Am trecut de jumătatea listei de cărți votate la clubul de anul ăsta și cred că pot să strig că s-a găsit aceea. De fapt nu neapărat cartea ci autoarea ei, o scriitoare de care nu auzisem – chit că a luat premiul Nobel pentru literatură în 2022 – și fără de care nu știu cum de am trăit până acum.
Probabil Nobelul e și motivul pentru care Annie Ernaux are mai multe cărți traduse în limba română, așa că după ce am citit „Anii” m-am apucat să citesc și celelalte titluri traduse – „Locul”, „Evenimentul”, „Tânărul” și un fotojurnal, care a completat vizual cam tot ce conțin cărțile astea autobiografice. A fost genul ăla de exeperiență literară care te face curios, te împinge spre wikipedia și alte surse, ca să afli mai mult.
Annie Ernaux este o revelație pentru mine, una din puținele premiate cu Nobel din istoria clubului nostru cel puțin. Admit că e posibil să fiu subiectivă și pentru că sunt femeie, și pentru că acum trăiesc în țara asta a ei, deci mă mână curiozitatea mai mult decât în mod normal să aflu ce a fost pe aici înainte.
Ernaux s-a născut în 1940, în Normandia (ca să vezi cum se leagă toate de Normandia anul ăsta ;)), într-o familie de „țărănoi” cum deseori își etichetează originea în scrierile ei. A încercat toată copilăria, adolescența și tinerețea să depășească condiția asta, să fie acceptată de „burghezie”, iar acestă luptă de clasă i-a marcat viața și, inevitabil, relațiile cu părinții. Annie Ernaux e azi de-o vârstă cu mama, și ar fi fost poate chiar ca mama dacă familia ei, de condiție modestă, nu ar fi înțeles importanța educației și n-ar fi sprijinit-o să ajungă prima licențiată din familie, profesoară de franceză și mai ales scriitoare despre viață.
Bunicii ei trăiau la lumânare, într-o casă cu pământ pe jos, iar ea a ajuns că ia premiul Nobel pentru literatură
Dacă acest articol ar fi apărut în presă s-ar fi intitulat așa. De altfel cred că a și fost un titlu similar despre un alt nobelizat, la chimie parcă, chiar anul ăsta. Doar că respectivul provine dintr-o familie de refugiați palestiniei, n-ai zice că mai poți găsi ceva similar în Europa.
Totuși în viața lui Annie Ernaux nu e nimic extraordinar. Ea nu are o soartă de roman, ci una destul de banală pentru secolul 20: învață, își depășește condiția, devine profesoară, se mărită, face doi copii, divorțează, îmbătrânește, devine bunică, supraviețuiește unui cancer de sân. Sună banal și mai ales lejer, dar citindu-i scrierile afli că nu e.
Și exact scrisul ăsta o aduce în atenția publică, analiza vremurilor pe care le trăiește, a mersului lumii, capacitatea de a privi lucrurile dintr-un unghi personal și totuși suficient de universal cât să-i enerveze pe unii (feministă, deh) iar pe alții (sau altele) să-i atingă în locuri neștiute.
„Anii” – cartea de la clubul de luna asta – este un astfel de raport despre starea lumii, scris la persoana a treia, imperfect, cum explică în final, pentru că așa sunt mereu timpurile, imperfecte, și pentru că ce conțin ele s-a întâmplat tuturor, nu unei singure persoane, chit că ea, una, le-a înregistrat, catalogat, etichetat și publicat. Este o alegere riscantă, pentru că din cauza acestui stil mai degrabă neobișnuit de a povesti, cartea pare neprietenoasă la început. O enumerare de cuvinte, întâmplări, personaje, titluri de reviste, emisiuni, evenimente care nouă, celor de azi, nu ne spun nimic. Mai ales dacă nu suntem nici francezi, să le fi aflat măcar prin familie sau la școală. Te trezești însă la un moment că ești acolo, în povestea aia, iar pe mine una m-a făcut să rezonez cu atât de multe de acolo încât am vrut să mai rămân cu ea și anii ei, prin celelalte scrieri. În final se dovedește că a ales tonul perfect pentru această „întreprindere” pentru că o ajută să scape de eventuale accente pasionale sau emoționale și să livreze detașat doar istoria rece a trecerii anilor peste noi. Ba chiar să persifleze pe alocuri diversele ipocrizii generale.
