Cum să înfrunți un dictator. Și alte vise umede, jurnalistice

Facem noi ce facem și iar avem un Nobel la clubul de carte. În ritmul ăsta cred că suedezii ar trebui să se gândească să dea un premiu Nobel și celor care citesc operele laureaților, că nici nouă nu ne e ușor 🙂

De data asta e vorba de jurnalista Maria Ressa, din Filipine (Philippine), care a împărțit Nobelul pentru pace din 2021 cu rusul Dimitri Muratov, de la Novaia Gazeta. După asta a scris o carte oarecum autobiografică – How to stand up a dictator – în care povestește cum s-a făcut de a ajuns ea jurnalistă și cum luptă de pe această baricadă, de aproape 40 de ani, cu puterea din țara ei, dar nu numai, mai nou și cu „surveillance capitalism”, adică noua putere mondială, reprezentată de rețelele sociale – căci, așa cum zice Ressa, colonialismul n-a murit, doar s-a mutat online.

E o carte în care eu una, fostă jurnalistă, am regăsit câteva din bucuriile și frustrările meseriei, dar m-a făcut să mă văd și din afară, de pe marginea pe care mă aflu acum, și să-mi dau seama că putem fi enervanți, atunci când devenim prea pătimași într-o direcție sau alta. Categoric, însă, cartea are și părți bune, iar una dintre ele, mi se pare mie, este că Maria Ressa reușește să descrie destul de clar cum se petrece manipularea și dezinformarea, mai cu seamă în era rețelelor sociale. Dar din păcate asta nici nu prea ne ajută la ceva…

Bone filipineze și dictatori

Maria Ressa s-a născut în țara aia despre care mulți dintre noi știm că există, mai degrabă datorită bonelor filipineze. Acum câțiva ani am nimerit din întâmplare la un film documentar despre crimele fostului lor dictator Duterte, și așa am mai aflat ceva despre Filipine. Iar acum pot să zic că țara asta, cu șapte mii de insule și peste o sută de milioane de locuitori, îmi e un pic mai cunoscută și datorită cărții Mariei Ressa.

Cum spuneam, femeia s-a născut în Filipine în anii 60, a rămas orfană de tată și până la zece ani a fost crescută mai mult de bunica paternă, care s-a cam războit cu maică-sa pentru asta. La un moment dat mama ei a emigrat în America, unde a cunoscut un american frumos (aflăm că semăna cu Elvis) cu care s-a măritat și a mai făcut câțiva copii. Dar nu și-a uitat nici prima progenitură, așa că într-o zi a venit cu americanul la Manila și a răpit-o pe Maria de la școală, ca să-i ofere o viață mai bună în America. Ceea ce s-a și întâmplat.

Maria Angelita Delfin a devenit Maria Ressa, a învățat bine, a avut parte de niște profesori providențiali și a ajuns în cele din urmă la Princeton, cu șanse mari să devină orice vrea ea. În numai zece ani americani, părea că o nouă lume i se deschide la picioare, totuși treaba aia cu „sângele apă nu se face” a fost mai puternică, așa că la 20 de ani, când încă nu se decisese ce vrea să facă cu viața ei promițătoare, a decis să se întoarcă în Filipine. O chestie pe care probabil mulți n-ar înțelege-o, mai ales dacă nu s-au simțit vreodată străini și neadaptați.

Deși părea că s-a integrat foarte bine în America și a sclipit la școală, Maria Ressa spune că acolo a fost mai degrabă un observator de pe margine și că niciodată nu s-a simțit a locului.

Cum ne alegem dictatorii

Întâi colonie spaniolă, apoi americană, filipinezii au supraviețuit istoriei „independente” de după 1946 cum i-a dus și pe ei capul. Deși aparent Constituția lor e copy-paste după aia americană, în anii 60-80 au avut și ei un Ceaușescu al lor, pe nume Marcos, care la început a fost băiat bun, dar a rămas în istorie mai mult pentru acapararea puterii, crime, corupție și faima odioasei sale soții. Imelda Marcos se pare că era mai despotică decât bărbatul (ele sunt mereu mai rele) și avea o pasiune pentru lux și pantofi (o colecție de peste 3000 de perechi, cică), în timp ce poporul murea de foame.

