La mulți ani, măi animalelor!

A accepta un animal în viața ta echivalează cu a crește un copil, minus pretenția cu care-l împovărezi pe copil, de a te „crește” el la bătrânețe.

Azi e Ziua internațională a animalelor fără stăpân – mi-a zis Vier Pfoten – așa că am postat-o și eu pe Toshiba pe pagina de Fb a Vier Pfoten (ceea ce puteți să faceți și voi dacă aveți un animal de stradă pe care l-ați luat acasă). Se cheamă că nu mai e fără stăpân, dar tot din categoria „stray animal ” face parte, că nu are pedigree.

Invitația era de fapt mai completă, să postezi o poză cu animalul tău și să spui cum ți-a schimbat el viața. Ceea ce nu e ușor. A vorbi despre dragostea față de un animal, în România de azi, echivalează un pic cu a-ți pune singur o etichetă de ciudat. Dacă ești femeie și ai pisică/pisici – ești automat privită cu ușoare urme de milă, „săraca, n-are copii, bărbat, familie, a ajuns să crească pisici”. Ești un soi de „Domnișoara Cucu”, ciupită de molii, dar tolerată de societate.

Dacă ai un câine – maidanez – ești privit cu silă de ăia care consideră că toți câinii trebuie deportați pe altă planetă. Să nu-i mai vedem, să nu ni se mai cace nimeni în drum, să nu ne mai muște nimeni copiii, că noi nu ne chinuim să creștem un copil ca să ni-l mutileze un monstru cu canini care apare mișelește când nu te aștepți. Și degeaba îți educi tu copilul toată viața să nu pună mâna pe animale că sunt pline de microbi, că îți zădărnicesc tot efortul babele alea nebune de la parter, care dau de mâncare la maidanezii din tot cartierul, că dacă tot îi iubesc așa mai bine să-i ia în casă și să-i pupe sub coadă, fi-le-ar dragostea de animale să le fie, că nu mai avem loc în țara asta de animale! Ăștia sunt cei mai mulți, segmentul de populație care nu-i mai vrea pe străzi, dar refuză să accepte vreuna dintre variantele: adopție/sterilizare/omorâre. Se fac că nu înțeleg că totuși niște ființe vii nu pot să dispară pur și simplu, ca și când n-ar fi existat vreodată. La extreme se află iubitorii și cei care i-ar vrea împușcați direct în cap.

Eu am avut și câine, câțiva ani, pe Pongo care era un maidanez foarte bine crescut. A apăsat pe clanța ușii într-o bună zi și a intrat în casă. Nu s-a mai dat dus de pe covor până a doua zi dimineața, când l-am scos afară că trebuia să plec la serviciu. A făcut repede pipi și s-a întors la ușă. De atunci n-a mai plecat. A trebuit să renunț la el într-un timp, fiind mai mult plecată de acasă, iar ulterior s-a adaptat mai bine la noul stăpân așa că am zis că e spre binele lui să nu-l mai chinui într-o garsonieră.

Toshiba a apărut în viața mea aproape la fel, cu diferența că pe ea am cules-o eu de pe stradă, unde sigur ar fi călcat-o vreo mașină. Într-un an a evoluat de la ghemul ăla jigărit de blană, cu muci, care nu se desprindea de laptop, pentru că era cald, la mâța durdulie de azi, veselă, jucăușă, mâncăcioasă și prietenoasă. Nu pot să spun că sunt stăpâna ei, pentru că e exact invers. Cine are o pisică știe că de fapt casa întreagă se învârte în jurul existenței ei, iar tu trăiești pe lângă ea doar pentru a-i îndeplini toate capriciile.

Totuși, și Toshiba și Pongo au umplut niște goluri în viața mea. Și nu e vorba de „golul” de a nu avea copii, ci pur și simplu de nevoia pe care o are fiecare de afecțiune. Să dea și să primească, fără pretenții, fără așteptări. Cu riscul de a ultragia lumea bună, trebuie spus că a accepta un animal în viața ta echivalează cu a crește un copil, minus pretenția cu care-l împovărezi pe copil, de a te „crește” el la bătrânețe.