Dovada talentului literar, de povestitor, o dă în alte scrieri, de exemplu în „Locul”, care este povestea tatălui ei, și mai ales în „Evenimentul” care este povestea avortului clandestin făcut în 1962, în vremea studenției. În Franța avortul a fost legalizat abia în 1975 (când la noi epoca decrețeilor era în floare), și până atunci multe femei și-au pierdut viața încercând să avorteze în condiții riscante, pentru că medicii nu își riscau libertatea pentru ele. Andreaua reprezenta simbolul avortului clandestin în Franța, așa cum umerașul avea să devină un simbol la noi.
Ce s-a întâmplat după ce au venit americanii
„Anii” a fost pentru mine exact urmarea de care aveam nevoie, după vacanța pe plajele debarcării din Normandia. Aveam nevoie să știu ce s-a întâmplat aici după izgonirea nemților și terminarea războiului, când oamenii și-au luat viața de la capăt. Așa că scrierile lui Annie Ernaux au fost un fel de a afla ce se întâmplă după „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, după ce au venit americanii, căci admit că nu știam mare lucru despre cum au trecut occidentalii prin perioada asta. Și am aflat că n-au fost cei mai ușori 80 de ani de pace, chiar dacă nouă, ăstora din est, ne place să credem că pentru ei a fost numai lapte și miere, un progres continuu, pe care-l invidiem și de la care ne luăm lumina.
„Anii” sunt anii în care francezii își revin după rușinea suferită în al doilea război mondial (deși nu mulți sunt dispuși s-o admită), în care o iau de la zero, își reconstruiesc casele și viețile, anii în care își pun speranțele în diverși oameni politici, de care apoi sunt dezamăgiți, anii când își strigă pe străzi nemulțumirile și furia (în 1968), față de inechitățile sociale, anii când îndrăznesc să spere la o lume mai bună și mai dreaptă (în epoca Mitterand), chit că încep să afle despre cum arată lumea asta dincolo de Cortina de fier, și sfârșesc în cele din urmă blazați de tot și de toate, abandonându-se dezamăgiți de ei înșiși în brațele consumerismului mondial.
Cu foarte mici diferențe, până la urmă aceștia sunt anii universali, pe care am apucat până și noi ăștia din Est să-i trăim, după 90, când am fost eliberați din egalitarism și lăsați să experimentăm inechitatea „democratică”. Așadar, citind jurnalul colectiv al lui Annie Ernaux a fost ca și când am aflat că, de 35 de ani, noi ăștia din Est repetăm greșelile celor din Vest, doar pentru că nu știam nimic despre ele.
Într-o ordine nu neapărat cronologică, încerc mai jos să schițez ce am reținut din cărțile lui Annie Ernaux despre acești ani de aur ai Europei și mentalitățile oamenilor ei.
Diferențele și „lupta” de clasă
M-aș fi așteptat ca în UK sau în altă monarhie să existe astfel de diferențe de clasă, între „ăia de la țară” și „burghezi”, dar nu în Franța, care și-a ghilotinat capetele încoronate și a făcut un stindard din liberte-egalite-fraternite. Și totuși strădania asta de a parveni, de a-ți depăși clasa socială inferioară, în care ai avut ghinionul să te naști, străbate toate cărțile lui Annie Ernaux, îi modelează convingerile și nu în ultimul rând îi dă un ton nostalgic și trist în scrierile despre părinți, pe care ajunge cam târziu, când îi pierde, să-i valorizeze cu adevărat.
În „Locul”, Ernaux reface parcursul tatălui ei, de la băiatul de la vaci, într-o fermă normandă, care ajunge să mai urce o treaptă în ierarhia socială abia după ce face armata și se angajează ca muncitor într-o fabrică, apoi se însoară cu o altă muncitoare și împreună decid să-și riște nimicul, devenind ceea ce azi se cheamă prețios antreprenori. O duc tot mai greu, pentru că băcănia și cafeneaua pe care o deschid se bazează tot pe săraci, care cumpărau pe caiet, așa că tatăl e silit să se angajeze din nou, într-o fabrică, de data asta de noapte, pentru ca ziua să poată ține în picioare „afacerea”.