Cuplul Marcos a mai stabilit un record neegalat încă de alții, au furat niște miliarde de dolari din visitieria țării. Au fost dați jos de la putere prin revoltă populară în 1986, și înlocuiți cu soția principalului opozant, pe care Marcos îl omorâse cu sânge rece chiar pe aeroport, când se întorcea în țară. De altfel asta nu e singura soție care-i ia locul bărbatului acolo, femeile par să fie destul de prezente în politica țării. Inclusiv Imelda Marcos are o carieră politică lungă, și după căderea soțului.

Dar președinții aleși democratic, după căderea lui Marcos, s-au dovedit fie prea slabi de înger, fie și ei corupți, fie chiar criminali (cazul Duterte) cert e că parcursul filipinezilor după revolta populară din 86 până acum n-a fost prea fericit. Judecând după informația – menționată și de Maria Ressa – că la ora actuală sunt mai multe autocrații în lume decât democrații, reiese că pesemne oamenii asta vor, un tătuc mai degrabă decât povara gândirii proprii și a libertății.

Fie asta, fie organizarea filipineză pe familii politice îngreunează intrarea în arenă a unor noi politicieni, activiști, care să schimbe paradigma. Iar atunci când intră, sunt epurați de ăia mai puternici. Din ce am mai studiat după ce am terminat cartea, Filipine are câteva familii celebre, cum ar fi Marcos, Duterte, Aquino, ai căror membri s-au tot rotit la cârma țării în ultima sută de ani, și chiar dacă se mai căsăpesc între ei tot au destule resurse „de cadre” ca să ducă dinastiile mai departe.

De exemplu Duterte criminalul are vreo doi sau trei copii din prima căsătorie ajunși fie primari, fie parlamentari (evident, pe merit, că se știe că competența se moștenește în familiile politicienilor), iar în zilele noastre, mai exact după ce mandatul lui s-a terminat în 2022, fii-sa a fost aleasă vicepreședintă.

Dacă Ceaușescu ar mai fi trăit…

La noi se spune că dacă n-ar fi fost împușcat în 89, Ceaușescu ar fi fost reales probabil după câțiva ani de democrație. Mai pacifiști, filipinezii nu l-au împușcat pe Marcos al lor, ci i-au permis să plece cu nevasta, banii și copiii în Hawai, de unde li s-a permis să se și întoarcă după câțiva ani. Cică statul ar fi recuperat o parte din banii furați, dar probabil nu puteau vinde chiar și pantofii Imeldei, ca să-i recupereze pe toți, căci avea și ea nevoie să se încalțe cu ceva când a fost realeasă parlamentar. Conform wiki Imelda Marcos a fost parlamentar din 1995 până în 2019, ba chiar a candidat și la președinție, dar fără succes.

Însă familia Marcos a rămas la putere, pentru că fiul lui Marcos dictatorul, și al Imeldei, iubitoarea de lux, a fost ales în 2022 președintele Filipine, imediat după criminalul Duterte și la 35 de ani de la înlăturarea tatălui lui. Iar în discursul lui a spus că ce-a fost a fost, trecutul trebuie uitat, pentru ca țara și poporul să meargă înainte. Și azi țara merge înainte, cu președinte – fiul dictatorului Marcos, și vicepreședintă – fiica criminalului Duterte. Democrație ereditar constituțională.

Cum s-a întâmplat asta? Păi aparent asta a vrut poporul, votul e sfânt, nu-i așa? În realitate e mai greu de înțeles, deși Maria Ressa explică destul de bine mecanismul. Dar să nu sărim peste epoca de aur a jurnalismului și a Mariei Ressa.

CNN și „envelopmental journalism”

Așadar Maria Ressa s-a întors în patrie mai degrabă din cauza unei dezorientări specifice vârstei de după liceu, în care mulți dintre noi habar n-avem ce vrem să facem cu viața noastră.

… cum să găsim sensul în viețile noastre. Sensul nu este ceva de care te împiedici sau pe care ți-l oferă cineva; îl construiești prin fiecare alegere pe care o faci, angajamentele pe care le alegi, oamenii pe care îi iubești și valorile care îți sunt dragi.

În căutarea sensului vieții, a scopului, Maria Ressa a dat din greșeală peste jurnalism și el peste ea și a fost a match made in heaven, cum se zice pe la americani. După cum am mai povestit pe aici, și eu am fost cam la fel în perioada aia a vieții mele, habar nu aveam ce vreau să fac, așa că întâlnirea cu jurnalismul a fost providențială și pentru mine. Are meseria asta ceva în ea, ca armata sau călugăria, reușește să-ți dea un scop în viață, să te facă să crezi că ești special și că ce faci tu contează. Și nu căutăm toți asta în viață?

