Cu balonul în Normandia

După atâtea muzee și fapte de arme, am avut parte și de o oarecare distracție în vacanța asta. Ne-am dat cu o bășică umplută cu heliu, într-un hangar din Écausseville, un sat normand înconjurat de câmpuri cu cai, vaci și canale de irigație, mai la nord de Saint Mere Eglise, unde vizitasem Muzeul Airborne.

Pentru asta ne-am călcat pe inimile alea ale noastre spontane, și am făcut o rezervare cu câteva zile înainte (singura rezervare din vacanța asta). Și bine am făcut, că astfel am prins ultimele două locuri libere din anul ăsta, că după noi au închis prăvălia până la primăvară. E ceva cu diferențele prea mari de temperatură între noapte și zi, din iarnă, care le-ar da prea mult de lucru, să tot bage și să scoată gazul din baloanele alea, așa că preferă să închidă prăvălia în perioadele astea.

Ce e cu hangarul ăla

Hangarul în care se petrece toată treaba este spectaculos prin dimensiune și vechime. A fost construit între 1917 și 1919 (uite un mic timelapse istoric cu construcția) și are o structură din beton, care se pare că a fost făcută suficient de bine ca să reziste și după o sută de ani. La început avea și niște uși uriașe, pe care puteai să bagi și să scoți… dirijabilul, dar au căzut la o furtună prin 1940 și de atunci nu le-a mai pus nimeni la loc. Azi partea din față a hangarului e zidită, iar ușa pe care se intră e una normală, ca la orice hală, pentru că nu mai intră/iese demult dirijabilul de aici.

În timpul războiului, firește că l-au folosit nemții, ca să depoziteze în el materiale de construcție pentru „zidul Atlanticului”, adică tot betonul ăla de care vă ziceam în episodul trecut. Ba chiar a fost pentru o vreme și loc de detenție pentru niște prizonieri.

Între 1967 și 1969 a fost folosit de Comisia pentru Energie Atomică a Franței, pentru testarea bombelor cu hidrogen la Mururoa (numele ăsta are o rezonanță, pentru cine a copilărit cu Telejurnalul, deși habar nu aveam unde a atolul ăsta Mururoa, dar uite cum îți rămân în cap niște expresii tocite din copilărie). Asta cu experiențele cică era secret, pe vremea aia. Știau doar ăia care pășteau vacile prin zonă, probabil.

Prin 2000 locul a fost cumpărat de o asociație franco-americană care se pare că are sau a avut mai multe proiecte prin zonă, de menținere a memoriei războiului, dar în afara unui mic muzeu amenajat lângă hangar și activitatea asta cu baloanele cu heliu, care e doar de plăcere și n-are nicio legătură cu războiul, nu pare să se întâmple nimic pe acolo. Cel puțin în dimineața aia umedă în care am fost noi.

Care-i treaba cu balonul

Aéroplume promite pe site-ul lor, contra 70 de euro de căciulă, că te vei simți mai ușor ca aerul și vei zbura cu ușurință, doar cu forța brațelor tale. Pentru mine exact asta a fost cel mai greu, pentru că mi-a demonstrat că n-am deloc atâta putere cât credeam în brațele mele. Chit că la săpat și grădinărit pare că încă sunt bună.

Mă așteptam să fie ceva cel puțin la fel de „înălțător” ca experiența cu parapanta (Doamneee, au trecut 12 ani de atunci!). Dar, ce-i drept, după asta cu balonul măcar n-am vomitat 🙂

Totuși, zburatul ăsta nu e așa ușor cum pare din afară. În primul rând că te bagă într-un soi de ham sub balonul ăla, unde stai cam atârnat așa, cu fața în jos, iar cu mâinile trebuie să manevrezi cele două aripi, ca pe niște vâsle. Mie mi s-a părut mult mai greu de făcut din poziția asta, decât dacă ai vâsli în apă din poziția șezut, de exemplu. Cel puțin așa îmi place să cred, că m-aș fi descurcat mai bine dacă nu stăteam pe burtă, ca un gândac, vorba mamei.