E sărăcie și ignoranță cât cuprinde acolo, cu copii morți din cauze tratabile, cu prejudecăți și misticism, dar și cu dispreț și indiferență din partea păturilor bogate.
Annie se naște în familia asta, în care tatăl și mama încearcă să depășească toate obstacolele sărăciei, și îi insuflă și ei ambiția asta, doar că pentru o vreme, ca tot adolescentul, Annie ajunge să-i disprețuiască. De aceea probabil că „Locul” mustește de o dragoste dureroasă pentru tatăl pe care l-a pierdut pe neașteptate, când avea 27 de ani, și pe care își dă seama acum că nu l-a apreciat, dimpotrivă, s-a rușinat în câteva rânduri de lipsurile lui. Probabil asta e soarta tuturor părinților, să fie apreciați abia după ce mor.
Amărăciunea, vina de a înțelege cât de mult au iubit-o abia după ce au murit și abia după ce ea însăși a devenit mamă, transpare și din diverse însemnări de jurnal:
„Această enervare de nedepăşit resimţită faţă de mama, toate ororile de care o acuz, vulgaritatea ei, poveştile ei ascunse, gândurile ei egoiste şi morbide, bigotismul ei, ştiu că toate acestea îmi vor ascunde calităţile ei pentru totdeauna.(1970)”
Mai târziu, după un mariaj care îi definitivează locul în „burghezie”, căci se pare că nu era suficientă educația și cariera, Annie devine la rându-i „burgheza” care îl șlefuiește pe tânărul „țărănoi”, mai mic cu 30 de ani ca ea, cu care are o relație de amor de câțiva ani.
În ciuda acestei aspirații către clasa privilegiată, totuși Annie Ernaux se revendică de la stânga politică, cu convingeri progresiste și chiar comuniste. Poate că aici a fost inventată expresia „comuniști de caviar”, occidentalii ăștia de stânga fiind cei care n-au crezut sau i-au crezut cu greu pe fugarii din Est, care le spuneau despre ororile comunismului aplicat.
Condiția femeii și legalizarea avorturilor
Cum spuneam, probabil ca femeie am fost mai sensibilă la poveștile lui Annie Ernaux, pentru că deși m-am născut cu câteva zeci de ani după ea, am primit aceeași educație acasă și am suferit din cauza acelorași constrângeri pe care societatea și familia le aplică femeilor. Am citit cu uimire în „Anii” și în „Evenimentul” – cartea ei despre avort – lucruri pe care credeam că numai noi le-am trăit, aici în Est. Și de fapt nu e nimic propriu unei societăți anume, ci întregii omeniri până la urmă, acest control asupra corpului femeii și implicit frica viscerală, transmisă din generație în generație, de la mamă la fiică, de o sarcină nedorită și de gura lumii.
Ca și Annie, și eu am crescut în această monitorizare paranoică a mamei, care urmărea ca nu cumva fiica ei nemăritată să vină acasă „cu burta la gură”. S-au petrecut drame și s-au pecetluit viețile sexuale a milioane de fete și femei, unele nefiind în stare niciodată să se bucure de corpul lor, din cauza acestei „educații” strâmbe. Aflu din cărțile ei că în societatea franceză veche, dintre războaie, monitorizarea asta se făcea la scară comunitară. Satul, femeile din sat, aveau întotdeauna un ochi vigilent asupra lenjeriei femeilor singure, întinse la uscat. Monitorizarea lenjeriei tinerei fete, de către mamă, este deci o urmare firească. Când rămâne gravidă – căci monitorizarea nu inhibă și hormonii, ci doar ucide spiritul – Annie își provoacă un avort clandestin și aduce cu ușurare acasă niște chiloți murdari de sânge, ca să vadă mama că e încă fată cumine.
Astfel de practici nu pot fi probabil înțelese de bărbați, pentru că ei nu le-au trăit niciodată. Privilegiat al sorții, bărbatul întotdeauna a fost liber să dispună de ciocanul lui, într-o lume în care fetele au fost permanent între nicovala de acasă (mama, tata, familia, satul, biserica, statul cu legile opresive) și ciocanul care le spunea mieros că, dacă îl iubesc, îl lasă să intre doar puțin… gen.