Marea șansă a Mariei Ressa a fost însă CNN, care a făcut din ea o celebritate locală și chiar zonală și asta pe fondul celeilalte șanse pe care i-a dat-o propria mamă, care a răpit-o din Filipine ca să-i dea o viață mai bună în America. Educația americană combinată cu originea ei au făcut-o probabil corespondentul CNN perfect pentru Asia.

Eu n-am avut niciuna din șansele astea, că nu putea și mama să-și găsească un Elvis rătăcit prin Europa de Est, așa că CNN-ul meu a fost Curierul național, în anii 90, dar a fost destul de fulfilling și pentru mine, de vreme ce am stat acolo zece ani.

La CNN Maria Ressa a învățat meserie și a reușit să se întrețină din ea, ceea ce nu era lucru puțin nici atunci, cum nu e nici acum. Jurnalismul e adesea făcut cu burta goală, mai ales în țările astea în curs de dezvoltare, cu sărăcie și educație precară. De aia dacă nu ai convingere, pasiune, niscai sentimentalism prostesc și credința că e menirea ta să faci treaba asta (deci să fii cam naiv) nu prea reziști mult în branșă, decât dacă treci și pe alte ștate de plată.

Tranziția de la presa controlată de stat, sub dictatură, la presa coruptă din democrație e facilă. Până la urmă nu e mare diferență între cenzura de stat și aia privată sau chiar autocenzură. Noi le ziceam pișcotari și fripturiști. Maria Ressa povestește despre „envelopmental journalism”, adică jurnalismul de plic (envelope = plic). Căci atunci când salariul îți e prea mic și mai și întârzie cu lunile, cum era și la noi în anii 90 și chiar 2000, plicul oferit de unul și altul dintre puternicii zilei e greu de refuzat:

Jurnaliștii buni refuzau plicul, dar păstrau tăcerea în legătură cu cei care îl acceptau. Atitudinea majorității jurnaliștilor care lucrau pe atunci era să recunoască în privat că exista corupție în rândurile noastre, dar să privească în altă parte. La urma urmei, se credea că acea persoană are o familie de hrănit. Jurnaliștii care expuneau corupția erau adesea primii atacați. Acest lucru nu s-a schimbat.

Ca și în România, în Filipine corupția e la fel de generalizată. Căderea dictatorului nu a schimbat decât capul, dar rețeaua socială a rămas neschimbată, la fel ca și la noi. Într-o societate supusă arbitrariului, în care statul de drept care va să zică nu există, fiecare se descurcă cum poate și sistemnul clientelar, de relații, este de fapt singurul pe care te poți baza. N-a ajutat deloc nici apelul noii președinte (văduva Aquino) la reconciliere, ca să păstreze pacea socială. Deși a părut o măsură civilizată, punerea batistei pe țambal de fapt nu a făcut decât să pepretueze boala:

Corupția a fost una dintre cele mai corozive probleme ale Filipinelor. Exista în guvern, în industria media și în viața de zi cu zi. Politicienii și poliția abuzau de puterea lor, cu impunitate, canalele TV se cenzurau pentru a obține beneficii, oficialii cereau mită de la oamenii obișnuiți. Ceea ce se întâmpla în mass-media se întâmpla și în fiecare industrie din Filipine: oamenii preferau relațiile în detrimentul faptelor. Chiar și președinta Cory Aquino a afirmat, ca parte a filosofiei sale, că filipinezii ar trebui să prefere reconcilierea decât răzbunarea pentru anii Marcos. La acea vreme, această atitudine avea sens, țara trebuia să se vindece după ce ieșise dintr-o dictatură.

Sună foarte românesc, nu-i așa? Vă mai amintiți „țara are nevoie de liniște!” și prima pagină complet albă a crucișătorului presei românești, ziarul Adevărul, în timp ce minerii îi cotonogeau cot la cot cu miliția pe nebunii ăia care cereau democrație și înlăturarea comuniștilor din structurile statului, la Piața Universității?

