că aia nu mai e demult o librărie, ci doar o locație de Instagram, pentru care plătești ca să faci și tu aceleași poze pe care le-au făcut milioane de turiști înaintea ta. Chiar mă întreb dacă cineva a mai răsfoit recent vreo carte în librăria aia.

Alte obiective ar fi fost Palatul Bursei, pe care l-am sărit pentru că următorul tur în limba engleză era ceva mai târziu decât aveam noi drum pe acolo, și bineînțeles toate cramele înșirate pe malul stâng al râului Douro, unde se înghesuie lumea să deguste vinuri și eventual să cumpere pentru acasă. Noi nu le-am bifat nici pe astea, pentru că eu le văzusem acum mulți ani iar domnul inginer a preferat să experimenteze o Kia electrică decât să guste niște vinișor direct de la canea.

Dar intuind probabil că sunt prea mulți turiști pentru ce capacitate au muzeele și obiectivele tradiționale să satisfacă, micii întreprinzători au venit cu alternative. Una pe care n-am mai văzut-o până acum era asigurată de un băiat cu o boxă audio și un dispozitiv rotitor, ca ăsta din imagine în care sunt înghesuite patru doamne. Jucăria făcea clipuri numa bune de pus pe rețele. Punea o melodie în boxă, la alegerea clienților, înghesuia lumea pe platforma în jurul căreia se rotea o tijă cu un telefon și în câteva minute era gata clipul. Fetelor nu le rămânea decât să-l posteze ca să arate ce trip nebun au avut ele la Porto. Ehei, unde era pozarul cu păsărica de pe vremuri?!

Așadar, noi mare lucru n-am văzut în Porto, cultural-vinicol vorbind, în schimb am făcut și noi niște poze minunatei gări centrale, la un loc cu alte câteva sute de turiști în același timp, am traversat celebrul pod Eiffel (de fapt se numește Dom Luis) și pe sus și pe jos, de câteva ori, am dat o tură cu telecabina ca să vedem orașul de sus și am mâncat probabil cea mai bună friptură de vită de pe continent (nu la fel de bună ca aia din Argentina, însă), la o terasă pe malul apei, la care am revenit în ultima zi ca să repetăm figura, dar n-a mai fost la fel de reușită a doua oară. Nici noi nu mai eram la fel ce-i drept.

Mâncarea

Pentru că tot s-a strigat friptură, hai să epuizăm subiectul culinar. Am cam avut dificultăți din punctul ăsta de vedere, din mai multe motive. Unul ar fi că programul nostru de masă nu prea se potrivea cu al lor. În afara orelor stabilite de mese (12-16 și 18-22) restaurantele lor nu prea servesc mâncare, ba sunt și închise pe alocuri. Iar dacă te nimerești într-o locație turistică, chiar și la orele astea trebuie să stai la coadă ca să ai loc la masă. Cam asta a fost situația în Porto, care era aglomerat cu turiști, dar și prin diverse stațiuni de la mare, unde în cursul săptămânii era pustiu iar în week-end nu prindeai loc la masă. Numa necazuri.

În rest, în localitățile neturistice problema era alta. Restaurantele erau doar pe hartă, dar închise în realitate. Așa că am mai băgat și niște cumpărături de la supermarket, mai ales cât stătea mașina la încărcat în parcare. Într-un loc din ăsta uitat de lume, mai spre nord, am mâncat o shaorma destul de tristă la niște băieți asiatici, noi și o colonie de muște, că era singurul local deschis. La Porto, întro seară, după ce am reușit să ne calmăm cu încărcarea mașinii, am mâncat într-un soi de pizzerie, unde eu am luat un celebru francesina, un sandwich specific regiunii, pe care l-am lăsat pe jumătate în farfurie. Nu arăta rău, doar că era un carcalete imposibil de mâncat: între două felii de pâine, înghesuiseră tot felul de cărnuri, unele și cam vechi, după gust, gen cârnați, friptură, șuncă, iar deasupra un ou ochi prăjit, totul înecat într-un sos de roșii/curry oarecum iute.

