Cartea de la clubul de luna asta, „Lecții”, de Ian McEwan, a fost pentru mine cel mai bun roman citit în ultimul an, cel puțin. Un soi de bilanț de viață și de istorie a unei generații răsfățate. Cea mai răsfățată generație a Europei, în acești 80 de ani de pace pe care i-am mai prins și noi, acum pe final.
E o carte scrisă atipic, nu chiar fără punctuație, a la Saramago, dar fără capitole și pauzele cu care cititorul e obișnuit. Ca să folosesc niște termeni la modă azi, e ca o lungă scroll-are prin feed-ul vieții unui om născut imediat după al doilea război mondial, om care, dacă n-o fi murit, mai trăiește și azi, curios să citească ultimul capitol din cartea istoriei sale și a lumii.
Roland Baines ar fi avut toate atributele unui privilegiat – bărbat alb, englez, născut în secolul XX – ca să fie un răsfățat al sorții. Fiul unui ofițer al armatei britanice, își trăiește copilăria prin Africa, în baze militare unde taică-su își servea patria (până aici se pare că împrumută câte ceva din viața reală a autorului). Răsfățul copilăriei se sfârșește brusc la 11 ani, când tacă-su decide să-l rupă de poala mamei, și să-i ofere o educație într-un internat de băieți din patria mamă. Aici are (ne)norocul să-i pice cu tronc unei profesoare de pian, care îl seduce și-i influențează astfel aproape întreaga viață.
Viața lui Roland Baines pare să fie marcată de fiecare hop al istoriei mondiale. În anii 50, când avea 14 ani, criza rachetelor nucleare din Cuba și perspectiva că ar putea muri flăcău, din cauza unui cataclism nuclear în fața căruia nu are nicio putere, Roland decide să dea curs invitației profesoarei de pian, și să cunoască extazul sexual. Experiența cu profesoara, care e firul roșu al poveștii până la urmă, îl face să renunțe la educația formală la 16 ani și să-și trăiască viața cum îl taie capul. Se pare că e o decizie comună în epocă, pentru multe din personajele cărții (toți frații lui au făcut asta), chit că Roland ar fi avut suficientă înzestrare ca să urmeze și o facultate.
Explozia de la Cernobîl, în anii 80, și frica de altă moarte prin contaminare nucleară îl găsește pe Baines într-o altă sincopă a vieții, la 40+, proaspăt tătic, părăsit de nevasta care fuge din căminul conjugal ca să-și urmeze chemarea literară. Apropos, din romanul lui McEwan am aflat și eu că nu Cernobîlul a fost primul accident nuclear european, ci incendiul de la centrala nucleară britanică Windscale, din 1957, ținut la fel de secret și de britanici ca și de ruși. Ca să vezi că nu numai comunismul era lipsit de transparență, ci și capitalismul. Mă rog, cu 30 de ani înainte…
Căderea Zidului Berlinului, altă întorsătură a istoriei, îi dă o stare euforică lui Roland, deși în viața personală aparent trăia din eșec în eșec. Era tată singur, nu avea o carieră, câștiga puțin și sporadic, cântând la pian prin hoteluri, dând lecții de tenis sau scriind versuri îndoielnice. Încerca multe și nu se lega de nimic, nu avea consistență, ci doar o imensă privire autocritică asupra propriei vieți. Și totuși viața era trăibilă, exista loc pentru speranțe geopolitice, pentru că aparent lumea mergea într-o direcție bună.
Euforia sfârșitului războiului rece, deschiderea Europei, căderea regimului comunist l-au îmbătat pe Roland cu iluzia că omenirea urma să intre într-o epocă de aur. Probabil cei mai mulți dintre noi am gândit la fel atunci, în 1989, chit că fusesem născuți dincoace de cortină. Sau poate tocmai de aceea.
Roland are o orientare politică laburistă, ba chiar intră în partid pentru o vreme (prin anii 60-70). Faptul că a renunțat la școală devreme i-a dat timpul și libertatea de a se autoeduca. Călătorește mult, întreținându-se din job-uri diverse, ca să cunoască lumea. Așa a putut să-și dea seama că prin comparație cu alții, care au avut ghinionul să se nască în alte părți ale lumii, el e un norocos.