În fine, în acest tablou general, Ressa a avut norocul să nu facă presă pe burta goală, căci în primii ani a avut o bursă din SUA și a fost luată sub o aripă protectoare de o jurnalistă mai bătrână de acolo, apoi a intrat în simbrie tot la americani, la CNN iar ulterior a fost suficient de deșteaptă și întreprinzătoare să i se dea pe mână un post TV important, unde probabil a câștigat excelent, și apoi și-a făcut propriul site de știri și investigații – Rappler.com. O succesiune de șanse care i s-au tot dat și de care a știut să profite.

Spre deosebire de ea, eu am ajuns abia spre finalul carierei în presă să lucrez pe bani decenți, și pentru străini – elvețienii de la Ringier, care pe vremea aia, la finele anilor 2000, respectau libertatea presei. Doar când am lucrat pentru Ringier pot să spun cu mâna pe inimă că nu mi s-a cenzurat niciun subiect, dimpotrivă, am putut să public anchete chiar despre oameni politici aflați la putere. În schimb cât am lucrat pentru patroni români de presă am primit de câteva ori „sugestii” de genul „ce, ăsta e subiect, pe cine crezi că interesează?!”. N-am luat plicuri, deși se dădeau și pe la noi, în schimb am acceptat să renunț la subiecte pe care patronul nu le voia, dintr-un motiv sau altul, în loc să trântesc ușa redacției și să-mi caut libertatea de exprimare în altă parte. Unde? Că peste tot era la fel, difereau doar interesele patronilor.  Unica soluție, dacă tot muncisei să documentezi un subiect și credeai în el, era să-l „vinzi” unui coleg de la concurență, sperând că poate patronul lui nu e prieten cu subiectul vizat. Cam așa se petrecea cenzura în vremea mea.

Însă trebuie spus și că uneori etica nu poate ține piept singură tentației corupției. În cariera mea am fost adesea susținută de mama, din pensia ei (deși nu era specială), în timp ce eu mă dădeam mare ziaristă, dar aveam telefonul tăiat acasă, că întârziam mereu cu plata facturii, așa cum îmi întârzia și mie salariul. Că nu luam plicul ținea și de educația mea, dar mai ales de libertatea pe care mi-o oferea faptul că nu aveam o familie de întreținut și nici vreo apetență pentru lux. Dacă aș fi avut copii și o familie mai grea, cine știe…

Dar chiar și așa, mai mult făcând foamea, cu credite și datorii, pentru mine anii de presă românească au fost frumoși și intenși, au fost evoluția mea ca om și m-au ajutat să-mi depășesc o mulțime de rețineri și defecte, cum ar fi o timiditate excesivă și o lipsă cronică de încredere în mine.

Pentru Maria Ressa, jurnalismul a fost de asemenea menirea, scopul în viață pe care-l căuta. La scară internațională, ea  a trăit perioada de aur a jurnalismului mondial, în anii 80-2000, când Internetul era abia la început iar jurnaliștii erau niște mici dumnezei:

Experiența mea în jurnalism era norma printre jurnaliștii generației mele, deoarece crescusem în epoca de aur a profesiei noastre, când organizațiile de știri le ofereau angajaților suficiente resurse și protecție pentru a ne face treaba. Îmi plăcea să fac reportaje. A fi reporter a dat anilor mei douăzeci și treizeci o doză extraordinară de adrenalină, care îmi dădea sens vieții;

Apoi a venit epoca rețelelor sociale și cu ele a fost votat și Duterte în Filipine.

Duterte și trollingul patriotic

Duterte era un fost procuror, devenit primar printr-o regiune filipineză, unde se remarcase prin eliminarea fizică a adversarilor și a „elementelor declasate” de care voia să scape din localitate. Avea faimă de intransigent, mână forte, ceva ce multora le place la un om politic, chiar dacă mâna aia e plină de sânge. Să taie în carne vie, să fie bărbat. Când a ajuns președinte de țară a continuat treaba, la scară națională. Practic și-a mutat vânătoarea într-un bazin mult mai mare, cu pești de diverse mărimi. Printre ei, oameni politici din opoziție, dar și jurnaliști incomozi, cum era și Maria Ressa.

În mandatul Duterte (2016-2022), în Filipine au început să apară morți pe străzi (câteva zeci în fiecare noapte) purtând pancarte pe piept pe care scria că erau traficanți de droguri și că de aia fuseseră eliminați. Poliția era fie complice, fie neputincioasă. Apoi au început procesele împotriva opozanților și jurnaliștilor. Președintele declarase război drogurilor, dar și celor care nu erau de acord cu el.