Prețurile, în schimb, erau decente, cam ca în România, pe alocuri chiar mai mici, oricum mult mai mici decât în Franța, Germania, că de Elveția nu mai zic… În general am mâncat cu 50, maxim 80 de euro două persoane, cu tot cu aperitivul lor care de fiecare dată e bun de te lingi pe degete, băuturi, salate și câte un fel doi. Un pahar cu vin între 1,5 și 2-3 euro, o bere tot pe acolo, o cafea 1 euro, o supă de pește 5 euro, o friptură 18 euro, un pește Dorada 20 de euro, un platou cu fructe de mare 19 euro, o oală cu orez și fructe de mare, pentru 2 persoane – 47 de euro.

S-a mâncat și pește, fructe de mare în diverse feluri, udate cu celebrul vihno verde, dar s-a și luat țeapă la un restaurant din celebra Costa Nova (zic mai jos de ce e celebră) unde am comandat niște pește și după ce am mâncat aperitivul și am așteptat o juma de oră să vină peștele a venit ospătărița să ne zică că nu mai au unul dintre peștii comandați și că dacă vrem altceva, dar că oricum comanda noastră e ultima la bucătărie și mai avem de așteptat. Ne-am simțit cam excluși, alții veniți după noi primiseră deja mâncarea pe masă, doar pentru că vorbeau portugheza. În fine, poate a fost doar o impresie, oricum am plecat flămânzi – noroc cu aperitivul, și ne-am consolat în friptura aia de la Porto de care vă spuneam, că oricum era ultima zi. Dar ce vreau să zic e că la capitolul mâncare, deși în general a fost bună, probabil au și ei niscai lipsă de personal sau în fine, calitatea servirii a mai lăsat de dorit pe ici pe colo.

Trecutul glorios și prezentul scăpătat

Printre excursiile de o zi recomandate din Porto se numără și vizitarea văii Douro, supranumită și valea vinului, căci acolo se cam concentrează producția acestei licori la care se pricep așa de bine portughezii. Se poate face și cu un tren, pe o parte a râului, dar și cu mașina, pe malul celălalt, până la Pinhao și înapoi.

Noi am făcut-o cu mașina, ne-am oprit din loc în loc ca să admirăm peisagele, care erau fără îndoială minunate – deși vremea în zilele alea a fost cam înorată – și am avut tentativa de a vizita Casa Mateus, care dă numele celebrului vin rose pe care-l beau toate doamnele, inclusiv în România.

Și aici am avut ghinion, în sensul că n-am mai prins un tur ghidat al casei propriu-zise, că fuseseră toate locurile vândute hoardelor de grupuri turistice, dar pentru o sumă mai mică (numai 13 euro de căciulă) ne-au lăsat să ne plimbăm nestingheriți prin imensul domeniu. Am mâncat pe săturate cireșe direct din pom, că tocmai se coceau, și am petrecut vreo oră acolo, aflând cu ocazia asta și că domeniul a rămas doar cu numele și vechile ustensile, vinul se face în altă parte, de către alții care au achiziționat brandul.

În parcarea de peste drum de intrarea în mărețul domeniu Fundação Casa Mateus se aciuase o familie care tocmai își spăla rufele, iar doamnele se spălau pe ele însele, într-un soi de cișmea publică, ornată cu bulendrele întinse la uscat. Peste drum, în curtea palatului, turiști de toate naționalitățile plăteau niște zeci de euro biletul ca să vadă și să deguste un trecut istoric glorios, dar apus.

Acolo unde nu prea ajunge turistul, deși ajunge autostrada

Cele mai mișto experiențe au fost însă acolo unde nu prea ajunge turistul. Sau oricum nu așa de mulți în perioada aia a anului – final de mai. După ce am plecat din Porto ne-am cazat două nopți la o pensiune undeva la țară, în apropiere de Parcul Național Peneda Geres, prin care trece și granița cu Spania. Oscilasem înainte între zona asta din nordul orașului Porto și zona viticolă din est. Ne-am gândit că am văzut destule dealuri cu vii în ziua precedentă și că un parc național trebuie să fie mai interesant. Și a fost.