Câinele sau pisica nu-ți vor aduce o cană cu apă, nu-ți vor plăti pensia, nu-ți vor pune comprese reci ca să-ți scadă febra și nu-ți vor schimba plosca la nevoie. Dar e foarte posibil ca nici copilul să nu-ți facă toate astea. Din varii motive. Animalul îți va oferi o afecțiune constantă și necondiționată, tot timpul, îți va însenina zilele și calma nervii, îți va schimba dispoziția, te va face să pierzi aparent timp prețios doar ca să strângi pământul dintr-un ghiveci răsturnat sau să mături la miezul nopții punga cu făină împrăștiată prin bucătărie. Dar ce râs sănătos îți va dărui atunci când va aborda fețele alea mirat-nevinovate sau când va face vreo chestie care trădează nu numai că are creier, dar că știe să-l și folosească.

Sunt prea greu de exprimat în cuvinte stările prin care te face să treci un animal crescut pe lângă casă. Și dacă nu ai avut niciodată unul va fi imposibil de înțeles sau crezut. Văd asta pe fețele prietenilor mei, care mă tratează cu condescendență de când o am pe Toshiba. Știu ce gândesc și sinceră să fiu puțin îmi pasă. E încă una din chestiile pe care le ai sau nu în viață, nu poate fi impusă și nici învățată. Dar cred că dacă m-aș fi născut fără această nevoie de a iubi animalele aș fi simțit toată viața că îmi lipsește ceva foarte important.

De aceea nu pot să vă îndemn să adoptați animale, deși asta ar fi o soluție bună pentru a rezolva problema maidanezilor de exemplu. Dar pot să vă sugerez măcar să nu vă comportați cu ele ca și când n-ați fi oameni. Pentru că nu omorându-le o să trăiți voi mai bine, ci educându-vă pe voi și pe copiii voștri să se comporte responsabil cu ele veți ajunge să înțelegeți că niciun animal nu a cerut să „invadeze” spațiul vital al oamenilor. A fost exact invers. Iar faptul că ele sunt pe stradă ni se datorează, nouă și incapacității noastre de a le/ne asigura protecția.

 

Etichete: , , , ,

25 comentarii la “La mulți ani, măi animalelor!” Subscribe

  1. Cristian M Ioan 04/04/2012 at 14:51 #

    bravo!
    In special, este superba imaginea cu Toshiba pe verticala, mancand din lingurita!
    Misu al meu era destept, deschidea usile, raspundea cand isi auzea numele, dar nu m-am gandit sa il invat sa foloseasca cutitul si furculita ca sa mananice civilizat, stind in picioare ca oamenii, nu in patru labe precum animalele …

    • Dollo 04/04/2012 at 15:07 #

      🙂 Ce s-a întâmplat cu Mișu?

  2. brontozaurel 04/04/2012 at 15:13 #

    N-am avut niciodata alte animale in afara de pui de gaina (da, in apartament la bloc, i-am luat cand aveau o zi- doua, incapeau in pumn si erau micuti, galbiori si pufosi) si de un sarpe.

    Am visat mereu la o pisicuta. Sunt convinsa ca nimeni nu m-ar mai vizita daca as avea asa ceva acasa :))
    Sau la o javra de curse. Sau macar la un porc din asta care doarme porceste. 😛

    • Dollo 04/04/2012 at 15:52 #

      N-ai gusturi rele 😉

    • spufi 05/04/2012 at 07:50 #

      brontozaurel, n-ai inteles nimic din articolul asta

  3. angel 04/04/2012 at 15:27 #

    Locul animalelor e afara, in natura. Cei care le iau in casa findca, chipurile, le iubesc, le iau pentru nevoile lor. Un copil e prea mare responsabilitate, le-ar incurca viata, asa ca mai bine tin un animal.

    • Dollo 04/04/2012 at 15:53 #

      Problema e că „natura” urbană nu e chiar locul lor, iar prezența lor pe străzi ni se datorează, cum spuneam.

      • angel 04/04/2012 at 16:00 #

        Si eu care credeam ca respectivele animale ti-au sunat la usa, te-au intrebat ce mai faci, si pana sa-ti dai seama, s-au instalat comfortabil la tine si nu au mai vrut sa plece

        • Dollo 04/04/2012 at 16:04 #

          Câinele chiar așa a făcut, a folosit clanța, nu soneria. Dar când spun că au venit în viața mea într-un moment potrivit înseamnă că ne mai putem gândi un pic și metaforic, nu doar realist așa cum o faci tu.

    • doina 04/04/2012 at 16:47 #

      eu, si nu numai eu, am si un caine si doi copii. si fata mea are si ea un caine. nu se exculd unii pe altii, ba din contra, as putea spune ca se completeaza intr-un mod extrem de fericit.
      animalele de companie ne-au schimbat viata in bine, ne descarca tot stresul acumulat in fiecare zi si ne daruiesc atat de multa iubire cat noi nu vom fi niciodata capabili sa daruim la randul nostru intr-un asemenea mod, complet neconditionat.
      bravo, dolo, excelenta intrare!

