Din Buenos Aires con mucho calor

Zgomotos, fierbinte, cu iz de grătar și cu aromă de tango - Buenos Aires, orașul cu 13 milioane de oameni

O săptămână în Buenos Aires e doar crusta de pe un vačio bine făcut, celebra  friptură de vită care te pune la grea încercare și dacă vrei să fii vegetarian, dar și dacă ești un mare gurmand, prin dimensiunile mari și gustul, trebuie să recunosc, excelent. Dacă vrei să vezi cât mai mult din continentul ăsta, sau să te mai încapă locul din avion la întoarcere, trebuie să te mulțumești doar cu crusta. Așa că după o săptămână intensă portenă am pornit spre sud, în îndepărtata Patagonie cu a ei Țară de Foc. De pe drum vă scriu, așa că scuzați stilul „la prima mână”.

Zgomotos și grăbit 

Prima impresie pe care ți-o face Buenos Aires e una zgomotoasă. Orașul care a dat lumii acordurile calde de bandoneon și pașii de tango este de fapt un motor imens care produce zgomot și poluare. Huruit, claxoane, bubuituri de motoare ambalate la maxim și șantiere peste tot, asta e muzica străzii în BA.

Traficul e infernal, dar fluid. Nu am văzut deloc coloane de mașini blocate în trafic, deși sunt milioane. Străzile sunt de regulă cu sens unic (avantajul orașului de tip grilă), iar bulevardele – și au câteva  – sunt atât de late încât nu pot fi traversate la un singur semafor, chiar dacă traversarea se face în pas alergător. Și cam toate acolo se fac așa. Unul din prețurile pentru fluidizarea traficului e plătit de pietonii cărora nu li se dă prioritate aproape niciodată pe zebră. De altfel relația șoferilor cu pietonii e aproape inexistentă, cum zicea un șofer de uber, pietonii sunt ca Bruce Willis în al 6-lea simț, invizibili.

  

Transportul în comun – o minune

Transportul în comun e eficient și ieftin. Metroul are 6 magistrale care pornesc din inima orașului și ajung in zone destul de îndepărtate, că niște raze. În multe zone încă se mai lucrează la extinderea lui. BA a fost primul oraș din America Latină cu metrou. Ulterior au apărut politicienii corupți și s-a extins mai greu – zice tot șoferul de uber 😉 Trenurile de metrou par destul de vechi, nu toate au aer condiționat, iar asta într-un oraș fierbinte ca BA nu e chiar plăcut, dar merge repede.

La fel de rapid ajungi oriunde în oraș cu autobuzele care au, cel puțin pe marile bulevarde, cale proprie de rulare, pe alocuri chiar cu două benzi pe sens. Sunt sute de linii private, dar cu benzină subvenționată de stat (la juma de preț) care toacă orașul mărunt și cu viteză mare. Iar un șofer de autobuz câștigă foarte bine, zice același uberist, cam 1000 de euro lunar, ceea ce probabil scade tentația de a fura benzină.

    
Rapid, cu o rețea densă și ieftin, cam astea ar fi atributele unui sistem de transport public de succes. Biletul costă maximum 8 pesos 0.30 de euro, cu diferențe în jos dacă imediat ce ieși din metrou te urci într-un autobuz. E o cartelă reîncarcabilă care se numește Sube și care e valabilă și la autobuze.
Aș zice că transportul în comun e de departe cel mai funcțional din oraș, ceea ce face probabil suportabil prețul unei parcări (cam 40 de pesos ora în parcarea subterană din fața Congresului – adică 2 euro) sau tariful piperat de taxi.

Uber e la juma de preț față de taxi, însă e ilegal pentru că, explică același sofer, Uber ca societate nu plătește taxe. În schimb șoferii care lucrează pentru Uber sunt taxați ca PFA, în funcție de nivelul de venit – minim 2000 de pesos lunar și maxim 7000 (1 euro = 24.8 pesos). Așa că dacă chemi un Uber o să-ți ceară să stai în fața, lângă șofer, ca să pară că va cunoașteți.

Arhitectură amestecată ca pe la noi

Buenos Aires este unul dintre cele mai populate orașe ale lumii. Cu 13 milioane de locuutori în zona mitropolitană, din cei 40 de milioane cât are Argentina în total, regiunea autonomă BA face jumatate din PIB-ul țării. De altfel mai mult de 90% din populație se înghesuie în orașe, lăsând vastul teritoriu argentinian fermelor de vaci și oi.