Un punct forte al portughezilor, pe care noi n-am reușit să-l atingem, deși avem deja și noi aproape 20 de ani în UE, este infrastructura. Portughezii au făcut autostrăzi, șosele și căi ferate cât să ajungi de oriunde-oriunde în fâșia aia de țară înghesuită între Spania și ocean. Și totuși asta nu a fost de ajuns ca să conducă la dezvoltarea armonioasă a tuturor regiunilor. În continuare ruralul lor este aproape la fel de trist ca și al nostru, deși categoric este mult mai ușor accesibil, grație acestei infrastructuri care a ajuns practic în fiecare colț de țară. Carevasăzică, infrastructura, mult clamată la noi, nu e de ajuns.

Văzută așa superficial, atât cât am putut să vedem noi într-o săptămână de umblat pe acolo, Portugalia pare afectată de această mare problemă pe care o avem și noi: diferențele mari între viața la oraș și aia de la sat, lipsa de perspective în afara orașului. E adevărat că sunt multe case care denotă bunăstare și pe la sate, dar în general localitățile rurale par pustii și acolo predomină mai degrabă sărăcia și agricultura.

De asemenea, prin localitățile de la malul oceanului s-a construit mult, în general pare că mai bine decât la noi, sunt blocuri sau vile aerisite, dar sunt de asemenea pustii – sau mă rog, erau în mai când am stat noi acolo – pentru că sunt toate cumpărate pentru turism sau ca locuințe de vacanță.

Dar nouă ne-a plăcut mai mult în zonele astea mai pustii decât în aglomeratul Porto. Așa că am savurat cele două zile prin jurul Parcului Peneda Geres, în care pare că s-au concentrat toate cascadele Portugaliei și jumătate din ale Spaniei.

Portugheza care i-a învățat pe englezi să bea ceai

Ce am mai văzut prin zonă a fost un soi de grânare antice (secolul 18), construite din piatră foarte bine îmbinată, ca la incași. În satul Soajo pare că se găsesc grupate și păstrate mai multe la un loc, însă plimbându-ne prin nordul Portugaliei în zilele alea am mai văzut grânare din astea la câte unii prin curte. La început am crezut că sunt un soi de cripte pentru morți, mai ales că toate au cruce în vârful acoperișului. Dar se pare că au fost și încă mai sunt folosite pentru depozitarea cerealelor.

Apoi am luat-o spre granița cu Spania, unde harta zicea că ar fi trebuit să vedem nu știu ce oraș fantomă, dar în locul lui am găsit un baraj – Lindoso – și un lac de acumulare, iar frontiera era marcată de niște băieți care-și pășteau caii pe acolo. Ah, iubesc frontierele astea marcate simbolic (și remarcate doar de serviciul de telefonie mobilă) cum sunt și cele între Franța-Germania și Elveția, pe care le traversăm noi mai des în ultima vreme, mi se par de departe cele mai frumoase dovezi ale faptului că granițele sunt doar niște obstacole în mintea oamenilor.

A doua zi am vizitat Braga și Guimaraes, două orășele cochete, mult mai bine aranjate decât Porto, în care părea că există un echilibru între turism și viața obișnuită a oamenilor. La Guimaraes am vizitat și palatul ducilor de Braganza, construit cică pe la 1400 de fiul nelegitim al unuia din regii Portugaliei. Aici am aflat că a existat o Caterină, infantă de Portugal, fiica regelui Ioan al IV-lea, care pe la 1600 s-a măritat cu Charles II al Angliei și a devenit astfel regina Angliei. După cum susțin portughezii, Caterina asta a fost cea care i-a învățat pe englezi să bea ceai, să folosească furculițe și să facă marmeladă din portocale. Căci ea a dus la curtea Angliei toate aceste obiceiuri din Portugalia.