Norocul absolut întâmplător era incalculabil, să te fi născut în 1948 în paşnicul Hampshire şi nu în Ucraina sau Polonia în 1928, să nu fi fost târât de pe treptele sinagogii în 1941 şi adus aici. Celula lui cu faianţă albă – o lecţie de pian, o poveste de dragoste prematură, o educaţie ratată, o soţie dispărută – era, prin comparaţie, apartament de lux. Dacă viaţa lui de până atunci era un eşec, cum se gândea adesea, era doar în pofida generozităţii istoriei.
Conștiința asta vie, a norocului istoric care l-a plasat de partea liberă a cortinei de fier e destul de rar întâlnită la occidentali. E și greu să fii conștient că te-ai căcat în scăldătoare, cum se zice pe la noi, mai ales dacă nu ai termeni de comparație. Pe Roland l-au ajutat vizitele repetate prin diverse părți dincoace de cortină (în Berlinul de Est și chiar și prin România), ca să-și înțeleagă privilegiile și să se simtă, cu atât mai mult, un impostor căruia i s-a oferit toată frișca istoriei și n-a știut să facă ceva bun din ea:
Graţie laptelui în sticluţe de 190 ml distribuit gratuit, statul asigurase calciul din oasele tânărului Roland. Tot gratuit îl învăţase ceva latină şi fizică, chiar şi germană. Nimeni nu intra la puşcărie pentru modernism, pentru culori nonreprezentaţionale. Generaţia lui era chiar mai norocoasă decât următoarea. Leneviseră în poala acoperită cu şorţ a istoriei, cuibăriţi într-un mic pliu al timpului, mâncând toată frişca. Roland avusese un noroc istoric şi toate şansele. Dar iată-l acum, falit într-o epocă în care statul binevoitor devenise o scorpie. Falit şi dependent de ce mai rămăsese din mărinimia acestuia – zerul.
Spiritul ăsta uneori prea critic cu el însuși mi l-a făcut simpatic pe Roland, și m-a făcut să mă întreb cât de reală era clamata lui mediocritate. Își descrie lecțiile de pian ca pe niște corvezi în care avea prestații dezastruoase, și totuși aflăm atât de la profesoara de pian cât și de la alți profesori de la școală că îl apreciază ca pe un talent real și promițător, care e păcat să se piardă.
Mai târziu în viață se apucă să țină un jurnal zilnic, conștient că trăiește o istorie care ar trebui consemnată. Dar către finalul vieții, recitindu-și însemnările, constată că prin comparație cu romanele fostei soții (între timp devenită o celebritate) sau cu jurnalul fostei soacre, scrierile lui sunt lipsite de viață și nu merită păstrate. Așa că le pune pe foc. Dar cine știe cât de valoroase ar fi fost, dacă ar fi fost citite de alți ochi.
La fel decurg relațiile și cu oamenii din viața lui. În relația până la urmă abuzivă cu profa de pian păstrează, chiar și după confruntarea adultă de mai târziu, o vinovăție ingrată, de parcă n-ar avea dreptul să fie o victimă câtă vreme și lui i-a plăcut sexul.
O, da, el era minor şi fusese o infracţiune, dar mai era şi altceva, şi asta era problema. Ea n-ar fi putut s-o spună, iar el n-ar fi ascultat. Minţiseră amândoi prin omisiune. Ea îl iubise şi îl constrânsese s-o iubească. Ostaticul se îndrăgostise de răpitor – sindromul Stockholm. În seara aceea ploioasă în care fugise cu banii câştigaţi din săpat şanţuri în buzunarul de la spate al pantalonilor, îşi tărâse pe toată peluza ei cufărul cu toate lucrurile lui, dar n-ajunsese departe. Ăsta era răul făcut, subiectul tabu – atracţia. Amintirea iubirii rămânea indisolubil legată de infracţiune. Nu se putea duce la poliţie.
În cele două reîntâlniri cu fosta soție, când ea încearcă să-i explice resortul care o împinsese să-și abandoneze familia, pentru că altfel n-ar fi fost posibil să devină scriitoare, pe el îl încearcă întâi un mic orgoliu masculin:
Ah, marea piaţă de consum a autorealizării, ai cărui duşmani de moarte erau bebeluşul care scâncea egoist în cârdăşie cu soţul şi cererile lui absurde. Şi el îşi înăbuşise propriile aspiraţii, stătuse nopţi şi zile cu nou-născutul…
Dar apoi, spre capătul vieții, când se reîntâlnesc ca două epave umane care nu mai au nimic de împărțit și aproape nimic de trăit, își dă seama că tot el a fost cel câștigat și că ea, într-adevăr, ca să devină cea mai mare scriitoare a Germaniei, sacrificase prea mult, își dăduse practic viața. El avea copii, nepoți și aparent bifase toate căsuțele alea sociale ale vieții deși pe niciuna în mod conștient. Nu le construise metodic, ci i se întâmplaseră:
Timpul nu-l cruţase nici pe el, dar după toate criteriile convenţionale, Roland era mai fericit. Deşi fără cărţi, fără compoziţii, fără picturi, fără vreo invenţie care să-i supravieţuiască. Şi-ar da el familia pentru metrul ei de cărţi? S-a uitat lung la faţa Alissei, acum familiară, şi a clătinat din cap drept răspuns. N-ar fi avut niciodată curajul să evadeze aşa cum făcuse ea, chiar dacă bărbaţii plăteau ulterior un preţ mai mic – biografiile scriitorilor debordau de soţii şi copii abandonaţi în favoarea unei chemări mai înalte.
