Parcările de la Mont Saint Michel și câinii din Saint Malo

La Muntele Saint Michel să nu te duci cu prea multe așteptări, ci cu bani, căci asta e singura cale care deschide toate chacrele. După ce am lăsat în urmă plăjile debarcării, ultimul obiectiv din Normandia a fost Mont Saint Michel, celebra stâncă pe care e construită o mănăstire/pușcărie/cetate și care e înconjurată când de ape, când de noroaie, în funcție de flux și reflux. Când am ajuns noi era accesibilă pe jos, dar dacă țineai neapărat puteai să-ți bagi picioarele și în noroaiele din jur.

Și am ajuns dis de dimineață, după un mic dejun cumpărat direct dintr-un Leclerc și mâncat într-un sat de pe marginea drumului. A fost o zi din aia senină și călduță, numai bună de drumeții.

Mont Saint Michel este, după unele surse, a doua cea mai vizitată destinație din Franța, după Paris. Cică peste trei milioane de vizitatori îi calcă anual ulițele strâmte, iar asta se vede cu ochiul liber și se simte în oricare budă intri, pe o rază de cel puțin un kilometru în jur. Ce n-au reușit englezii în războiul de o sută de ani, să cucerească stânca asta, reușesc azi milioanele de turiști, dispuși să dea 19 euro pe 4 ore de parcare și alți 13 euro ca să se suie în vârful cetății, ca să vadă de jur împrejur. Ceea ce am făcut și noi.

Dacă ne-am fi organizat mai bine am fi putut să lăsăm mașina în cel mai apropiat sat, cel mai probabil gratis, de unde am fi luat un autobuz local care ne-ar fi adus până în ușa saintmișelului. Dar noi am luat de bun ce scria pe site-ul oficial, așa că am lăsat mașina în parcarea imensă care e situată la vreo doi km distanță de stâncă, de unde am fost aduși tot cu un autobuz special, care intră în prețul parcării, până în ușa minunii turistice. E un drum pe care la întoarcere l-am făcut pe jos, ca să ne mai împrietenim cu oile care pășteau pe terenurile din jur.

Ni s-a părut scumpă parcarea – deși mi s-a atras atenția că mai sunt locuri pe lume cu parcări scumpe – pentru că nu e vorba de o parcare în oraș sau în cetate, că nu cred că are cineva pretenția asta, e normal să fie scump unde spațiul e insuficient. Dar aici era vorba de parcări trasate pe asfalt într-o imensitate de teren adiacent, unde mai sunt și hoteluri și restaurante, pentru cine nu prinde loc pe stâncă. Adică au transformat niște teren agricol din satele alea din apropiere, în parcare și dormitor pentru Mont Saint Michel. Statul francez a dat unei firme în concesiune parcarea aia amenajată acolo, și firma mulge turiștii. Îi mulge și nu le dă mare lucru în schimbul permisiunii de a parca acolo, în afară de autobuzul ăla care-i duce până la intrare, dar, mă rog, asta se întâmplă mereu la pomul lăudat. Pe scurt, nouă ni s-a părut o jecmăneală. A fost cea mai scumpă parcare plătită în vacanța asta și probabil în toate vacanțele noastre.

Vizita a început în forță cu niște go back to your country. Niște asiatici s-au apucat să momească pescărușii cu ceva pufuleți cu soia, ca să le iasă o poză senzațională, și au fost admonestați ferm, ba chiar agresiv, de niște cucoane care se aflau prin preajmă. Li s-a dat cu huo, în franceză și engleză, apoi cu clasicul shame on you și duceți-vă de unde ați venit, plus priviri disprețuitoare. Dar poza le-a ieșit, ce-i drept, că mi-a cam ieșit și mie, după cum se vede.

Înăuntru, umăr la umăr, ca la muzeu, am mers pe niște străduțe încadrate stânga dreapta de magazinașe și bodegi, cu aspect medieval și prețuri pe măsura obiectivului. Bunăoară n-am reușit în toată vacanța asta să mă apropii de un tricou sau un pulover cu dungi marinărești, specific normande, că costau cât o geacă. Poate pentru că erau din bumbac egiptien, madame, tres bone qualite.