Tot în partea de nord am colindat litoralul până la Viana do Castelo, unde mai există un pod făcut de Eiffel, un șantier naval unde se reparau diversele nave cu care portughezii străbăteau mările lumii și o ditamai biserica în vârf de deal, care cică s-a dorit o copie a mai celebrei Sacre Coeur din Paris. Cert e că a fost construită în vreo 40 de ani. De sus se vede orășelul la poalele dealului și oceanul.

Portughezul care a inventat lobotomia

În ultimele două zile ne-am cazat la malul mării, dar mai la sud, la vreo 40 de km de Porto. Se făcuse frumos și mi-am imaginat că o să ne putem înmuia degetele în apa oceanului. Am încercat, dar era rece, iar pe plajă nu prea se putea sta din cauza vântului. Altfel, am găsit destule alte chestii de făcut prin zona litorală.

De exemplu casa părintească a primului portughez care a luat Nobelul – al doilea a fost Saramago – domnul Egas Moniz (pronunțat egîzmoniz), neurolog, în 1949, pentru inventarea lobotomiei. Omul s-a născut în satul Avanca, din provincia Aveiro, un sat în care se pare că doar casa asta memorială e mai răsărită, în rest sărăcie ca pe vremea când domnul Moniz făcea experimente pe câinele familiei.

Când am ajuns acolo, închis peste tot, iar în curte odată cu noi mai intrase un cuplu de portughezi mai în vârstă, veniți tocmai de la Lisabona. Domnul fusese doctor, doamna era o mare admiratoare de veselă și porțelanuri, după cum aveam să constatăm vizitând împreună casa lui Moniz. Noroc cu ei că au bătut și insistat pe la ușile casei până a ieșit o doamnă care ne-a spus să așteptăm ora fixă, că o să înceapă „turul”. Ne-am plimbat vreo 20 de minute prin vasta grădină și la ora fixă ne-am înființat la ușa aia. Acum erau două doamne care dădeau din colț în colț, că niciuna nu știa altă limbă decât portugheza și păreau mai degrabă încurcate de turiști decât încântate.

Dar cum eram numai noi și cuplul lisabonez s-a convenit că poate să ne ia cei 4 euro taxă de intrare și să ne traducă atât cât mai poate, domnul doctor și consoarta lui, care știau atâtea cuvinte în engleză câte mai înțelegeam și noi în portugheză.

Doamna ghid s-a scuzat că ei la școală i-au plăcut mai mult științele decât limbile străine, și totuși nici cu științele alea nu părea prea avansată, căci vizita în casa memorială s-a concentrat mai degrabă pe porțelanurile chinezești, cristalurile de Boemia și de Aveiro, la care soția domnului doctor se extazia și ni le „traducea” și nouă accentuând numele proprii. De asemenea ne-a fost arătată capela în care se ruga doamna Moniz, care era foarte religioasă, în contrast cu domnul Moniz care era ateu. Deh, nu tai creierul omului dacă ai frică de Dumnezeu.

În sfârșit, am ajuns și în singura cameră din toată casa în care erau expuse instrumentele doctorului și câteva planșe cu metoda lui care se numește leucotomie – a fost rebotezată ulterior de niște americani lobotomie, dar în esență e același procedeu, taie legăturile dintre partea frontală a creierului și restul. Aici ghida a insistat că leucotomia e cu totul și cu totul altceva decât lobotomia și a povestit cum Moniz a injectat substanță de contrast în câinele familiei, descoperind astfel angiografia. Câinele se pare că a mai trăit niște ani, dar nu la fel de norocoși au fost niște pacienți care n-au supraviețuit, după cum zice wikipedia, de unde am aflat mai multe decât de la casa memorială a doctorului Moniz.