Când afli chestiile astea te întrebi automat cum de restul oamenilor sunt de acord cu toate astea, cum de nu văd că e greșit? Ressa spune că Duterte a ajuns de fapt președinte prin manipularea minților și comportamentului oamenilor care au votat.  Adică, Duterte n-ar fi fost atât de popular, ci l-au ajutat niște campanii de marketing digital duse pe Facebook și care au manipulat opinia publică într-o manieră nemaiîntâlnită până la el. Dezvăluirea acestei rețele și alte articole și campanii critice ale site-ului reapler.com la adresa noii puteri au făcut ca aceleași conturi fake și boții care au lucrat pentru alegerea lui Duterte să se întoarcă împotriva Mariei Ressa și a colegilor ei, să-i defăimeze, să-i intimideze.

Duterte a inaugurat trolling-ul patriotic, adică campanii online de ură și hărțuire, sponsorizate de stat, direcționate spre diverse voci critice la adresa puterii, ca să le intimideze și reducă la tăcere.

Apoi chiar instituțiile statului, acum la dispoziția lui Duterte, s-au chinuit câțiva ani de zile să-i deschidă procese, și s-o hărțuiască prin anchete penale, cu arestări, cauțiuni, interdicții de a părăsi țara și chiar o condamnare în final. Acuzațiile erau diverse, că au finanțări externe, că slujesc altor interese, că mint, calomniază, distrug unitatea națiunii etc. Combinate, toate astea au diminuat audiența site-ului, i-au împuținat resursele economice și au zdruncinat încrederea publicului în jurnaliști.

Cum scot rețelele sociale ce e mai rău din noi

Ressa spune că de vină pentru deriva asta existențială mondială ar fi schimbarea gardienilor informației, jurnaliștii  – care în vremea noastră documentau informația, o verificau din trei surse etc – cu rețelele sociale, care au democratizat informația, dându-le oamenilor impresia puterii, și accelerând răspândirea informației și implicit a dezinformării la un nivel și ritm cu care nicio autoritate a lumii nu poate să țină pasul.

Noua tehnologie ne-a permis să transmitem informații publicului mai rapid decât ar putea orice guvern să obțină informații pe cont propriu. Asta a însemnat că oficialii guvernamentali au avut mai puțin timp să se gândească înainte de a-și declara pozițiile și mai puțin timp să delibereze înainte de a acționa în consecință. Iar guvernele aveau să învețe în curând să modeleze opinia publică utilizând aceste evoluții tehnologice.

În goana asta s-ar fi pierdut mecanismele de control pe care jurnaliștii clasici le aveau – după ce jurnalistul verifica informația, ea mai trecea prin câteva filtre, șeful direct al jurnalistului, departamentul de documentare, uneori și ăla juridic, apoi aprobarea finală de publicare. Pe când azi, pe rețele oricine face „jurnalism cetățenesc” care e el bun, dar e cam subiectiv lăsat așa de capul lui. Și dacă ar fi numai așa zisul jurnalism cetățenesc, dar mult mai gravă este de fapt opacitatea rețelelor sociale, care funcționează după algoritmi și mecanisme necunoscute și sunt, momentan, niște giantice experiemente sociale.

Ca să explice mai bine mecanismul, Ressa citează mai multe studii antropologice care descifrează mecanismele luării deciziei și influențării acesteia, dar și propriile observații empirice, de reporter prezent la locul unor atrocități comise de mulțimi dezlănțuite. De exemplu, își amintește că a fost în Indonezia la un masacru între niște bande rivale, și i-a întrebat pe oameni cum a început totul? Și răspunsul întotdeauna era că „ceilalți au început, nu noi”.

Acesta era întotdeauna răspunsul atunci când izbucnea violența. Forța gloatei distrugea controlul individual, oferindu-le oamenilor libertatea de a fi cea mai rea versiune a lor. Ceea ce vedeam în Indonezia era ceva ce văzusem în Filipine și ce voi vedea într-o zi în alte țări din întreaga lume, pe măsură ce puterea dezinformării începea să devasteze mințile și să transforme comportamentul oamenilor, adesea mai puțin educați sau mai puțin familiarizați cu internetul.