Mont Saint Michel cică ar avea 29 de locuitori oficial și ocupă 7 hectare de pământ în apropierea țărmului francez, dar despărțite de acesta prin apă, cât să aibă statut de insulă. Nu știu ce fac locuitorii ăia, dar nu se simte prea mult prezența lor în atâta mare de turiști.

Când am ajuns noi erau mai multe grupuri de liceeni, veniți probabil în săptămâna altfel sau ceva, care s-au dus tocmai hăt, în larg, care desculți, care încălțați cu cizme de cauciuc, călcând în ochiurile de apă rămase ici colo în jurul stâncii, ca s-o admire din diferite unghiuri.

Soarele se alerga pe cer cu niște nori fotogenici, așa că probabil au avut ce vedea. Altfel, dacă nu vrei o răceală la aparatul uro-genital ar fi bine să te mulțumești doar cu pozele de pe țărm și din interiorul „insulei”. Desigur, dacă ești la vârsta aia la care cântărești astfel lucrurile.

Frumos s-a văzut și de pe stâncă.

Ca să ne cocoțăm până în vârf a trebuit să plătim accesul ăla de 13 euro în interiorul mănăstirii, care a jucat o vreme și rol de pușcărie – normal, ca orice loc greu de cucerit. Și nu, nici acolo nu erau budele mai curate, ca și în parcarea aia scumpă de 19 euro. Mirosea de te trăznea de la intrare, semn că din cei 13 euro de vizitator nu le ajunge niciun cent și pentru niscai domestos aruncat așa în silă prin wc-urile alea.

Dar poți să te abții și să vizitezi mai departe, că oricum n-ai de ce să petreci mai mult de o oră-două în obiectiv. Vezi niște săli uriașe, goale, construite în diverse epoci, de diverși proprietari ai locului, în care azi nu prea se mai întâmplă nimic. Sporadic, poate, niște evenimente artistice, dar când am fost noi nu era nimic.

În biserică admiri niscai vitralii și câteva fresce vechi. Diversele cotloane, holuri, scări, zidite, întunecate, te fac să te gândești câte destine au fost întemnițate pe aici în istorie. La ieșire ai încă un magazin cu niscai vin și ulei călugăresc și alte produse supraevaluate.

Priveliștile din jurul Mont Saint Michel și stânca propriu-zisă sunt cam singurele chestii care animă lumea, fapt ce te face totuși să te întrebi de unde atâta celebritate pentru locul ăsta? Dar probabil faptul că vin atâția oameni aduce și mai mulți oameni și tot așa, se întreține schema piramidală a turismului care sufocă obiectivele turistice ale lumii. Curiozitatea, ăsta e motorul, și probabil dorința de a mai bifa ceva pe traseu, căci așa am ajuns și noi acolo.

Adică, nu contest că e un loc interesant, frumos așa vizual, dar cel îl face special de pus pe copertele ghidurilor turistice franceze nu am înțeles.

Unde mai pui că erau unii veniți cu niște trolere imense pe străduțele alea pietruite din Saint Michel, deci aveau cazare acolo. Nici nu vreau să-mi imaginez ce sume obscene or fi plătit, dar mai ales de ce ai vrea să te cazezi acolo, în vârful buricului… Mă rog, oameni diverși, poate simți altfel un loc atunci când dormi câteva nopți în el, nu la câțiva km distanță.

Cum spuneam, la plecare am mers pe jos până la parcare, am mai făcut alte poze și am plecat mai departe. După cum transpare probabil din ce am scris, am rămas cu nedumerirea asta – de ce e așa faimos Mont Saint Michel? – și cu dezamăgirea că la un așa obiectiv călcat de lume nu se angajează naibii mai mulți oameni de serviciu care să curețe mai des budele. Dacă le menționez atât de des nu e pentru că făceam eu pe mine, ci pentru că efectiv puțeau și mi se pare inacceptabil pentru ditamai celebra destinație. Probabil peste ani doar cu asta o să rămân din ziua aia. Și cu oaia asta care păștea cea mai grasă iarbă din pământul ăla plin de aluviuni 🙂

Saint Malo

Cu următoarea destinație deja am ieșit din Normandia și am pășit în Bretania, altă regiune faimoasă a Franței, dar la fel de pitorească. Probabil aici sunt alte feluri de brânze, dar la fel de frumoase câmpuri și sate.