Se pare că doctorul a avut diverse preocupări în lunga sa viață, a scris cărți despre sex – probabil cât se ruga nevasta – a făcut și niscai politică, ocupând niște funcții de ministru pentru o vreme, apoi s-a întors la medicină unde a făcut experimente pe creierele nefericiților care în epocă erau diagnosticați cu schizofrenie, depresie sau diverse tulburări psihotice. Lobotomia a mutilat destui (se zice că mai multe femei decât bărbați, că ele erau mai nevricoase) până să se descopere medicația antidepresivă și antipsihotică. De asta unii ar fi cerut chiar reconsiderarea premiului Nobel pentru doctorului Moniz, dar lucrurile au rămas așa, iar Moniz este azi o celebritate în Portugalia (susținea domnul doctor vizitator). Nu suficient de mare încât casa memorială să aibă măcar un ghid vorbitor de engleză, totuși, dar cine vrea să afle despre el uite că află.

În fine, am văzut și eu cu ocazia asta, în realitate, o medalie de Nobel, care mi s-a părut cam subțire. A fost prima și singura probabil, dacă nu ia totuși domnul Cărtărescu și el vreun Nobel și se expune medalia în Piața Universității ca să ne închinăm toți la dânsa.

Pe lângă satul lui Moniz mai era o altă localitate în zonă unde o fostă fabrică de conserve fusese transformată în muzeu, și puteai să vezi cum se fac celebrele conserve de sardine portugheze, care au magazine instagramabile prin toate orașele. Cred că am trecut de cel puțin trei ori prin satul ăla, pe lângă fosta fabrică, la diverse ore, am și sunat o dată la ușă, dar niciodată nu am găsit-o deschisă. Și nici nu aveai pe cine să întrebi, căci, cum spuneam, localitățile alea pe acolo par fantomatice.

Numai berzele, o invazie chiar, par să locuiască acel mal de continent. Câte cuiburi de berze am văzut în localitățile alea n-am văzut nicăieri până acum. Ca să știți, când pleacă berzele, cred că acolo se duc, în regiuna Aveiro din Portugalia.

Moliceiro – bărcile vesele cu proprietari rasiști

Dacă n-am avut noroc la conserve am avut noroc la muzeul bărcuțelor pescărești denumite moliceiro, care circulă în special pe râul Aveiro, ceea ce a făcut ca localitatea cu același nume să fie recunoscută și ca Veneția Portugaliei. Muzeul moliceiro este de fapt un atelier de recondiționat bărci, lângă care s-a amenajat o sală cu câteva exponate, pe bani europeni. Ghida, sau ce o fi fost duduia aia care le păzea, s-a certat tot timpul al telefon cu cineva, încă de când am intrat noi pe ușă (tot singurii vizitatori) și ne-a invitat cu un gest indiferent să ne uităm pe acolo cât vrem. Era gratis.

Ne-am uitat noi la teorie, dar am fost atrași afară, pe mal, unde trăsese o astfel de barcă, din care se chinuiau unii să scoată apa. Am ieșit și ne-am uitat mai bine la ea, și așa l-am cunoscut pe Rafael, proprietarul bărcii, care când a auzit că suntem români ne-a debitat rapid cele câteva cuvinte pe care le știa: mulțumesc, vacă și încă ceva, dar am uitat.

Rafael a fost încântat să ne arate barca lui, pe care dăduse 18.000 de euro acum câțiva ani și cu care plimbase turiști prin Veneția portugală – așa învățase și cuvintele românești, se pare. Ne-a arătat și care e specificul fiecărei bărci, căci aceste moliceiro sunt de fapt purtătoarele unor mesaje, fie religioase, fie politice, sexuale sau pur și simplu amuzante. Pe lateralele bărcii, în capătul ascuțit și încovoiat, sunt desenate în manieră naivă diverse scene și zicători. De exemplu pe barca lui Rafael scria îndemnul să mănânci, să bei și dacă mai vrei să mănânci și nu mai poți să tragi o bășină ca să mai faci loc. Multe alte scenete au același gen de umor, majoritatea sexiste, dar na, umor popular. Am găsit destul de multe asemănări cu crucile noastre de la Săpânța.