Prin Roland, Mc Ewan pare că-și iartă pe rând toate personajele: pe profa de pian, pe soția care l-a părăsit, pe tatăl care-i abuzase mama și o silise să-și îndepărteze toți copii, ba chiar și pe mama care-i ascunsese cel mai negru secret. Și, nu în ultimul rând, pe el însuși, căci ajuns la finalul vieții Roland începe în sfârșit să fie mai îngăduitor cu el însuși. Este o îngăduință universală în cartea asta, față de toate păcatele lumii, pentru că, nu-i așa, nimeni nu e fără de pată. Și nimeni nu învață din lecțiile altora. Niciodată. De aia istoria e ciclică:
În baza cărei logici sau motivaţii sau renunţări neputincioase am ajuns cu toţii, oră după oră, în răstimpul unei singure generaţii, de la optimismul îmbătător din momentul căderii Zidului Berlinului la asediul Capitoliului din Washington? Crezuse că 1989 este un portal, o breşă largă către viitor, prin care poate trece oricine. Nu era decât o culme. Acum, de la Ierusalim la New Mexico se înălţau ziduri. Câte lecţii neînvăţate. Asaltul din ianuarie asupra Capitoliului putea fi doar o depresiune, un moment ruşinos izolat despre care se va discuta cu uimire ani la rând. Sau un portal spre o nouă Americă, în care administraţia actuală nu era decât un interregn, o variantă de Weimar. De la culme la groapa de gunoi în treizeci de ani. Doar privirea retrospectivă, istoria riguros documentată va putea distinge culmi şi depresiuni de portaluri.
N-am mai citit și altceva de Ian McEwans, însă cartea asta a fost o experiență completă. Abundența de personaje, deși poate părea obositoare per total, reușește să păstreze coerența poveștii până la final. Nu ai niciun moment senzația că e prea mult, deși este copleșitor. Sunt povești, în povești, în povești, ramificații nebănuite ale unor întâmplări care construiesc lent, etapă cu etapă, viața unui om obișnuit, până la urmă, care nu a fost nici mai bun nici mai rău ca alții.
Mi se pare că măiestria literară a lui McEwans stă în a construi povestea altfel, nu ca pe un fir narativ cronologic, tradițional, ci ca un șir aparent fragmentat de gânduri, amintiri ale lui Roland, trezite sau stârnite de te miri ce întâmplare. Și totuși în final parcă nu rămâne nimic nespus, neclar, deși aparența e de devălmășie. Toate personajele sunt duse până la un capăt, chiar dacă asta înseamnă în unele cazuri crematoriul. Roland se dezvăluie progresiv, de la băiețelul de 11 ani silit să se despartă de mama la porțile internatului, până la bătrânul de 70 de ani, silit să stea închis în casă din cauza pandemiei de Covid și care își face un „decluttering”, cum zic englezii, își pune ordine în lucrurile din casă pentru a nu-i împovăra pe copii și nepoți după moartea lui.
Cartea are multe fragmente care arată măiestria stilistică a lui McEwan. De exemplu este vizita polițistului care încearcă să-l determine s-o denunțe pe profesoara de pian, care l-a abuzat în adolescență, și îl întreabă dacă treaba aia nu cumva i-a distrus viața. Roland răspunde scurt că nu (era deja un adult), apoi continuă în gând, privindu-și casa în care stătea și pe care nu avea bani ca s-o întrețină:
Distrugere. Acolo era distrugere. Plăcile de gresie lipsă, crăpate sau desprinse. Sub traversa roasă şi pătată de pe scări era putregai uscat. În hol, plinta putrezea şi ea. Instalaţia sanitară se strica, sistemul de încălzire avea treizeci de ani, tâmplăria ferestrelor se făcea praf pe alocuri. Acceptase în cele din urmă că n-o să-şi permită niciodată să se mute din casa aia. Îi trebuia un acoperiş nou. Certificatul de siguranţă al instalaţiei electrice era datat aprilie 1953. O parte din izolaţia tavanelor conţinea azbest. Un constructor, unul bun, după părerea lui, spusese că toată casa avea nevoie de „lucrări”. El şi cu Lawrence trăiau rezonabil din banii pe care-i aduceau săptămânal cântatul la pian şi articolele ocazionale. Nimic pentru lucrări însă. Într-o zi aveau să fie şi mai puţini.