Procesul emancipării femeii e greu și se petrece târziu în Franța, după cum aflăm din „Anii” și din „Evenimentul”. Au fost desigur protestele studențești din 1968, care cereau o Franță mai bună și mai dreaptă pentru toți cetățenii ei, dar cea care a eliberat femeia franceză a fost tot o femeie – Simone Veil – supraviețuitoare de Auschwitz – care ajunge ministra sănătății între 1974 și 1978 și impune două legi importante: legalizarea avortului și facilitarea accesului la contraceptive. Pilula și avortul până la urmă tot în sarcina femeii au căzut (că ea a vrut emancipare), de parcă nu se auzise de prezervativ de la egipteni încoace…
„Cu Giscard d‘Estaing trăiam acum în „societatea liberală avansată“. Nimic nu era politic sau social, doar modern sau nu. Era vorba doar despre modernitate. Oamenii confundau liber și liberal, credeau că societatea astfel numită era cea care permitea să avem maximum de drepturi și lucruri. (…) Chiar și noi (…) am fost zguduiți de votul la optsprezece ani, divorțul de comun acord, punerea în dezbatere a legii avortului, fusese cât pe ce să plângem de furie când am văzut-o pe Simone Veil apărându-se singură în Adunarea Națională împotriva bărbaților dezlănțuiți din propria ei tabără și am așezat-o în panteonul nostru lângă cealaltă Simone, de Beauvoir. (…) Pilula contraceptivă, lucrul interzis cu desăvârșire, a fost autorizată prin lege, ceea ce nu credeam că va fi posibil vreodată. Nu îndrăzneai să i-o ceri doctorului, care nu ți-o prescria, mai ales dacă nu erai căsătorită. Era o un gest lipsit de pudoare. Simțeam că odată cu pilula viața va fi dată peste cap, să dispui atât de liber de corpul tău era înspăimântător. La fel de liber ca un bărbat.”
Pentru Annie asta vine un pic prea târziu, că deja era măritată și cu doi copii, iar avortul pe care fusese silită să-l facă riscându-și viața, se petrecuse în 1962. Însă emanciparea femeii nu se petrece bătând din palme și doar cu două legi. Femeia încă mai are de luptat prea multe fronturi odată, vrea să facă și carieră, dar trebuie să fie și mamă, soție, gospodină.
Printre picături apucă să se mai bucure și de libertatea sexuală, dar nu prea mult, că în anii 80 vine SIDA și frica de contaminare:
„Acum apăruse din nou teama de a face dragoste, acum, când se știa că SIDA nu e doar o boală a homosexualilor și a dependenților de droguri, așa cum crezuserăm noi. Între sfârșitul fricii de a fi însărcinată și cea de a deveni seropozitiv, am constatat că perioada de liniște fusese scurtă.”
Apoi vine menopauza, declinul, cancerul la sân, a cărei supraviețuitoare este, sau, și mai grav, Alzheimer-ul, care a răpus-o pe mama ei.
Dar toate astea au fost și s-au uitat. Spre finalul cărții (scrisă în anii 2000), Ernaux observă cu tristețe că fetele din ziua de azi nu mai au nevoie de feminism și nu mai recunosc „sângele vărsat” pentru emanciparea lor:
„Mai mult ca oricând, femeile constituiau un grup atent urmărit, ale cărui comportamente, gusturi și dorințe făceau obiectul unui discurs asiduu, al unei atenții îngrijorate și triumfătoare. Ca de obicei, semnele emancipării lor erau căutate în trupurile și în îndrăzneala lor vestimentară și sexuală. Faptul că ele spun „a agăța tipi“, își dezvăluie fanteziile și se întreabă în revista Elle dacă sunt „bune la pat“ era dovada libertății lor și a egalității cu bărbații. Exhibarea perpetuă a sânilor și a coapselor lor în reclamele publicitare trebuia apreciată ca un omagiu adus frumuseții. Feminismul era o veche ideologie răzbunătoare și lipsită de umor, de care tinerele nu mai aveau nevoie, pe care o priveau cu dispreț, nemaipunând la îndoială puterea și egalitatea lor. „Mulțumiri bărbaților pentru că iubesc femeile“, titra un ziar pentru femei. Uitarea căzuse peste luptele lor, singura amintire care nu a fost reînviată oficial. Odată cu pilula, deveniseră stăpânele vieții, asta nu se divulga.