    • Delia Popescu 04/04/2012 at 22:41 #

      ce zici de cei care au si copil si animal cu 4 picioare si animal cu 2 (cateodata3) picioare.Dar de cei care au ca si pasiune sau munca cresterea animalelor?Aia ce mai compenseaza?

      • Delia Popescu 04/04/2012 at 22:50 #

        scuze era un mesaj pt acela care scria ca cine creste un animal o face pt a nu mai avea complexe ca nu-si asuma responsabilitatea cresterii unui copil

      • Delia Popescu 04/04/2012 at 22:53 #

        greseala,comentariul era pt cel care sustine ca locul tuturor animalelor e in salbaticie si faptul ca tii un animal compenseaza …etc,etc

    • spufi 05/04/2012 at 08:00 #

      angel, te felicit, ai reusit in trei randuri sa debitezi mai multe aberatii decat pot altii pe cateva pagini 🙂 Te rugam numai elaboreaza un pic „sentintele” pe care vad ca le dai ca un fin cunoscator al problemei.

      1. De ce e locul animalelor afara? argumenteaza de ce ar fi al tau in casa, la cald si bine?

      2. De ce oamenii iubesc animalele „CHIPURILE”? nu poti concepe ca unii oameni au inima mai larga decat a ta?

      3. De ce animalul e luat de pe strada pt a satisface nevoia omului, adicatelea din egoism si iubire de sine pe cand a face un copil e asa un act caritabil?

  4. lupu 04/04/2012 at 15:30 #

    frumos scris, totuși nu pot fi de acord cu fraza „a accepta un animal în viața ta echivalează cu a crește un copil”, e ca și cum o schiță echivalează cu obiectul pe care îl reprezintă. Adică există părți asemănătoare, dar foarte de diferite, dacă mă-nțelegi… 😀 Partea cu „crescutul” la bătrânețe nu o mai comentez, eu personal nu de-aia cresc copilul și nu vreau să-l împovărez cu nimic.

    • Dollo 04/04/2012 at 16:01 #

      Nu e chiar schiță, că e viu, are voință, ba chiar se poate descurca singur, dacă ar fi cu adevărat în sălbăticie. Alegem să-l acompaniem din varii motive și ne oferă căldură și satisfacții. Singurul lucru pe care un animal nu-l poate face – în afară de vorbire – este acela de „a deveni” ceva în care părintele de regulă își pune speranțe. Sunt puțini aceia care sunt de părere că fiii/fiicele lor nu le datorează nimic. Te felicit pentru asta.

  5. Alexandra 04/04/2012 at 15:49 #

    „a accepta un animal în viața ta echivalează cu a crește un copil, minus pretenția cu care-l împovărezi pe copil, de a te „crește” el la bătrânețe.” – foarte frumos spus! Eu am avut o catelusa, sau mai corect spus am ajutat la cresterea ei (fara a fi stapanul de drept, insa locuind in casa cu ea vreme buna si ingrijind-o). Era maidaneza, fusese culeasa de pe strada pe cand era un mic puppy, si era frumusica foc. Mi-as dori sa am din nou un catel, insa de data asta numai daca as sta la curte, pana atunci in cel mai bun caz pesti.

  6. broantza 04/04/2012 at 19:33 #

    si eu sunt de acord cu toate cele scrise de Dolo mai sus. si am si copil, si caine si pisica. si am avut si o soricica, dar a murit saracuta in ianuarie. animalele iti ofera de multe ori mai multa dragoste decat un om. si spun asta facand o comparatie inclusiv cu fie-mea. animalele nu cunosc sentimentul de egoism.
    aici in Canada nimeni nu ma considera nebuna ca mi-am carat pisica peste 9000 de km, din Romania, acum 5 ani. ba chiar as putea zice ca unii ma admira. iar cainele e luat de la un adapost, si poate din cauza asta, ne iubeste de 10 ori mai mult si e, in felul lui, recunoscator ca l-am primit in familia noastra si l-am inconjurat cu dragoste si atentie.