Cam asta zice Ressa că e vina rețelelor sociale, că anihilează calitățile individuale, subordonându-le celor de grup și transformând indivizii în membri fără voință ai unei gloate manipulate să facă una și alta, la comanda unor forțe obscure. Acele forțe fiind de fapt campaniile hibride plătite de „actori statali și nestatali”, ca să cităm o formulă la modă și pe la noi în ultima vreme.

Pentru a înțelege reacția teroriștilor la autoritate, am apelat la celebrele experimente ale lui Stanley Milgram (vă amintiți de „cele șase grade de separare”?) și la experimentul făcut în închisoare de Philip Zimbardo. Milgram a descoperit că majoritatea oamenilor urmează instrucțiunile, chiar și atunci când li se spune să administreze șocuri potențial letale altor persoane. Studiul lui Zimbardo a fost contestat, dar el își menține concluziile: oamenii își pierd individualitatea și își asumă caracteristicile rolurilor care le sunt atribuite. Cu alte cuvinte, autoritatea ne poate oferi libertatea de a fi cea mai rea/urâtă versiunea a noastră. Aceste experimente îmi vor reveni în minte mai târziu, în contextul rețelelor de socializare: cât de ușor este să asmuți o gloată împotriva unei ținte.

Cum 80-95% din deciziile noastre sunt bazate mai degrabă pe ce simțim decât pe ce credem/știm, până la urmă manipularea asta nu e deloc grea. Rețelele sociale exploatează fericit această slăbiciune umană, zice Ressa, făcând profit din mulgerea sentimentelor cele mai intense: frica, furia, revolta, toate ducând în final la violență. „Violența a îmbogățit Facebook”, „Facebook favorizează astăzi câștigarea de bani în detrimentul siguranței publice”, zice Ressa, care pare să aibă o feudă mare cu rețeaua asta și aproape deloc cu celelalte (e drept că Tik Tok nu cunoscuse încă ascensiunea fulminantă atunci când a scris ea cartea).

Ressa spune că a sesizat în mai multe rânduri Facebook despre problemele din viața reală, generate de diversele decizii luate de Zukerberg și colegii lui, dar măsurile reparatorii au venit târziu sau deloc din partea Facebook. Principalul reproș al Mariei Ressa la adresa rețelelor este că contribuie la distrugerea democrației pe planetă, punându-se la dispoziție dictatorilor. Iar noi toți suntem păpuși în mâinile lor, ale „surveillance capitalism”-ului care și-a dat mâna cu dictatorii lumii, și astfel jucăm toți în propriul „Truman show”.

Jurnaliștii nu mai sunt paznicii faptelor și informațiilor. Noii paznici, platformele tehnologice, au pus în aplicare reguli care oferă echivalentul armelor nucleare populiștilor și autocraților, pentru a întoarce societatea și democrația din întreaga lume cu susul în jos.

Da, în teorie sunt de acord cu Ressa, că diferența dintre vechea presă și puterea rețelelor sociale e ca între tunul din primul război mondial și bomba nucleară. Problema e că ambele au potențial letal. Războaiele nu au apărut odată cu bomba atomică, și nici manipularea. Jurnalismul clasic manipula și el, era corupt și el, e drept poate că influența într-o măsură mult mai restrânsă decât o fac acum rețelele, și da, existau diverse mecanisme de control, dar care nu sunt întotdeauna eficiente. Presa întotdeauna a aparținut celor care au avut bani și putere. Până la urmă inclusiv Duterte avea propria emisiune TV, la care apărea săptămânal. Și peste tot pe planetă media e împărțită pe ideologii și partizanate și avem destule exemple în istorie de jurnalism pus în slujba dictaturii.

De asta încrederea în presă era oricum pe o pantă descendentă și fără apariția Internetului și a rețelelor sociale. Și asta din cauza modului „profesionist” în care jurnaliștii și-au făcut treaba când erau unicii gardieni ai informației.

Retragerea în pustiu nu e o soluție….

Ressa acuză că prin rețelele sociale o minciună se rostogolește rapid și ajunge la un număr uriaș de oameni, iar până când vine și dezmințirea sau fact checking-ul deja nu mai atinge aceeași audiență sau oamenii decid să rămână la convingerea formată inițial. Dar și în presa clasică se știa că un drept la replică nu avea niciodată aceeași audiență ca articolul inițial, în care se făcuse afirmația pretins falsă. Vorba aia: „calomniază, calomniază, ceva tot o să rămână” are rădăcini atât de vechi încât nici chatgpt nu știe cui să i-o atribuie.