Noi, care făcuserăm avorturi în bucătărie, divorțaserăm, care credeam că eforturile noastre de a ne elibera vor sluji și celorlalte, am fost cuprinse de o mare lehamite. Nu mai știam dacă revoluția femeilor a avut loc. Continuam să vedem sângele după cincizeci de ani. Nu mai avea aceeași culoare sau același miros ca înainte, era un fel de sânge iluzoriu. Dar această scandare regulată a timpului, pe care o puteam menține până la moarte, ne liniștea. Purtam blugi și colanți, tricouri, ca niște fete de cincisprezece ani, și la fel ca ele spuneam „prietenul meu“ când ne refeream la iubitul nostru stabil. Pe măsură ce îmbătrâneam, nu mai aveam vârstă. Ascultând Only You sau Capri c’est fini la Radio Nostalgie, ne invada dulceața tinereții, prezentul creștea și ne transporta la douăzeci de ani. În comparație cu mamele noastre, prizoniere transpirate ale menopauzei, noi aveam impresia că am învins timpul. (Tinerele visau să pună mâna pe un bărbat, cele peste cincizeci de ani care aveau unul nu îl mai voiau.)”
Dezamăgiri politice
Schimbând anii din „Anii” ai putea să juri că lucrurile se petrec în România ultimilor 30 de ani, nu în Franța anilor 60-80. După protestele masive din 1968, în care se cere schimbarea din temelii a societății, au loc alegeri generale și francezii asistă siderați cum tot partidul lui De Gaulle obține majoritatea. Cam cum a câștigat la noi PSD după protestele de la Colectiv.
Generalul de Gaulle trăiește suficient de mult încât să ajungă de la eroul eliberator din al doilea război, la președintele silit să demisioneze pentru că nu mai ține pasul cu ce vrea poporul, în 1969. Abia prin 80 ajunge în sfârșit și stânga la guvernare, în persoana socialistului Mitterand. Se progresează masiv, totuși, și între timp, se obțin drepturi, dar toate au un preț:
„Din câte ne aminteam, nu fuseseră niciodată acordate atât de multe lucruri în atât de puține luni (pe care le vom uita imediat, fiind de neconceput o revenire la situația anterioară). Pedeapsa cu moartea — desființată, costul întreruperii sarcinii — rambursat, situația imigranților clandestini — rezolvată, homosexualitatea — autorizată, concediile — prelungite cu o săptămână, săptămâna de lucru — redusă cu o oră etc. Dar liniștea a fost tulburată. Guvernul cerea bani, s-a împrumutat de la noi, i-a devalorizat, a împiedicat francii să părăsească țara prin controale valutare. Atmosfera a devenit severă, discursul — „rigoare“ și „austeritate“ — punitiv, de parcă a avea mai mult timp, bani și drepturi ar fi ilegitim, și trebuie să revenim la o ordine firească dictată de economiști. (…) Statul se îndepărta din nou de noi.
S-a apropiat de mass-media. Politicienii au apărut la televizor, în puneri în scenă încărcate de solemnitate și tragism cu ajutorul fondului sonor, și s-au prefăcut că se supun interogatoriilor și că spun adevărul. Auzindu-i citând fără ezitare atâtea cifre, văzându-i că nimic nu îi ia prin surprindere, bănuiai că știau întrebările dinainte. (…) Faptele, realitatea materială și imaterială, ajungeau la noi în cifre și procente, șomerii, vânzările de mașini și de cărți, rata îmbolnăvirilor de cancer și a deceselor, opiniile „favorabile“ și „nefavorabile“. Cincizeci și cinci la sută dintre francezi cred că sunt prea mulți arabi, treizeci la sută dețin un aparat video. Două milioane de șomeri. Cifrele nu spuneau nimic altceva decât fatalitate și determinism.”