   

Zona centrală a orașului, în care trăiesc cam 3 milioane de oameni, este un amestec de parcele de zgârie nori și clădiri interbelice, parcuri și bulevarde, înconjurat de arii largi de sărăcie la baracă. Orașul nu are un stil propriu sau unitar, ci este suma tuturor gusturilor și popoarelor care l-au călcat. Găsești aici art deco, brutalism, modernism, diverse.

Urbanism din amor, trădare sau disperare

Sunt cel puțin două povești interesante de care am auzit aici, legate de două clădiri care au fost pe rând cele mai înalte din America Latină. Prima cea mai înaltă, clădirea Barolo, construită de un arhitect italian ca o ilustrare a Divinei comedii a lui Dante – cu 7 etaje de iad, 7 de purgatoriu și ultimele până la 22 de rai. Barolo, care continuă să fie o clădire de birouri, se poate vizita pentru 300 de pesos de persoană până în vârf  de unde se vede Congresul și tot orașul până la râul Plata cel maroniu și jegos care desparte orașul de Montevideo.

  

Clădirea Barolo voia să reprezinte Italia cu tot ce avea ea mai bun, într-o vreme când se credea că Italia va dispărea în război.  N-a dispărut, clădirea a rămas și ea înconjurată de tot felul se legende despre masoni și mistere. Între Congres și clădirea Barolo se află una din cele 3 sau 5 copii ale sculpturii Gânditorul, a lui Rodin, unica din America, cică.

Barolo a fost depășită în înălțime câțiva ani mai târziu de clădirea Kavanagh, aflată aproape de malul râului, în Retiro. Povestea ei e una de dragoste și răzbunare. Corina Kavanagh, o parvenită irlandeză cu mulți bani, era îndrăgostită de un tip de familie veche din aristocrația argentiniană. Pentru că mama tipului nu a fost de acord cu mezalianța, Corina a construit în numai 14 luni un zgarie nori care să-i blocheze complet priveliștea fostei potențiale soacre, din palatul ei spre biserica pe care o ctitorise, de evlavioasă ce era. Corina a construit ditamai clădirea în 1934 și a trăit singură până la moarte la etajul 14 într-un apartament care ocupă tot etajul. Azi îi poartă numele o alee strâmtă, singura din care se poate vedea biserica aia.

Cam așa se fac și acum apartamentele pentru îmbogățiți, cu etajul, așa că acum cea mai înaltă clădire din BA e tot pe lângă râu și e tot de apartamente, doar că e un cilindru uriaș de sticlă. Clasa muncitoare stă ori cu chirie (destul de scumpă, 6-700 de euro 2-3 camere) ori în casele părinților.

Bulevardul 25 de Mayo, la capătul căruia te așteaptă Casa Rosada (sediul guvernului, de unde s-a adresat Madona/Evita poporului) desparte cartierul San Telmo, cu celebrul lui târg de antichități și vechituri, de districtul financiar, în care soarele ajunge rar pe trotuar printre clădirile înalte ale băncilor, construite din oțel, sticlă și betoane.

   

Mai sunt cartiere rezidențiale cu străzi umbrite de platani uriași și case familiale de două etaje sau blocuri cochete de patru. În Palermo unde am stat, dar și în alte părți ale orașului pereții sunt acoperiți cu grafitti și nu arată rău deloc.


O prezență constantă pe cam toate străzile e homeless-ul cu salteaua aferentă. Nu par să fie descurajați, am văzut că cineva dormea pe o saltea chiar în apropierea unui sediu de poliție. Un ghid ne-a spus că 4 din 10 argentinieni trăiesc sub pragul sărăciei, din cauza corupției și a politicilor proaste din ultimele decenii.

Evita, iubită și detestată

Javier, uberistul, a zis că Argentina a fost sărăcită de soții Peron, că înainte de ei era o țară prosperă, iar acum mulți s-au învățat să primească totul de la stat. Evita, al cărei nume e purtat de unul dintre cele mai sărace cartiere din sudul BA, i-ar fi învățat rău pe unii, dându-le case și servicii sociale. De altfel Javier nu e singurul care o discreditează pe Evita. Se pare că figura ei încă stârnește dispute, ca a oricărui politician. Un ghid a povestit că la moartea Evitei (de cancer uterin) au venit peste 3 milioane de oameni ca s-o petreacă, dar a doua zi au apărut prin oraș inscripții cu „viva el cancer”. Filmul în care Madona a întruchipat-o pe Evita se pare că nu a avut așa mare succes pe aici.