La Saint Malo am mers așa, doar ca să marcăm locul, în același stil turistic care ne caracterizează: venit, făcut pipi dacă buda e curată, bifat obiectivul, plecat 🙂 Glumesc, desigur, dar cam așa îmi par uneori vacanțele noastre, cum marchează cățeii locul pe unde ajung, prin ridicarea piciorului. Ne plimbăm câteva ore prin centru și zicem că am mai văzut un loc.

Și apropos de câini, la Saint Malo chiar am dat peste cea mai tristă legendă cu câini, pe care am auzit-o.

Orașul Saint Malo a fost al doilea din vacanța asta care mi-a plăcut foarte mult, mai mult decât Le Havre. Are un aer aparte, nu pot să definesc exact de ce anume mi-a plăcut, probabil aerul lui instagramabil, deh. Ca așezare, se pare că e vechi de pe vremea romanilor, dar azi e un soi de oraș cetate, înconjurat de un zid de apărare care joacă rol de faleză etajată, iar clădirile reflectă faima de oraș construit din piraterie, după cum zic alte legende. De fapt, cum arată azi e rezultatul reconstrucției după bombardamentele americane din al doilea război mondial. Deci ce admirăm azi e ceva atent refăcut. Dar arată bine.

De-a lungul timpului a avut și tentative de independență, declarându-se oraș-stat, nici breton, nici francez, ci Malouin – numele îi vine de la un călugăr/popă din Wales care l-ar fi întemeiat, precum ciobanul nostru Bucur, Bucureștiul.

Aici s-a născut și a murit Chateaubriand, care are și o plăcuță pe una din case. În scrierile lui cică ar fi povestit și despre cum îl născuse maică-sa într-o cameră care dădea spre mare, dar martorii zic că sunt doar fabulații, camera dădea într-o străduță îngustă pe partea cealaltă a clădirii.

Mă rog, ce mi-a rămas din Saint Malo a fost legenda cu câinii, citită pe un placă la fortul olandezilor.

Se pare că  pe la 1690, în timpul unuia din multele războaie, cel cu olandezii, s-a construit în zidul ăsta de apărare și turnul olandezilor. La „parterul” fortului au amenajat o cușcă pentru cei 24 de câini mastiff care erau ținuți acolo nehrăniți, și eliberați noaptea pe străzile orașului, ca să-i hăituiască pe oamenii care nu respectau ordinul de a nu ieși din casă dupa 10 seara.

Au renunțat la metoda asta barbară de a impune legea abia pe la 1770, când câini l-au atacat pe un ofițer de marină care chipurile se întorcea de la logodnică – fată care pesemne nu era așa cuminte, de vreme ce întârziase cu băiatul mult după ora 10 😉 Nu zice dacă ofițerul a scăpat sau nu, dar metoda prin care au „renunțat” l-a câini a fost și mai barbară: i-au otrăvit pe toți.

Cu povestea asta am ramas de la Saint-Malo, și la ea mă voi gândi de fiecare dată când voi mai simți nevoia să-i blestem pe compatrioții mei care aruncă gunoaie pe câmp și prin ape 🙂 Căci planurile astea cu drone, de care vorbește noua ministră a mediului, nu cred că ar fi la fel de eficiente ca un câine hămesit.

În seara aia am mâncat într-unul din numeroasele restaurante din centrul istoric al Saint Malo și am savurat apusul de soare pe zidurile alea vechi și încercate. Asta îmi voi aminti din după amiaza la Saint Malo:

 

 

 

 

Următoarele zile ploioase și reci le vom petrece pe Valea Loarei, oscilând între dorința de a vedea câteva din celebrele castele și tentația de a abandona, ca să ajungem mai repede acasă.

Uite și celelalte povești din vacanța asta:

1. Champagne, Monet, Ioana d’Arc
2. Plajele debarcării și muzeele de război
3. Experiența cu balonul și datul din aripi
4. Mont Saint Michel și Saint Malo
5. Valea Loarei cu castelele ei

Tags: Franta, Mont Saint Michel, Normandia, parcare Saint Michel, Saint Malo, slider, vacanța 2025