Desigur, aripile sunt ușoare, dar combinația dintre poziția în care stai și forța cu care ți se mai opune și aerul… ce mai, eu n-am rezistat mai mult de 15 minute. Și pentru că aveam impresia că mă mișc așa de lent și de greu (vezi video), că stă pământul în loc pentru mine, am decis să abandonez mai repede decât cele 30 de minute plătite. S-au reportat la domnul inginer pe care, mai forțos, a trebuit să-l cam dea jos cu duhul blândeții fata aia, că mai așteptau și alții la rând.

Dar, una peste alta a fost o experiență interesantă. Domnul inginer aflase despre baloanele astea dintr-un video al unui influencer din ăsta de youtube, dar la momentul la care l-am văzut nici prin cap nu ne trecea că vom ajunge vreodată prin zonă, ca să încercăm și noi. Apropos de faptul că prima noastră reacție la chestii nemaivăzute este că noi n-o să ajungem vreodată să facem asta. Uite că mai ajungi, deci ne jamais dire jamais sau cum o zice francezul treaba asta…

Probabil și mai interesant, dar infinit mai periculos ar fi să te dai cu așa ceva afară, în aer liber. Așa, în hangarul ăla nu puteai să te ridici decât până la limita lui de sus (cred că are vreo 25-30 de m), și dacă nu erai suficient de priceput să manevrezi vâslele alea și te mai atingeai de pereți, avea grijă fata care ținea balonul de frânghie să te tragă înapoi.

Apropos de asta, când vi se mai pare plictisitor ce faceți la muncă, gândiți-vă că fata aia, pe timpul verii cel puțin, cât e deschisă afacerea aia, nu face decât să plimbe balonul cu sfoara de colo colo, să îi instruiască pe mușterii cum să dea din aripi și să pună sau să mai ia din greutățile cu care echilibrează balonul, ca să poarte greutatea unui trup de maxim 90 de kg.

Plus că trebuie să-i vadă de câteva ori pe zi pe toți frupții ca mine, care nu sunt în stare să dea destul din aripi și decid să se sacrifice și să rămână în urma cârdului, ca să poată restul speciei să se salveze (da, eu am plâns citind Puiul, de A. Brătescu Voinești, altă amintire din copilărie 😊)

Cât despre potențialele pericole care te-ar putea paște cu balonul, ele sunt minimizate de organizatori. Fata cu sfoara mi-a zis că și în cazul puțin probabil al spargerii balonului (știți expresia favorită a stewardeselor), n-ar cădea așa brusc, ca să te dea cu dinții de betonul hangarului. Domnul inginer e de altă părere, dar oricum acum nu mai contează. În plus, a zis fata cu sfoara, baloanele astea sunt făcute în Germania, deși se mai fac și în Franța, deci lucru nemțesc, de calitate…

Cam asta a fost plimbarea cu balonul. Dar și zona înconjurătoare a fost deosebit de frumoasă, așa văzută dimineața pe răcoare – că noi am fost primii care ne-am dat în ziua aia ultimă din sezon, de la 9 dimineața. Câmpurile verzi, cu vaci, nelipsitele canale de apă, drumurile înguste, de țară, satele adormite, a fost o plimbare de plăcere și de clătit ochii până în capătul continentului, la Cherbourg, unde am mâncat o rotiță de Camembert topită în cuptor, numai bună să ne încălzească sufletele zgribulite, coborâte din înaltul cerului 🙂

…  și apoi am luat-o înapoi, spre Mont Saint Michel. Dar despre asta și despre Saint Malo, în episodul următor.

Hai și varianta video, pentru premianți 🙂

i 🙂

 

Uite și celelalte povești din vacanța asta:

1. Champagne, Monet, Ioana d’Arc
2. Plajele debarcării și muzeele de război
3. Experiența cu balonul și datul din aripi
4. Mont Saint Michel și Saint Malo
5. Valea Loarei cu castelele ei

Tags: aeroplume, balon cu heliu, Écausseville, hangar, Normandia, slider, vacanța 2025