15 ani cu pisica Toshiba și relația cu alte animale

Se împlinesc 15 ani de când am găsit-o pe Toshiba pe stradă, în București, lângă un șantier. Era un început de decembrie uscat și rece, iar ea avea sub o lună și era plină de muci. Niște muncitori de la șantierul pe marginea căruia stătea îi aruncaseră o felie de salam sau parizer. Nici nu se uita la el. Fițoasă din prima zi. Am luat-o în palme, cu gândul s-o încălzesc. Muncitorii mi-au zis s-o iau de acolo, că sigur moare sau o calcă ceva. De parcă eu, care nu mai avusesem pisică în viața mea, îi garantam o soartă mai sigură.

Nici nu-mi plăceau pisicile. Avusesem câine, într-un trecut îndepărtat, și deci mi se părea o incompatibilitate. Totuși am cărat-o după mine până la Poștă, unde mă dusesem cu treabă, și înapoi. Se culcușise pe geanta mea foto (aveam pe vremea aia un Canon, mă dădeam fotograf în devenire) și a mieunat de câteva ori până acasă, dar cum s-a văzut înăuntru s-a suit direct pe laptop și acolo a rămas. De unde i s-a tras și numele.

Am dus-o la veterinarul de la parterul blocului, cu gândul s-o înstrăinez către cineva mai competent. Nu s-a găsit nimeni să vrea o negritură jegoasă și prăpădită. Nu avea deloc drăgălășenia aia cu care pisicile frâng inimile tuturor. La vet s-a ales cu niște injecții în fundul ăla schilod și osos, și niște indicații de baie, ca să scape de eczema de pe piele. Pe carnetul de sănătate a fost scris 13 noiembrie data nașterii, rasa comună europeană și fraiera pe capul căreia a picat.

Cam așa a fost începutul. Au urmat zece ani de subjugare lentă, dar sigură. Am devenit omul ei, sclavul ei, perna, desfăcătorul de pliculețe, curățătorul de litieră și scărpinătorul între urechi, la 4 dimineața când nu putea să bage o boabă în gură singură, pe întuneric. Ne-am iubit, până la urmă, în felul nostru. Eu pe ea, cu toată iubirea aia de crazy cat lady în devenire – deși până la ea credeam că pisicile sunt viclene și nesuferite – ea pe mine cu stilul ăla pisicesc, în care te torturează dimineața devreme, dar te recâștigă când vine și-și pune capul pe pieptul tău și te privește languros.

A fost, trebuie să recunosc, și cea mai comodă pisică. A acceptat să-și facă nevoile afară, în balcon, și litiera curățată la mai multe zile, ba chiar o săptămână. A stat și singură acasă câte o săptămână, ba chiar o lună când am fost prin Cuba și America latină. Aunci a început prietenia ei cu mama, care venea să stea cu ea în week-end, renunțând cu greu la programul de telenovele – că noi nu aveam televizor. Așa a început, pe nesimțite, să devină „negresa lu’ mamaie” și „ciocolata mea cu lapte”, deși mama a fost genul ăla de părinte care nu acceptă în ruptul capului animale în casă. Dar toți ne înmuiem la bătrânețe.

Din vara lui 2020, când am început să stăm mai mult pe la moșie, Toshiba s-a mutat „temporar” la mamaie și acolo a rămas și azi. De atunci relația noastră este de love hate, mai mult hate, căci ca un făcut, atunci când le vizitez sau când mă vizitează ele, e nevoie de mani-pedi, iar operațiunea asta e coșmarul Toshibei. Prin urmare sunt nu numai aia care a abandonat-o când avea 10 ani, dar o mai și torturez cu unghiera de câte ori ne vedem.