În timp încep și ei să înțeleagă că politica e aceeași mizerie, indiferent de baricadă, așa că votul din convingere, visceral, e înlocuit treptat de votul împotrivă, ca să nu iasă ăilalți care i-ar enerva:
„Oricum, față de 1981, inimile noastre nu mai erau acolo, nu aveam nici așteptare, nici speranță, doar dorința de a-l păstra pe Mitterrand mai degrabă decât de a-l avea pe Chirac. Mitterrand era unchiul preferat, care te liniștea, un om de centru, înconjurat de miniștri mondeni, de care oamenii de dreapta nu se mai temeau deloc. Partidul Comunist era istovit, perestroika și glasnostul lui Gorbaciov îl îmbătrâniseră, rămăsese la perioada Brejnev. Le Pen era un personaj „de neocolit“ în jurul căruia gravitau fascinația și spaima jurnaliștilor. Pentru jumătate dintre oameni el însemna „cel care spune cu voce tare ce gândesc francezii în secret“, adică erau prea mulți imigranți.
Realegerea lui Mitterrand ne-a redat liniștea. Era mai bine să trăiești sub stânga, fără să te aștepți la nimic, decât să te enervezi constant sub dreapta.
Nu se întâmpla efectiv nimic, doar o ameliorare a sărăciei prin venitul minim garantat și promisiunea de a revopsi casa scărilor blocurilor din cartiere — îmbunătățirea vieții unei populații suficient de numeroase pentru a primi denumirea de excluși. Caritatea se instituționalizase. Cerșetoria ieșea din marile orașe, ajungea la ușile supermarketurilor de provincie, la plaje vara. Inventa noi tehnici — să îngenunchezi cu brațele încrucișate, cerând o monedă discret, cu voce joasă —, discursuri noi, ponosite mai repede decât punga de plastic devenită emblema abandonului. Oamenii „fără adăpost“ făceau parte din decorul orașului, la fel ca reclamele publicitare.
Papa și chiloții Madonei
Una din marile diferențe dintre noi și ei este așa zisa viață spirituală. Ei au abandonat credința, cândva pe parcursul acestei evoluții, noi abia construim catedrale. Biserica catolică a pierdut terenul căci, spre deosebire de a noastră, n-a știut să se pună bine cu politicienii, ca să-și primească partea:
„Biserica nu mai teroriza imaginația adolescenților, nu mai reglementa relațiile sexuale și pântecele femeilor ieșise de sub stăpânirea ei. Pierzând sexul, câmpul principal de acțiune, pierduse totul. În afara cursului de filozofie, ideea de Dumnezeu nu era nici cu adevărat valabilă, nici subiect serios de dezbatere. În lemnul unei mese, la colegiu, un elev scrijelise: Dumnezeu există, am călcat în el. Celebritatea noului papă polonez nu a schimbat nimic. El a fost eroul politic al libertății occidentale, un Lech Wałęsa la scară mondială. Accentul de Est, roba albă, „nu vă fie teamă“ și felul de a săruta pământul la coborârea din avion făceau parte din spectacol, precum aruncarea chiloților la concertele Madonnei.”
Și dacă nici politica, nici credința nu i-a mai însuflețit pe oameni, ceva trebuia să le dea sens. Și golul ăsta a fost umplut de lucruri, de consumerism. Dar și de experiențe. „Abundența de lucruri ascundea sărăcia de idei și deteriorarea credințelor”. Și aici iar ne asemănăm al dracu, chit că noi avem mai mulți evlavioși decât ei. Dar avem și consumerism, plus diversele curente de întoarcere la rădăcini, la simplitate și natură. Noi le trăim abia acum, ei le-au fumat deja din anii 80.