Descrierea casei mi s-a părut o metaforă reușită pentru propria ființă. Roland era atunci un bărbat încă tânăr, aparent se descurca, dar pe interior îl măcinau multe. Și da, una dintre ele era amprenta pe care profesoara de pian și-o pusese asupra vieții lui. Dar cine putea să spună dacă i-o distrusese sau nu. El sigur nu.
În final, împletirea asta a vieții unui om cu istoria noastră recentă îi dă lui Roland ocazia să se întrebe, care va fi sfârșitul istoriei și să-și dorească să citească măcar „cuprinsul” acestei cărți. O declarație de optimism, chiar dacă foarte reținută, că până la urmă poate că umanitatea nu se va duce dracului, așa cum credem toți în ultima vreme:
La finalul vieții, Roland își dă seama, ca orice bătrân, că parcă n-ar vrea să moară fără să afle „finalul”. Unul dintre marile inconveniente ale morţii, în opinia lui Roland, consta în a fi eliminat din poveste. După ce o urmărise până aici, simţea nevoia să ştie cum se va termina totul. Cartea care-i trebuia avea o sută de capitole, câte unul pentru fiecare an – istoria secolului XXI. După cum stăteau lucrurile, risca să nu apuce să citească nici măcar un sfert. Poate era suficient să arunce o privire la cuprins. Va împiedica omenirea o încălzire globală catastrofală? Un război sino-american era oare parte integrantă din modelul istoriei? Valul de naţionalism rasist de la nivel global va ceda oare locul unor poziţii mai generoase, mai constructive? Vom putea inversa actuala extincţie accelerată a speciilor? Va găsi societatea deschisă căi noi şi mai drepte de a prospera? Ne va face inteligenţa artificială mai înţelepţi, nebuni sau irelevanţi? Vom reuşi să parcurgem un secol fără un schimb de rachete nucleare? Aşa cum vedea el lucrurile, simplul fapt de a rămâne în viaţă până în ultima zi a secolului XXI, până la finalul cărţii, avea să fie un triumf.
Pentru că nimeni nu ajunge să citească finalul ăsta vreodată, ne vom întâlni la clubul de carte sâmbătă, pe 23 mai, ora 21.00 ca s-o dezbatem istoria lui Roland Baines. A fost un om bun. A făcut și el ce a putut.
Link de conectare la clubul de carte
Urmează un club de carte orgasmic
Și pentru că și la clubul de carte ne apropiem de un final – mai avem o singură carte din cele votate în 2025 – vă rog să propuneți titluri de cărți pentru tura următoare. Dacă tot e să se ducă dracu lumea, așa cum i se tot cântă prohodul în ultima vreme, ne-am gândit să facem ceva special cu clubul următor. Am pornit de la discuțiile avute la clubul precedent, când ne-am contrazis pe scenele improbabile de sex și lesbiansim din „Casa amintirilor” și pentru că pe unii dintre noi nu ne-au incitat deloc scenele alea, dimpotrivă, am zis să facem un club numai cu cărți din astea cu scene de sex și erotism, dar scrise bine. Așadar, propuneți în comentarii ce cărți ați citit la viața voastră și au reușit să vă umezească sau întărească (în funcție de cromozomi, deh) cu descrieri atât de bune de sex. Evident, vorbim de romane adevărate, nu de cărțulii din seria Harlequin, Sandra Brown sau mai știu eu ce colecții lucioase. N-o să fie ușor, căci a scrie veridic și bine despre sex nu e la îndemâna oricui, dar așteptăm cu interes propuneri competitive.
Desigur, se pot face și propuneri de altfel de cărți, căci rămâne la latitudinea noastră, a ăstora care le votăm, să ne nenorocim sau nu, ca la orice alegeri. Termenul pentru propuneri este până la clubul de carte din 23 mai.