Acum, însă, trăim într-adevăr într-o cacofonie universală în care e imposibil să mai înțelegi ceva. O mână de fanatici se ceartă cu altă mână de radicalizați din tabăra adversă, și totul pare un război mondial, datorită amplificării și rostogolirii postărilor de către algoritmi care favorizează conținutul emoțional, pentru ca utilizatorul să stea lipit cu ochii de ecran cât mai mult timp. În plus avem o supraproducție de informație care nu face decât să ne prăjească creierul.

Oamenii nu mai știu ce să mai creadă și mulți aleg de fapt să se izoleze, să nu mai citească, să nu mai asculte, să nu mai intre pe rețelele sociale. Asta e cealaltă față a manipulării prin algoritmi și conturi false, că îi reduce la tăcere pe cei mai mulți oameni de bună credință, care ajung să creadă că tot ce se scrie pe acolo e de fapt real, că toată violența aia e pe bune și că ei au rămas singuri și izolați într-o bulă de normalitate amenințată din toate părțile. Sau pur și simplu le e lehamite să mai deschidă gura, că nu știu de unde le vine imediat o găleată de lături. Riscul e ca ei să nu mai iasă nici la vot, pentru că, asaltați de toate aceste campanii, ajung să creadă că votul lor nu contează, e insignifiant, și uite așa iese Duterte președinte.

Însă dictatori au fost aleși sau au ajuns la putere prin diverse tertipuri și înainte de rețelele sociale. Inclusiv filipinezii l-au avut pe Marcos mult înainte de nașterea lui Marc Zukerberg. Manipularea și dezinformarea au existat de când lumea, nu au apărut odată cu presa clasică sau cu Internetul.

Și dintotdeauna soluția a fost simplă, și totuși atât de costisitoare încât nimeni nu vrea s-o adopte:

Educația determină calitatea guvernării. O investiție în educație are nevoie de o generație pentru a da roade. În mod similar, țările resimt impactul acestei ignorări a educației o generație mai târziu. Aceasta le determină productivitatea, calitatea forței de muncă, investițiile și, în cele din urmă, produsul intern brut (PIB). Linia bugetară a unei națiuni pentru educație este o investiție în poporul său. Capacitatea de a discerne și de a pune întrebări, care este crucială atât pentru jurnalism, cât și pentru democrație, este, de asemenea, determinată de educație. Jurnaliștii și organizațiile de știri sunt o reflectare a puterii poporului de a-și trage la răspundere liderii. Aceasta înseamnă că, în cele din urmă, calitatea unei democrații poate fi observată și în calitatea jurnaliștilor săi.

Și ajungem iar la jurnaliști și la calitatea lor. Deși e conștientă că epoca de aur a presei a murit, Maria Ressa nu-și poate reprima nostalgia și regretul. Spune că e conștientă că presa trebuie să se reinventeze ca să poată ține pasul cu noile mijloace de informare, dar pare că e o luptă inegală și deja pierdută. Dă ca exemplu modul în care Facebook a manipulat întreaga piață media, ca să o slăbească și în cele din urmă s-o anihileze:

Eu habar nu aveam de chestia asta, dar văzând avalanșa asta de conținut video, de podcasturi și de infografice, întotdeauna m-am gândit că de vină sunt eu, că îmbătrânesc, și nu pricep când a devenit textul așa de demodat, de toată lumea vrea informația ilustrată, distilată, gata regurgitată. Iată, până la urmă probabil publicul a fost educat să prefere ce a vrut rețeaua.

Deși le incriminează, totuși Ressa nu încurajează abandonarea rețelelor, dimpotrivă, îi este recunoscătoare unei prietene care a ales să contracareze toate minciunile care se spuneau despre ea pe Facebook, să răspundă, să comenteze ca să încerce să lupte cu calomniile. E un consum nervos uriaș și epuizant, mai ales dacă tu însuți ești cel atacat.

