La mulți ani, măi animalelor!

A accepta un animal în viața ta echivalează cu a crește un copil, minus pretenția cu care-l împovărezi pe copil, de a te „crește” el la bătrânețe.

Azi e Ziua internațională a animalelor fără stăpân – mi-a zis Vier Pfoten – așa că am postat-o și eu pe Toshiba pe pagina de Fb a Vier Pfoten (ceea ce puteți să faceți și voi dacă aveți un animal de stradă pe care l-ați luat acasă). Se cheamă că nu mai e fără stăpân, dar tot din categoria „stray animal ” face parte, că nu are pedigree.

Invitația era de fapt mai completă, să postezi o poză cu animalul tău și să spui cum ți-a schimbat el viața. Ceea ce nu e ușor. A vorbi despre dragostea față de un animal, în România de azi, echivalează un pic cu a-ți pune singur o etichetă de ciudat. Dacă ești femeie și ai pisică/pisici – ești automat privită cu ușoare urme de milă, „săraca, n-are copii, bărbat, familie, a ajuns să crească pisici”. Ești un soi de „Domnișoara Cucu”, ciupită de molii, dar tolerată de societate.

Dacă ai un câine – maidanez – ești privit cu silă de ăia care consideră că toți câinii trebuie deportați pe altă planetă. Să nu-i mai vedem, să nu ni se mai cace nimeni în drum, să nu ne mai muște nimeni copiii, că noi nu ne chinuim să creștem un copil ca să ni-l mutileze un monstru cu canini care apare mișelește când nu te aștepți. Și degeaba îți educi tu copilul toată viața să nu pună mâna pe animale că sunt pline de microbi, că îți zădărnicesc tot efortul babele alea nebune de la parter, care dau de mâncare la maidanezii din tot cartierul, că dacă tot îi iubesc așa mai bine să-i ia în casă și să-i pupe sub coadă, fi-le-ar dragostea de animale să le fie, că nu mai avem loc în țara asta de animale! Ăștia sunt cei mai mulți, segmentul de populație care nu-i mai vrea pe străzi, dar refuză să accepte vreuna dintre variantele: adopție/sterilizare/omorâre. Se fac că nu înțeleg că totuși niște ființe vii nu pot să dispară pur și simplu, ca și când n-ar fi existat vreodată. La extreme se află iubitorii și cei care i-ar vrea împușcați direct în cap.

Eu am avut și câine, câțiva ani, pe Pongo care era un maidanez foarte bine crescut. A apăsat pe clanța ușii într-o bună zi și a intrat în casă. Nu s-a mai dat dus de pe covor până a doua zi dimineața, când l-am scos afară că trebuia să plec la serviciu. A făcut repede pipi și s-a întors la ușă. De atunci n-a mai plecat. A trebuit să renunț la el într-un timp, fiind mai mult plecată de acasă, iar ulterior s-a adaptat mai bine la noul stăpân așa că am zis că e spre binele lui să nu-l mai chinui într-o garsonieră.

Toshiba a apărut în viața mea aproape la fel, cu diferența că pe ea am cules-o eu de pe stradă, unde sigur ar fi călcat-o vreo mașină. Într-un an a evoluat de la ghemul ăla jigărit de blană, cu muci, care nu se desprindea de laptop, pentru că era cald, la mâța durdulie de azi, veselă, jucăușă, mâncăcioasă și prietenoasă. Nu pot să spun că sunt stăpâna ei, pentru că e exact invers. Cine are o pisică știe că de fapt casa întreagă se învârte în jurul existenței ei, iar tu trăiești pe lângă ea doar pentru a-i îndeplini toate capriciile.

Totuși, și Toshiba și Pongo au umplut niște goluri în viața mea. Și nu e vorba de „golul” de a nu avea copii, ci pur și simplu de nevoia pe care o are fiecare de afecțiune. Să dea și să primească, fără pretenții, fără așteptări. Cu riscul de a ultragia lumea bună, trebuie spus că a accepta un animal în viața ta echivalează cu a crește un copil, minus pretenția cu care-l împovărezi pe copil, de a te „crește” el la bătrânețe.