Retrăirea trecutului și redescoperirea țărănoilor
Burghezia aia spre care tindeau toți copiii de țărănoi a ajuns să descopere simplitatea și naturalețea vieții la țară. O vacanță în bătătură era mai cool decât să te prăjești la soare, ca toți ceilalți:
„Căutam modele în spațiu și timp, India și Cévennes, exotismul sau țărănimea. Aspiram spre puritate. Nereușind să părăsească totul, munca și apartamentul, ca să se stabilească la țară, proiect mereu amânat, dar care sigur va fi realizat într-o zi, cei mai însetați de reînviere căutau pentru vacanță sate izolate pe pământuri sterpe, disprețuind plajele, unde te bronzezi ca idiotul, și provincia natală, plată și „desfigurată“ de progresul industrial. În schimb, arătau mare stimă țăranilor săraci din regiunile aride, aparent neschimbate de secole, pentru autenticitatea lor. Cei care voiau să facă istorie nu admirau nimic atât de mult ca dispariția ei prin întoarcerea anotimpurilor și imuabilitatea gesturilor — și cumpărau o cocioabă veche de la acești țărani pe nimica toată.”
De fapt apăruse plictisul existențial și toată lumea era în căutare de „coolness”. Așa au apărut și expedițiile în Europa de Est, unde încă puteai să mai vezi, cum erai și tu în urmă cu 40 de ani, animale oprimate în mediul lor natural. Ernaux însăși se pare că a ajuns pe la Cluj și Timișoara la un moment dat și, bineînțeles, la Moscova.
„Sau își petreceau vacanțele în țările din Est. Pe străzile cenușii cu trotuare desfundate, în fața magazinelor de stat cu produse meschine și fără marcă ambalate în hârtie groasă, privind becurile goale, atârnate de tavanele apartamentelor, aprinse noaptea, aveau impresia că se plimbă în universul greoi, neîndurător, de o sărăcie lucie din anii de după război. Era un sentiment dulce, de nespus. Cu toate acestea, nu și-ar fi dorit niciodată să trăiască acolo. Aduceau acasă bluze brodate și rachiu. Își doreau să rămână mereu în lume țări fără progres pentru a-i putea transporta astfel în trecut.”
Spre deosebire de francezii din anii 80, noi, românii eliberați din comunism și dornici să mai simțim pe limbă gustul neajunsurilor, am purces să vizităm Cuba. Mă recunosc vinovată.
Apoi, așa cum au dezamăgit tinerele fete, nerecunoscătoare față de lupta pentru emancipare, a venit și vremea esticilor să dezamăgească. Popoarele proaspăt eliberate de comunism și tiranie, în loc să se sfințească în libertate au făcut cozi la banane și apoi au început să se lupte între ele, în numele unei credințe la care occidentalii renunțaseră demult și pentru care nu mai aveau nicio înțelegere:
„Est-germanii au trecut granițele, au organizat procesiuni în jurul bisericilor cu lumânări în mâini pentru a-l da jos pe Honecker. Zidul Berlinului a căzut. A urmat o perioadă rapidă cu tirani executați după o oră de proces, cu gropi comune din care ieșeau la vedere cadavre murdare de pământ. Ceea ce se întâmpla depășea imaginația — așa că am crezut că comunismul este nemuritor — și emoțiile noastre nu urmau realitatea. Ne-am simțit mai jos de evenimente, invidiindu-i pe oamenii din Est că trăiesc astfel de momente. Apoi i-am văzut înghesuindu-se în magazinele din Berlinul de Vest și ni s-a făcut milă de ei cu hainele lor oribile și saci plini cu banane. Lipsa lor de experiență în domeniul consumului era emoționantă. Apoi spectacolul foamei colective de bunuri materiale, fără reținere sau distincție, ne-a indispus. Ei nu se ridicau la înălțimea libertății, pure și abstracte, care a fost creată pentru ei. Durerea profundă pe care ne obișnuiserăm să o simțim față de popoarele aflate „sub jugul comunist“ se transformase într-o observație plină de reproșuri în legătură cu felul în care își foloseau libertatea. Ne plăcuseră mai mult când făceau coadă la cârnați și cărți, când le lipsea totul, pentru că atunci savuram pe deplin fericirea și superioritatea apartenenței noastre la „lumea liberă“.
Țările din centrul și estul Europei — absente până acum din imaginația noastră geografică — păreau să se înmulțească împărțindu-se constant în „grupuri etnice“, termen care le deosebea de noi și de populațiile serioase, semn al unei întoarceri în trecut, având drept dovadă renașterea religiilor și a intoleranței.”
