Ce-am găsit să fie al meu

Primul obiect „pierdut” aici a fost un cearceaf. L-am întins la uscat pe suportul de rufe în balcon, la soare, a venit o pală de vânt și l-a luat și dus a fost. Am observat doar că nu mai e, m-am uitat de la balcon în curtea dintre blocuri, în alte balcoane, părea că nu e pe nicăieri. M-am gândit chiar că vântul a fost așa de puternic încât o fi ajuns cine știe pe unde, dacă nu chiar l-o fi luat în bot vreun avion care tocmai decola de pe aeroportul din apropiere.

Câteva zile mai târziu, când deja pierdusem speranța că setul de lenjerie ar mai putea fi completat, am găsit lângă scara blocului, de fapt între cele două scări, așa indecisă, o pungă de hârtie din care se zărea ceva alb-roze. Curioasă din fire, m-am dus mai aproape să mă uit ce e în pungă și, ce să vezi, era cearceaful nostru. Pfu!, am fost așa de bucuroasă de revedere, de parcă fusese o geantă cu bani.

Apoi zilele trecute a fost tot așa un vânt mai tare și mi-a zburat din balcon un ghiveci gol, din plastic. Când mi-am dat seama că lipsește m-am uitat pe jos, nici urmă de ghiveci. L-am găsit tot la scară, a doua sau a treia zi.

La scara blocului alăturat, stă deja de mai bine de o lună, tot așa, o umbrelă în așteptarea celui care a pierdut-o. Nu știu cum de o fi rămas fără stăpân, dar văd că pe aici e obiceiul ăsta, că nu-și însușește lumea lucrurile găsite. Desigur că nu e vorba de obiecte de valoare, poate că dacă ar fi portofele cu bani, biciclete sau alte chestii mai valoroase nu și-ar mai regăsi stăpânii așa de ușor, dar chiar și așa eu zic că e vorba de o mentalitate, care pe la noi e mai rară. Poate ăștia mai tineri s-o aibă. Dar noi, ăștia mai vechi, încă mai tragem ponoasele vremurilor de penurie.

Și eu mi-am însușit lucruri pe care le-am găsit, în loc să le las acolo unde erau, poate li se întoarce proprietarul. Și am văzut asta și la mama și la bunica, și la alții. Nu știu dacă o mai fi și în altă limbă expresia asta, dar noi românii avem „ce-am găsit să fie al meu” și ne place să și aplicăm. Chit că e vorba de obiecte inutile, tot le luăm, că nu se știe la ce ne-o trebui vreodată. Să fie acolo în casă. Plus că nu poți să lași așa ceva găsit pe stradă, că dacă nu-l iei tu îl ia altul, nu?

Vara trecută am comis-o și mai și. Într-o plimbare, m-am aplecat și am rupt niște mentă dintr-o tufă din curtea unei case, cu gând s-o pun în apă acasă, să facă rădăcină. Taman atunci a venit acasă proprietarul și m-a admonestat că „de ce furi, madame?!”, că ăla e furt… Eu m-am bâlbâit, în franceza mea precară, nereușind să-l fac să priceapă că noi în România avem credința asta ancestrală, că o plantă se prinde numai dacă altoiul e furat, nu dăruit (apud mama și tot nemul nostru de femei pricepute la furat altoaie). Probabil că i s-a făcut milă de mine și de fâstâceala mea, mi-a zis să aștept, a intrat în curte și mi-a adus ditamai rădăcina de mentă, să mi-o pun în balcon. Evident că s-a prins și aia dăruită, așa că acuma am mentă în balcon să-mi pun și în cap.

Toate curțile astea deschise, la vedere, fără garduri sau cu niște tufișuri ornamentale care pun totul în valoare, nu ascund nimic, vorbesc despre diferența asta de mentalități dintre noi și ei. Toată viața asta în comun de aici, cu care noi nu suntem obișnuiți sau de fapt nu mai vrem să fim obișnuiți, după ăia 40 de ani de comunism care a stricat comunitatea în loc s-o construiască. Gardurile noastre înalte și opace (inclusiv eu la moșie am așa ceva) nu ne apără totuși de hoți. Zilele trecute am aflat că un vecin de la moșie a fost călcat de hoți într-o noapte. Au venit cu o mașină fără număr (așa s-a văzut pe camerele de luat vederi ale primăriei) și au plecat cu un cazan de țuică și niște scule. Valori inestimabile la țară.

Și nu e numai la noi, când am fost în Cuba ne-au izbit gratiile de la absolut toate ferestrele, dar și de la balcoane. La casele alea coloniale, frumoase, chiar dacă majoritatea în paragină, singurele „îmbunătățiri” pe care oamenii le-au adus în comunism a fost un rând sau chiar mai multe de gratii solide, care să țină restul comunității departe. Când l-am întrebat pe proprietarul casei în care am stat în Havana: de ce atâtea gratii? ne-a spus o propoziție pe care o ținem minte de atunci și o tot repetăm: „Policia e muy debil!”.

Ce vreau să zic cu asta? Nu că pe aici nu se fură, că s-o fura și la ei. Luna trecută, la carnavalul de la Basel am aflat că elvețienii sunt exasperați de câte biciclete se fură de la ei. Dar probabil că anii mulți de bunăstare și de domnie a legii – când sunai la poliție chiar se întâmpla ceva, nu era „debilă”… – au efectul ăsta asupra creierului uman. Oamenii pot avea respect pentru proprietatea celorlalți și fără să fie speriați de gratii, garduri, paznici. Cel puțin ăștia trăiți pe aici, că viniturile ca mine fură plantele din curțile oamenilor…

Iar respectul ăsta se întinde și peste obiectele pierdute. Că nu e chiar furt să-ți însușești ceva găsit pe stradă, dar nici bine nu e. Că uite ce bucurie simte omul care-și primește nesperat cearceaful lucrul înapoi 😉

P.S. Ceva începe să se miște însă și în mine, să știți. Zilele trecute, când am dus gunoiul de compost în grădina blocului, era să calc în iarbă  pe o cutiuță albă, mică. Am ridicat-o și am văzut că erau niște căști de iPhone. Probabil îi căzuseră cuiva din buzunar, poate un locuitor din blocul alăturat, așa că m-am simțit și eu un pic franțuzoaică atunci când am așezat cutiuța la intrarea în bloc, pe scrumieră. Câteva ore mai târziu nu mai era acolo. Nu pot decât să sper că au ajuns la proprietar.

Tags: furt, mentalitate, obiecte găsite, obiecte pierdute