Câinele sau pisica nu-ți vor aduce o cană cu apă, nu-ți vor plăti pensia, nu-ți vor pune comprese reci ca să-ți scadă febra și nu-ți vor schimba plosca la nevoie. Dar e foarte posibil ca nici copilul să nu-ți facă toate astea. Din varii motive. Animalul îți va oferi o afecțiune constantă și necondiționată, tot timpul, îți va însenina zilele și calma nervii, îți va schimba dispoziția, te va face să pierzi aparent timp prețios doar ca să strângi pământul dintr-un ghiveci răsturnat sau să mături la miezul nopții punga cu făină împrăștiată prin bucătărie. Dar ce râs sănătos îți va dărui atunci când va aborda fețele alea mirat-nevinovate sau când va face vreo chestie care trădează nu numai că are creier, dar că știe să-l și folosească.

Sunt prea greu de exprimat în cuvinte stările prin care te face să treci un animal crescut pe lângă casă. Și dacă nu ai avut niciodată unul va fi imposibil de înțeles sau crezut. Văd asta pe fețele prietenilor mei, care mă tratează cu condescendență de când o am pe Toshiba. Știu ce gândesc și sinceră să fiu puțin îmi pasă. E încă una din chestiile pe care le ai sau nu în viață, nu poate fi impusă și nici învățată. Dar cred că dacă m-aș fi născut fără această nevoie de a iubi animalele aș fi simțit toată viața că îmi lipsește ceva foarte important.

De aceea nu pot să vă îndemn să adoptați animale, deși asta ar fi o soluție bună pentru a rezolva problema maidanezilor de exemplu. Dar pot să vă sugerez măcar să nu vă comportați cu ele ca și când n-ați fi oameni. Pentru că nu omorându-le o să trăiți voi mai bine, ci educându-vă pe voi și pe copiii voștri să se comporte responsabil cu ele veți ajunge să înțelegeți că niciun animal nu a cerut să „invadeze” spațiul vital al oamenilor. A fost exact invers. Iar faptul că ele sunt pe stradă ni se datorează, nouă și incapacității noastre de a le/ne asigura protecția.

 

Etichete: , , , ,

25 comentarii la “La mulți ani, măi animalelor!” Subscribe

  1. Diana 06/04/2012 at 19:35 #

    Am trei pisici acasa, doua provin de pe strada. Ofer cel putin o masa pe zi unui grup de pisici „de cartier” cu domiciliul prin subsoluri. Pe chestia asta m-am ales cu certuri, cu variiamenintari si cu reputatia de „nebuna”. Eu una ma bucur ca nu sunt unul dintre ghertzoii sinistri care crede ca Dumnezeu a facut lumea pentru el, pentru loganu’ lui si pentru copiii lui cei prost crescuti. Si nu as vrea sa-mi cresc vreun copil in mediul asta.
    Salutari Toshibei. Ce mai face Gogu?

    • Dollo 07/04/2012 at 14:43 #

      Gogu crește în burtă văzând cu ochii, dacă merge numai cu liftul, nu face mișcare deloc 🙂

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

casa becali

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉

Cum și-a arogat PSD un cinema de 3 milioane de euro din bani publici

poza-cinema-gloria-pro

Cinema Gloria, inaugurat și folosit doar de PSD deocamdată, nu are autorizație de securitate la incendii. ISU susține că nu poate amenda nici PSD, nici primăria, din cauza unor chichițe legislative. Totuși a amendat în același timp un cinematograf autorizat, închiriat de USR pentru un eveniment public.

„Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei

Faur, Gheorghe și Vișovan în fața scutului cu care vor săpa tunelul de metrou

Au plecat de 10-20 de ani din țară, s-au specializat în săpat tuneluri în Spania sau Italia, și acum vin ca specialiști „străini”. Vestea proastă e că vor să plece înapoi. Sunt dezamăgiți că România nu a ajuns Europa din urmă cât timp ei au fost plecați.

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Viceroy vrea să-și ia permisul, Bianca – doar să se mărite

IMG_2114

Pentru că statusul social adevărat stă în Dacia papuc, cu care se poate căra „marfa”, și în numărul de puradei agățați de fusta nevestei. Restul e deșertăciune.