Există și un sfat pentru cei care stau pe rețele și se simt copleșiți de intensitarea vieții de pe ele, un fel de numărat până la zece și respirat adânc, înainte de a posta, comenta, distribui sau reacționa la ceva emoțional, pentru că astfel dejoci un pic planul diabolic al lui Zukerberg:

creșterea timpului petrecut pe un site prin oferirea de conținut din ce în ce mai emoționant, radical și extremist este un model care ocolește mintea noastră rațională, logică, ceea ce Daniel Kahneman a numit „gândire lentă”. În schimb apelează la creierul nostru care „gândește rapid”, cere reacții emoționale rapide, instinctive, în mare parte inconștiente, fixate în amigdală. Regretatul biolog E. O. Wilson le-a numit „emoțiile paleolitice”. Dacă citești ceva ce te face emoțional și predispus să împărtășești sau să acționezi, încetinește ritmul; gândește încet, nu repede.

… dar nu putem fi toți Maria Ressa

Însă admit că pentru mulți dintre noi soluția ultimă, deși nici asta nu e comodă, este să ne retragem din acest tumult, care până la urmă nu ne aduce nimic bun. Eu una am ales-o în ultimul an și încă mă lupt să micșorez cele câteva ore petrecute săptămânal pe rețele. Mă mai mănâncă degetele când și când să mai scriu ceva pe acolo, dar îmi spun mereu că poate trăi lumea și fără părerile mele. Am rămas să-mi scriu părerile doar aici, în cadrul intim, ca să-mi amintesc peste ani cât eram de naivă 🙂

Dintr-un soi de frustrare personală, am ales să ies din presă când am constatat că nimic din ce am scris și făcut acolo timp de aproape 20 de ani nu a folosit la ceva. E drept că ulterior m-am mai amăgit și cu activismul civic, dar a mai pălit și ăsta, iar acum am decis să-i mai las și pe alții să se mai agite pentru țărișoară, că e loc pentru toată lumea. Asta mă face să o privesc cu alți ochi pe Maria Ressa, care a rămas pe poziții și luptă.

Cu siguranță că e nevoie de o stofă specială pentru asta, căci nu poți trăi cu această amenințare permanentă desupra capului. Că poate când cobori din avion la sosirea în țară te arestează sau chiar te împușcă. Doar au făcut-o cu destui înaintea ta, nu? Cinstit, eu m-am întrebat de câteva ori citind cartea de ce totuși nu i s-a întâmplat ceva mai rău, ce l-a oprit pe Duterte să-i facă felul?

Și acum dacă tot sunt la modă spoilerele, să zic și eu că Maria Ressa e bine mersi, încă nu a fost nici închisă, nici ea nici gura ei. Happy end-ul cărții e că primește și juma de Nobel de pace, ceea ce îi oferă încă o tribună de la care să-și predice crezul, binili a mai învins puțin, dar mai e mult până departe.

Dictatorul a fost înfruntat, i s-a terminat și mandatul între timp, iar la putere a venit altul. Vorba aia, în materie de președinți, scapi de dracu, dai de tac-su. Realitatea care rămâne însă, la nivel planetar, este că o mulțime de voci critice, jurnaliști, activiști cam cu asta au de luptat în fiecare zi: hărțuieli online sau offline, procese de tip SLAPP, unii mai plătesc și cu viața sau doar cu banii pe care nu-i au, doar pentru că au ales să facă o treabă pe care majoritatea cetățenilor refuză s-o facă: să tragă la răspundere puterile în fiecare zi, nu numai când se întâmplă alegerile. Iar asta într-adevăr – dincolo de inerentele cabotinisme, ipocrizii și chiar corupția care există și în rândul acestor oameni – e o chestie grea, exagerat de grea, care-ți mănâncă ficații și uneori te face să pari nebun în ochii celorlalți. Dar fără ei lumea s-ar duce dracului mai accelerat decât pare c-o face acum.

Hai că iar m-am lungit cu recenzia asta, dar asta e cu jurnaliștii ăștia, veșnic sunt nevorbiți, nescriși și se încăpățânează să creadă că cineva le mai citește pogoanele de text, în lumea asta care favorizează conținutul video-audio și grafic 🙂 Dacă ați citit cartea Mariei Ressa și vreți să vă spuneți părerea despre ea, hai duminică, 7 decembrie, de la 20.00, la clubul de carte, online. Bonus, avem ocazia în seara aia să bârfim și rezultatul alegerilor la Primăria Capitalei, la care contemplu pentru prima dată în viața mea de votcat posibilitatea să nu mă duc.

Link de conectare la clubul de carte

Tags: Cum să înfrunți un dictator, democrație, Facebook, jurnalism, Maria Ressa, retele sociale