Nici lumea musulmană nu se lăsa mai prejos:
„Am privit și în altă parte. Condamnarea la moarte de către imamul Khomeini a unui scriitor de origine indiană, Salman Rushdie, doar pentru vina de a-l fi jignit pe Mahomed în cartea sa, a străbătut întreaga suprafață a pământului și ne-a uluit. (Papa condamna și el la moarte prin interzicerea prezervativului, dar acestea erau morți anonime și amânate.) (…) Musulmanii nu mai puteau fi neglijați. Erau un miliard două sute de milioane. Cei un miliard trei sute de milioane de chinezi, fără altă credință în afară de economie, care făceau lucruri ieftine pentru Occident, nu însemnau decât o tăcere îndepărtată.“
Annie și cei doi fii ai ei
Au venit și trecut vremurile petițiilor, protestelor pentru diverse teme care se schimbau cu rapiditate, căci lumea nu stătea pe loc, așa că atenția oamenilor a fost și ea întinsă și tocită până la plictis. Dictatura blândă a consumerismului a continuat să pună stăpânire pe toată lumea și să-i mâne în luptă pe toți, căci „pentru toată lumea, inclusiv pentru imigranții ilegali înghesuiți într-o barcă spre coasta spaniolă, libertatea avea drept chip un centru comercial, hipermarketuri prăbușindu-se sub cornul abundenței. Era normal ca produsele să sosească din lumea întreagă, să circule liber, iar oamenii să fie întorși la granițe. Pentru a trece peste ele, unii s-au închis în camioane, au devenit mărfuri — inerți —, au murit asfixiați, uitați de șofer într-o parcare sub soarele de iunie din Dover.”
Azi suntem aici, cu alte amenințări, crize, proteste și personaje politice care se succed promițând ce a mai rămas de promis și oameni destui dispuși să-i mai creadă, complet afoni și neștiutori despre ce au făcut, luptat și câștigat, cu greu, cei de dinaintea lor. Căci se pare că indiferent dacă știi sau nu ce urmează, până la urmă, vremurile tot ciclicitatea aia o au, pentru că nimeni nu învață nici din propriile greșeli, darmite din ale altora. Mă întrebam dacă, repetându-le parcursul, cum facem deja, peste alți 40 de ani noi vom ajunge oare unde sunt ei acum sau în altă parte?
Tentația disperării e mare, iar ce arată scrierile lui Annie Ernaux este că nu prea ai cum să trăiești în afara timpului tău, ești o rotiță în acest mecanism colectiv. Iar asta face ca de fapt să nu-ți trăiești cu adevărat, conștient, viața, și eventual să ajungi la final s-o privești cu alți ochi. Cu regret, poate, cu amărăciune că ai fost încă o victimă a vremurilor. Cum pare că are și Annie destule.
„Ne aminteam de reproșul părinților: „nu ești mulțumit cu tot ceea ce ai?“. Acum știam că tot ce aveam nu era suficient pentru a fi fericiți, dar nu era un motiv să renunțăm la lucruri. Și faptul că unii sunt dați deoparte, „excluși“, părea prețul de plătit, o cotă indispensabilă de vieți sacrificate, pentru ca majoritatea să continue să se bucure de lucruri.”
Când s-a anunțat că a câștigat Nobelul pentru literatură, au fost destui prin Franța care i-au contestat meritul. Că ce scrie ea nu e literatură, nu e nici măcar ficțiune, e doar viața ei repovestită în diverse moduri. Poate că e așa, dar dacă această viață și aceste povești vorbesc de fapt în numele a milioane de oameni, asta este chiar definiția dată de Comitetul Nobel scrielor ei: pentru curajul și acuitatea clinică cu care descoperă rădăcinile, înstrăinările și constrângerile colective ale memoriei personale.
Cineva trebuia să scrie și timpurile astea, și s-a întâmplat să fie Eranux. Și ce bine că a făcut-o.
Discutăm duminică, 2 noiembrie, de la ora 20.00, la clubul de carte online, viața și opera lui Annie Ernaux. Dacă ați citit-o dați click aici și hai să vedem ce părere aveți.
Mulțumim!
Citate reprezentative ,,saci plini de banane” , ,,atunci savuram pe deplin fericirea și superioritatea apartenenței noastre…”