De fapt mutarea la mamaie trebuia să fie într-adevăr temporară, până când făceam casa, căci ne-am temut că Toshiba n-ar face față vieții la curte, cu atâta concurență canină și felină. Dar deja în iarna lui 2021, când ne-am mutat în casă, mamaie era cam atașată de ea, și ea de mamaie, așa că le-am lăsat împreună. Mă simt, însă, de fiecare dată vinovată pentru abandonul ăsta. Relația asta o simt ca pe un eșec.

Azi este prima ei zi de naștere în care eu nu sunt lângă ea, dar i-a pregătit mamaie lumânări potrivite pentru vârsta asta, o conservă de ton și a „tocmit” chiar un fotograf pentru ocazie 🙂

În ultimii ani i-au albit toate mustățile și singura ei plăcere pare să fie să stea lângă mamaie în pat, în poziția „cu mâna la blană”, adică cu mâna pe burtă. Nu mai e așa jucăușă, ca pe vremuri, totuși s-a comportat corespunzător cu cutia în care curierul i-a adus trei saci de nisip din ăla fin, pentru fundu-i regal. Instinctul față de cutii e intact 🙂

Nu știu cât înseamnă 15 ani pisicești, dar în viața asta a noastră sunt 15 ani de iubire, venită chiar din mai multe surse, ceea ce nu e totuși cel mai rău lucru care i se putea întâmpla în viața asta a ei, judecând după cum a început, nu? 🙂

 

 

Alte relații de iubire, necondiționate decât de mâncare

Cât despre mine, am mai avut în perioada asta relații, chiar multiple, cu alte animale. La moșie, cel puțin, a fost o hemoragie de pisici, generată după cum am mai povestit pe aici de „tradiția” țăranului român, care nu-și serilizează animalele și aruncă puii.

Așa m-am pricopsit eu cu toți puii ăștia aruncați pe câmp, care ajungeau la mine în curte. La apogeu am avut și vreo 20 de exemplare. Pe unele le-am dat spre adopție (greu tare), altele au murit (am săpat câteva gropi în fundul curții în perioada 2021-2022) iar pe cele care au rămas le-am sterilizat. Zece bucăți, la care s-a adăugat anul trecut un al 11-lea, băiat, pe care din păcate nu reușește nimeni să pună mâna, ca să-l castrăm și pe el.

Șeptelul e întregit de câinele Șandor, care este și șef, dar și fraierul turmei, mai ales iarna când e frig și îi ocupă pisicile cușca, iar el doarme ca prostul pe prag. Îi iubesc pe toți la fel (deși evident că am favoriți) și îmi e doar de ei în fiecare zi, dar n-aveam cum să-i luăm și pe ei aici cu noi. Pe de-o parte nici nu le-ar fi mai bine aici, la bloc, în timp ce acolo au 2000 de mp la dispoziție – iar pisicile chiar mai mult, că mai sar și gardul 🙂

Dar pe de altă parte, sunt conștientă că relația mea cu ele se răcește și de fiecare dată când ajung să le văd (la o lună o dată) trebuie parcă să ne împrietenim din nou. Șandor e singurul care mă ține minte, și Găurica, pisica pe care am ținut-o mai mult în brațe de când era pui, pentru că a tot avut accidente și a ajuns des la vet.

Dar probabil toate astea sunt doar în capul meu, iar pentru ele sunt, la fel ca și pentru Toshiba, aia care aduce mâncarea și nebuna care le mângâie mai agresiv, așa cu nesaț 🙂

Cum era să fiu petsitter în Basel

Ca să-mi alin dorul de ele și nevoia de drăgăleală blănoasă constantă, m-am înscris aici pe un site de petsitting, un fel de Tinder dar pentru femei înebunite după blănuri 🙂 M-am gândit, totodată, că e și un side job de integrare bun pentru cineva ca mine, care nu vorbește deocamdată suficient de bine nici franceza, nici germana, dar nici n-are nevoie ca să se înțeleagă cât de cât cu niște animale. Astă vară am și fost la primul meu interviu pentru un astfel de job. Două elvețience urmau să plece în vacanță două săptămâni și aveau nevoie de cineva care să vină zilnic la cele două pisici ale lor, să le dea atenție, medicamente și să le curețe nisipul.