  7. ady 04/04/2012 at 21:54 #

    1. dollo, jos palaria.
    2. abia acum mi-am dat oarecum seama de ce chestia asta cu „locul animalelor este in natura/in curta” mi-a dat mereu putin cu virgula.
    majoritatea dintre noi (astia care „avem’/”vrem” animale) vorbim de animale domestice (caini, pisici). domestice fiind cuvantul cheie. animale care traiesc in/pe langa casa omului. intr-o anumita etapa a evolutiei sale omul le-a tinut pentru ca-i erau utile. omul a evoluat, evolueaza si motivele sale: le tine de drag.
    asa cum a evoluat (sau involuat) casa omului: de la pestera, la casa cu/la curte pana la apartament. omu’ primitv a tinut caine/pisica pe langa pestera. omu’ modern le tine in apartament la etajul x.

  8. angel 05/04/2012 at 07:21 #

    Pana acum nu am vazut nici macar un singur caz in care proprietarul cainelui sa ia rahatul cainelui in punga si sa-l puna la gunoi. E orasul plin de ei si daca nu esti atent calci si ii aduci in casa.
    Nu mai vorbesc de cei care latra la apartament si-si tin vecinii trezi, sau isi fac nevoile pe usi de apartament sau roti de masini.
    Nu aveti decit sa iubiti animalele cit vreti, dar aveti un minim de respect pentru concetateni!

  9. cristina 05/04/2012 at 09:08 #

    asta a fost si va fi mereu un subiect controversat in romania. cel mai bine ar fi sa faca fiecare ce stie si ce poate. cine are copii si vrea si animale, sa-si ia. cine n-are copii si vrea animale, sa-si ia. cine n-are copii si nici nu vrea animale, sa nu-si ia. animalele apar in viata noastra atunci cand trebuie. ele ne gasesc pe noi, nu noi pe ele si vin in viata noastra cu un rost. tu ai spus cam tot ce se poate spune despre psihologia posesorilor de animalute, asa ca nu gasesc nimic de adaugat. ma deranjeaza, insa, psihologia celor care nu au animalute si dau in cei care au. nu se face asa. de fapt, multe nu se fac asa in tara asta …

  10. Glass and Iron 05/04/2012 at 12:29 #

    Cand eram copil aduceam pisici acasa. Uneori dispareau imediat, alteori diapareau dupa un tip. Nu imi explic de ce le culegeam de pe unde le culegeam …
    La adolescenta am avut un caine. Unul „cu acte”. L-am achizitionat fiindca asta facuse si prietenul meu. Deci spirit de imitatie.
    La maturitate am avut un caine fara „acte, dar de soi. Asa cum spui, el m-a ales pe mine, nu eu pe el. Eram la un targ de animale de casa, ma plimbasem mult fara sa ma hotarasc, ba chiar negociasem cu doi vanzatori fara a ajunge la vreun rezultat. La iesire ma-m mai intors odata cu privirea si am vazut-o intr-o cutie de pantofi – se uita la mine. Al luat-o si i-am trait viata impreuna. Nu as putea spune ca „a umplut un gol” ci ca „s-a potrivit perfect intr-un anume loc”. As putea spune ca trebuia sa fie EA ca sa se potriveasca in ACEL loc.

    Un animal poate dezvolta simtul raspunderii la copii. Un animal poate intari simtul raspunderii si la adulti. Atat timp cat exista un „sambure” de raspundere sau exista „ceva” raspundere.
    Am avut un prieten care si-a crescut copilul alaturi de generatii de caini – cand i s-a nascut copilul el avea deja un caine, apoi acel caine a avut pui si puii au avut pui si tot asa. La un moment dat langa caruciorul copilului erau trei generatii. A fost o lectie de viata, foarte buna pentru copil. A invatat cum vin si trec generatiile, cum sa te comporti cu cei din jur, cum sa te bazezi pe cei din jur, cum venim si plecam … lucruri care fac parte in buna masura din „de ce ?”-ul oricarui copil.caine.

    Discutia despre „animal de casa” este abordata in functie de educatie si capacitati intelectuale. Unii (isi) bat animalele si isi mangaie copii, altii isi bat copii si (isi) mangaie animalele …

    „Povestea” cu cainii strazii este speciala si trebuie abordata intr-un mod special. La fel cum este si „povestea” copiilor strazii. Fiindca de aceasta data nu se mai poate pune semnul egalitatii intre caine si copil.

    • Dollo 06/04/2012 at 08:22 #

      „I-am trăit viața împreună” frumos spus!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

O masă cinstită la cea mai umană închisoare din lume

curte

Halden este cea mai nouă închisoare din Norvegia, a costat 250 de milioane de dolari și le oferă deținuților condiții de viață ca în libertate