După Peron au avut o dictatură militară sângeroasă, care a rămas în istorie ca regimul care a făcut să dispară mii de persoane. Pur și simplu oamenii (peroniști, dar nu numai) erau răpiți de pe stradă sau de acasă și uciși, fără proces sau dovezi. Copiii unora dintre ei erau înfiați de familii de militari. O organizație a mamelor acelor oameni răpiți se luptă și azi să găsească copiii cărora li s-a rescris astfel viața si genealogia.

Istoria recentă a Argentinei are lovituri de stat, o fugă cu elicopterul de pe clădirea guvernului, un faliment național, proteste, greve, ba chiar un război absurd cu Marea Britanie pentru insulele Malvine, în care au murit alți oameni.

Clasa politică nu e apreciată nici azi, oamenii văd în Congres un simbol al corupției, însă ca peste tot văd doar ce le convine. De exemplu Martin, un tânăr de vreo 35 de ani care e ghid pentru un tur gratis al orașului (care la final se plătește cu cât dorește turistul, dar i se recomandă să fie în jur de 200 de pesos) se recomandă cu vederi de stânga și nu are încredere în niciun guvern. Totuși încasează zilnic de la câteva zeci de turiști cel mai probabil câteva mii bune de pesos la negru. Martin povestește în turul lui cum guvernul actual a crescut facturile la electricitate și gaze de câteva sute se ori. O spune cu obidă, fără să amintească cât erau ele înainte de majorarea asta, când, îmi spunea altă sursă, factura la curent pentru o familie era cât o cafea.

Mâncarea și banii

Cealaltă observație pe care o faci când ajungi în BA, imediat după nivelul ridicat de decibeli, este mirosul și fumul de grătare. Asados (grătar) pare sportul național al Argentinei, dar ce poți să faci cu peste 2 milioane de km de teren arid în afară de crescut vite? Lapte, brânză, dulce de leche (o cremă de lapte cu caramel și vanilie), iaurt si fripturi cât casa. Din punct de vedere al fructelor și legumelor am fost cam dezamăgită, deși acum e teoretic toamnă aici, varietatea vegetală e slabă.

La supermarketurile ținute în special de asiatici găsești aceleași fructe care par din plastic pe la noi (mere, piersici perfecte, struguri uriași, ananas, căpșuni, cireșe) și legume de vitrină (cartofi dulci, salată verde, roșii fără gust). Nu am dat deloc peste vreo piață agroalimentară ca pe la noi, dar e drept că nici nu am căutat insistent. Nici pește sau fructe de mare nu erau pe toate drumurile, dar văzând cât de maro-jegos arăta râul Plata parcă nici nu m-ar fi îmbiat să încerc.

Așa că elementul de bază în meniuri e carnea de toate felurile. În zonele turistice, cum ar fi La Boca sau San Telmo, sunt terase cu câteva mese și un grătar, iar undeva în spate, pe o mușama, un cuplu plictisit dansează tango. Pentru cine a fost la o milonga adevărată, tangoul ăsta de cârciumă e ca hora unirii dansată de Firea și Dragnea în curte la PSD, cu tricolorul în piept. Dar turistul american nu știe, așa că mai plătește și niscai pesos pentru tricolor, adică să se îmbrace doamna cu o pelerină roșie care imită o rochie de tango, iar soțul încântat o pozează cu telefonul, în brațele unui argentinian focos într-o postură lascivă între casele dărăpănate dar viu colorate din zona sudică și săracă a Capitalei.

În Argentina toată lumea te avertizează să-ți păzești bunurile și să nu te aventurezi în zone dubioase.

 

În La Boca la punctul de informare turistică ni s-a spus diplomat, când am întrebat dacă putem merge într-o anumită zonă de pe hartă, că „mdaaa, dar sunteți în afara zonei turistice”, pe un ton de parcă acolo nu ar fi fost nimic interesant de văzut.
Deși ne-am întors și noaptea pe la 3 de la o milonga, pe străzi pustii din Palermo, prin parcuri cu puști care cântau la chitară sau beau, nu am avut senzația de pericol.  Ce-i drept poliția „de la ciudad” e foarte prezentă în oraș, cu mașini și oameni care patrulează cam pe fiecare stradă.