Ca să ne arate și cum se fac bărcile, Rafael ne-a condus înapoi în muzeul atelier, unde chiar se lucra la o barcă. Era ca la el acasă acolo, pentru că își adusese de multe ori barca la reparat, iar acum urma să participe cu ea la un soi de întrecere cu alte bărci similare, la care ne-a invitat și pe noi, a doua zi. Când am intrat în atelier, Rafael a avut grijă să îi anunțe pe meșterii care lucrau la barcă că noi suntem români, dar că nu suntem țigani. Prima dată n-am prins asta, mi-a povesti-o domnul inginer după aia, însă figura s-a repetat a doua zi când am ajuns la concursul de bărci, și unde Rafael ne-a prezentat din nou coechipierilor lui, cărora le-a punctat, mândru, că suntem români, dar nu țigani. Se pare că era teribil de uimit de această descoperire.

Tot la întrecerea de bărci s-a organizat și un soi de târg popular cu de toate, la care am reușit să vedem totuși și localnicii, căci trebuie că stătuseră ascunși până atunci. Fuseseră ocupați să producă toate chestiile astea:

Aveiro, Veneția Portugaliei

Rafael a ieșit pe locul 3 în cursa de bărcuțe moliceiro. Noi ne-am dus să ne plimbăm și în Veneția Portugaliei, dacă tot eram în zonă. Și am dat cu ocazia asta peste o adevărată bijuterie art nouveau, cu case renovate, una și una, cu o gară la fel de frumoasă ca aia din Porto, cu bărcuțele colorate pline cu turiști care se dădeau în sus și în jos pe un canal destul de scurt – între centru și fosta fabrică de porțelanuri, convertită și ea în centru de evenimente – și cu probabil cea mai bună înghețată, mai bună chiar și decât aia din Veneția.

Din păcate și aici ne-am lăsat absorbiți de străzile și bărcile din Aveiro și am ratat programul de la muzeul orașului, ceva în legătură cu o prințesă Joana a Portugaliei care n-a vrut să se mărite și s-a călugărit și a devenit o sfântă… Dar oricum, orășelul ăla merită câteva ore într-o vacanță.

În vecinătatea Aveiro, la malul mării, se află Costa Nova, localitate celebră datorită caselor pescărești din lemn vopsite în dungi colorate. Evident, acum nu mai sunt pescărești, sunt airbnb-uri sau case de vacanță, dar numai dacă ești al naibii nu-ți vopsești casa acolo în dungi. Ce-i drept, efectul vizual e plăcut și noi pentru asta ne-am dus acolo. Altfel am nimerit tot într-o stațiune aglomerată – era și week-end – unde am mâncat scump (cred că aici a fost masa de aproape 80 de euro) și nu neapărat ceva extraordinar.

Pe lângă astea în dungi, însă, există și destule în stiluri diverse, dar ca și la Porto exista rândul de case întreținute la strada principală, iar în spate se ascundeau diversele căzături care încă nu fuseseră cumpărate pentru a fi transformate.

Mult mai plăcută a fost atmosfera într-o stațiune vecină, unde nu sunt case dungate, dar sunt plaje întinse, mici baruri pe plajă, cu muzică în surdină sau deloc și oameni care stau doar să se uite în zare. Acolo ne-am simțit cel mai bine, așa că am revenit și a doua zi, doar ca să rămânem cu gustul ăla bun la plecare 🙂

Cam asta a fost vacanța în nordul Portugaliei. În continuare rămân cu amintirea dulce a vacanțelor perfecte petrecute în sud, în Algarve, dar poate că e bine să nu revizitez și locurile alea, ca să rămân măcar cu amintirea 🙂

P.S. În caz că doriți să aflați cum a fost cu mașina electrică în vacanță, putem aranja eventual să scrie domnul inginer părerea lui despre de ce nu s-ar simți confortabil să cumpere o mașină electrică pentru drumuri lungi. Dar numai dacă există un interes…

Tags: Aveiro, Egas Moniz, leucotomie, lobotomie, moliceiros, molicero, Porto, Portugalia, premiul Nobel, saracie, slider, turism excesiv, vacanța Porto