Mi-am făcut frumos un cv pe site-ul ăla, am pus poze cu nenumăratele mele animale de acasă, am scris o poveste frumoasă despre ce dor mi-e mie de ele – ceea ce era adevărat – și am purces la interviu. Era o zi ca multe pe aici, capricioasă și schimbătoare. Pentru că distanța de la mine de acasă până la interviu era de câțiva km, am zis inițial că mă duc cu bicicleta (un drum de 15-20 de minute), dar când am ieșit din casă am văzut un nor negru și am auzit niscai tunete îndepărtate, așa că am decis să merg pe jos, că poate mă trăsnea pe bicicletă și-mi rămâneau toate animalele orfane 🙂 Oricum, era un traseu plăcut, care traversa și niște grădini urbane, așa că am luat-o repede la picior.

Am ajuns la timp, dar am făcut prostia să le spun și celor două femei că am venit pe jos, și de unde, și au rămas cam surprinse. Mi s-a părut că am primit un minus sau cel puțin o privire ciudată pe chestia asta. Apoi am făcut cunoștință cu pisicile. Motanul s-a tolănit la mângâiat fără probleme, ba chiar nu se mai dădea jos de pe mine, pisica m-a ignorat și mi-a mirosit în treacăt degetele, cu o mică limbă. Femeile au fost extaziate, căci o știau fițoasă, deci a fost un punct câștigat. Animalele mă acceptaseră.

Apoi am vorbit despre de ce sunt acolo, le-am zis că l-am urmat pe domnul inginer, că și eu lucrez, dar remote, și cu ce mă ocup, în fine, am vorbit sincer și deschis, pe principiul că și mie mi-ar plăcea să cunosc așa persoana pe mâinile căreia mi-aș lăsa pisicile. Nu ascund și că la mijloc era totuși un fee consistent – ca toate prețurile, la elvețieni și petsitting-ul se plătește pe oră mult mai bine decât câștig eu din ambele job-uri pe care le am în România. Dar cum eu eram pentru prima dată în postura aia, era primul meu interviu și nici nu aveam recomandări de la alți stăpâni de animale mulțumiți, eram decisă să le fac un rabat serios, mergând până la a face treaba gratis, doar ca să mai pun mâna pe o blăniță și să-mi fac și rost de niște recomandări.

Totuși n-a fost cazul, căci doamnele nici măcar nu m-au întrebat ce sumă aș vrea, ci mi-au mulțumit că am venit să ne cunoaștem și mi-au zis că mă vor anunța la finalul zilei pe cine au ales, că mai aveau niște audiții. Am reușit să ajung și înapoi acasă fără să mă plouă, dovadă că mă speriasem degeaba și aș fi putut să mă duc cu bicicleta, ca să nu par o ciudată disperată din România.

Mesajul a venit spre seară, când femeile m-au anunțat că au decis să aleagă pe cineva care „are nevoie mai multă de bani decât mine”, dar că mi-ar păstra contactul, că poate mai au nevoie altă dată. A fost prima dată când am primit un refuz pe motiv de bunăstare. Aparentă, cel puțin.

Probabil că pe viitor ar trebui să fiu mai puțin sinceră și să mă îmbrac mai prost la vizionare. Până la urmă nu orice poveste vinde, trebuie să stoarcă și o lacrimă de la socialiștii ăștia 🙂

Cam asta e relația mea cu animalele. Momentan rămân doar cu ale mele de acasă, pe care le vizitez lunar, și de care mi-e dor în fiecare zi. Și cu Toshiba, care deși nu mă mai iubește, rămâne totuși prima mea mare iubire felină. Care tocmai a împlinit 15 ani.

Tags: animale de companie, aniversare, catsitting, Elveția, petsitting, pisica Toshiba, pisici, poze pisici, Toshiba 15 ani