Javier, uberistul, zicea că prezența poliției pe stradă e de câțiva ani și că asta se vede în creșterea senzației de siguranță și scăderea numărului de infracțiuni grave. Dacă mergi cu telefonul sau camera la vedere cel mult ți-l fură, dar nu scoate cuțitul ca să te taie, zice el. Un profesor pe care l-am cunoscut zilele astea zice că iluzia asta a siguranței e doar in centru, că la periferie tot piața neagră a armelor de foc face legea.

Dar desigur, ca peste tot, dacă ești ghinionist poți să faci cunoștință și cu cuțitarii, care după părerea aceluiași Javier au mai multe drepturi decât oamenii cinstiți. Și de aici încolo am avut o discuție despre drepturile omului 🙂

Jaful de la bancomat

Cele mai ciudate situații le-am trăit însă în legătură cu banii. Peste tot ești avertizat să fii atent la banii falși.  Să reții ultimele două cifre ale bancnotele pe care le dai vânzătorului ca să nu ți le înlocuiască cu unele false și să te țepuiască. La un restaurant la care am mâncat, tipul de la casă verifica în lumină fiecare bancnotă primită de la clienți înainte ca chelnerul să le dea restul. La casa de schimb, dacă găsești un curs bun (rar) ți se cer atâtea date și acte de parcă ai vrea să emigrezi în America. În schimb străzile din centru sunt pline de „arboristas” care stau pe lângă câte un pom (de aici și numele) și strigă la tine „cambio, cambio”, ca fetele alea de pe Dudești cu facturile false.

De ce e nevoie să schimbi? Pentru că de când suntem aici am constatat că e mai bine să vii cu cash la tine și să schimbi direct la un exchange decât să scoți de la bancomat, unde comisionul e de-a dreptul nesimțit, ajunge și la 20 de dolari la extras 100. Poți să mai schimbi direct la bancă, dacă e deschisă și nu e plină de oameni care așteaptă.

Plata cu cardul este posibilă, dar într-o manieră ciudată.  De exemplu la o farmacie am plătit cu cardul dar nu aveau POS. Vânzătoarea a copiat codul de securitate de pe spate și datele din pașaport și aia a fost. Nu-ți rămâne decât să speri că nu va abuza de aceste date ca să-ți devalizeze contul.

Ce-i de văzut pe aici

În concluzie, am vizitat în BA cam tot ce se recomandă în ghidurile turistice, în top 10 cel puțin, și am încercat să nu cad în capcana turistică măcar la tango. Aici am avut noroc și cu o cititoare surpriză a blogului, care mi-a scris când a aflat că vin aici și mi-a fost ghid în câteva privințe.
Am vizitat:
– Grădina botanică și grădina japoneză – care nici nu se compară cu ce avem noi în Herăstrău;

 
– cimitirul Recoleta, unde toată lumea îi caută mormântul Evitei, dar locul e mult mai mult decât atât. E un soi de turnare în marmură a babiloniei urbanistice din oraș.  Un loc cu verdeață fără pic de verdeață;
– librăria Ateneum, care e un fost teatru convertit în librărie, se pare cea mai mare și faimoasă din oraș, seamănă un pic cu Cărtureștiul nostru din Centrul istoric;

 
am băut bere la frapieră, un fel de a bea bere la litru în style  – se pare că argentinienii au descoperit berea artizanală și zonele hipsteresti sunt pline cu berării. Dar și asta națională Quilmes e bună, iar litrul se epuizează cât ai zice 190 de pesos;
– Teatrul Colon – opera lor la care au cântat celebrități din toată lumea de-a lungul timpului, iar un bilet costă între 80 și 7000 de pesos – a fost o experiență interesantă atât arhitectural, cât mai ales prin stilul amuzant al ghidei, care ne-a cântat mostre din arii celebre de fiecare dată când spunea de vreun compozitor;

   
– am mai văzut firește Congresul, Casa Rosada, am mâncat o empanada (plăcintă cu carne) la celebra cafenea Tortoni, pol al tangoului în secolul trecut, am bătut târgul de vechituri de la San Telmo, un soi de Vitan Bârzești fără auto, cu muzica de tango și ținut în centrul istoric;


– am dansat la milonga Cacirulo, organizată de ani de zile de un domn de peste 80 de ani cu reguli stricte pe care toată lumea le respectă de frică să nu fie scos de pe rondă, de exemplu femeile și bărbații nu stau la aceleași mese, ci aliniați la câte un perete față în față, ca să își poată face cabeceo. Regula invitatului din priviri însă e ruptă de tehnologie, partenerii se invită acum și prin whatsapp. Care se invită, că din păcate și aici rândurile de femei care așteaptă să fie invitate sunt la fel se triste ca și acasă;
– iar săptămâna am încheiat-o minunat la  milonga Parakultural, unde am avut parte de muzică live cântată de Sexteto Visceral (au argentinienii ăștia niste nume de formații, răvășitoare!) și de niște showuri cu adevărat pasionale oferite se perechi de dansatori profesioniști.  O atmosferă care nu te lăsa să stai pe scaun, așa că am dansat în adidași și cu toate bătăturile din talpă pe care le făcusem de atâta umblat prin oraș.  Seară s-a cam terminat pe la 3 dimineața când i-a venit rău chelneriței și a căzut lată într-o criză de diabet se pare. Când am plecat venise salvarea, nu știu cum s-a încheiat povestea, dar e foarte posibil ca de la milonga să pleci cu picioarele înainte, judecând și după vârstele înaintate ale unor dansatori. Eu după o săptămână la BA am plecat cam așa  😉

Următoarele vești vor fi despre pinguinii și balenele de la capătul cel mai austral al lumii.

Ce am mai scris din America latină:

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

Din Buenos Aires con mucho calor

Povești de la capătul lumii

Ice age cu comision bancar argentinian

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

Etichete: , , , , , , ,

8 comentarii la “Din Buenos Aires con mucho calor” Subscribe

  1. Vali 03/03/2018 at 08:01 #

    Felicitări și da, te invidiez! 😎

  2. Marius Georgescu 03/03/2018 at 09:11 #

    Tot ce ți se întîmplă se transformă în poveste.Una bună.

  3. Tudor 03/03/2018 at 10:12 #

    Ce mult m-am bucurat de articolul ăsta. Foarte multe detalii auzite prima dată.

  4. Stefan Bragarea 04/03/2018 at 17:06 #

    Excelent! Cu atât mai mult cu cât este făcut ”la firul ierbii”

  5. aasas 05/03/2018 at 10:03 #

    Drum bun ! Mi-ar fi placut si un mic jurnal din Parque Rivadavia, targul de carte si muzica. Ar fi fost interesant de vazut si Delta El Tigre. Piatza tzaraneasca si de peste este, sau cel putin era, in Acoyte. Hmm, mi-e dor de orasul asta nebun si foarte cultural.

  6. bugsy 09/03/2018 at 12:45 #

    Excelent, felicitari!
    Abia astept Patagonia!
    Cu fotografii, multe fotografii!

  7. Livache 10/03/2018 at 00:04 #

    fain!
    ca o completare: cu elicopterul a zburat fostul presedinte Fernando de la Rúa. cladirea era Casa Rosada, care e „the executive mansion and office of the president of Argentina”

    zborul acesta se intimpla in 21.dec.2001: la 12 ani – 1 zi vs nea Nicu 🙂

  8. Fluieratorul 11/03/2018 at 19:30 #

    Frumos. Visez la Buenos Aires de-o vreme, si-o sa ajung vreodata, sint sigur. Si-o sa-mi iau niste incaltari ca lumea, whatever that means, ca ultima poza e plina de niste
    promisiuni care nu-mi plac deloc… 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.

Când și de ce s-au dat ultimele amnistii în Europa

oug_gratiere-curcan

De la Ceaușescu, în 1988, care voia să fie iubit, la Vaclav Klaus, în 2013, care a vrut să scape niște corupți, Europa a trecut prin mai multe aministii și grațieri colective. Președinții care le-au dat nu s-au bucurat, însă, de simpatia populară.

Secretul Rozaliei din Criţ: “Ne-a ferit Dumnezeu de emigrare aicea, că avem mult de lucru”

Minunata ciorba ardeleneasca a adunat Europa la aceasi masa

Cu timpul oamenii au constatat că activităţi pe care noi le considerăm plictisitoare, pentru că le facem zi de zi, pot fi vândute foarte bine străinilor, care nu le-au văzut niciodată

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.