Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place

Oamenii sunt mai puțin înclinați să caute informații după ce află că se înșală, deoarece le place să se simtă bine, nu incompetenți. În plus, când li se confirmă părerile, chiar false, creierul lor secretă dopamină și se simt ca atunci când fac sex sau mănâncă ciocolată.

Mintea umană e deopotrivă genială și mizerabilă, strălucitoare și idioată

Democrația se întemeiază pe ideea că alegătorul știe cel mai bine, capitalismul, pe credința că clientul are întotdeauna dreptate, iar educația modernă încearcă să-i învețe pe elevi să gândească singuri (nu în România). Și totuși, gândirea individuală e un mit. Oamenii rareori gândesc singuri, preferând să se bazeze pe grupul din care fac parte. Cam asta e ideea de bază pe care o argumentează Sloman și Fernbach, doi psihologi care au scris cartea „Iluzia cunoașterii – Mitul gândirii individuale și puterea înțelepciunii colective” – The knowledge illusion (2017).

Am citit-o acum câteva luni, apoi am citit și o alta numită „Negând până la moarte – de ce ignorăm faptele care ar putea să ne salveze” – Denying to the grave (2016) – scrisă tot de doi cercetători, tată și fiică, Sara și Jack Gorman. Am fost curioasă să înțeleg mecanismele formării deciziilor și ale răzgândirii la oameni, pentru că în ultima perioadă mă văd tot mai descumpănită de haosul informațional și comunicațional în care trăim, și de reacțiile deseori isterice pe care le observ în jurul meu. Ca om care se ocupă în principal cu comunicarea – din asta teoretic îmi plătesc facturile – mi se pare că nu mai reușesc să înțeleg modul în care funcționează domeniul meu și deci sunt incapabilă să decid ce metode sunt mai bune pentru a ajunge la mintea oamenilor – că la inima lor se pare că ar fi mai ușor.

Am participat în ultimul an la câteva conferințe europene organizate pe tema asta, pentru că sub asaltul radicalizării și Bruxelles-ul a înțeles că trebuie să afle ce se poate face mai bine pentru a contracara polarizarea societății. Vestea bună e că și la conferințele astea, și citind cărțile de mai sus, am înțeles cât de cât niște noțiuni de bază despre mintea umană și ce e în ea. Vestea proastă e că nici specialiștii angajați de UE să ne învețe, nici autorii celor două cărți, și cred că în general cam nimeni la acest moment nu are soluții miraculoase pentru răzgândirea unor oameni care cred în conspirații, cred că pământul e plat, că vaccinurile provoacă autism, că HIV nu produce SIDA, că organismele modificate genetic provoacă cancer, că energia nucleară e dracul, că nu există încălzire globală și că în general în spatele tuturor acestor chestii sunt forțe oculte mondiale care conspiră să stăpânească pământul.

Cu un confirmation bias toți suntem datori

Pe scurt, ce am aflat e că suntem mai proști decât ne imaginăm, de regulă gândim emoțional, nu rațional, suntem guvernați de propriile „confirmation bias” indiferent cât de educați am fi (da, nici oamenii de știință nu sunt scutiți de asta, că și ei sunt oameni), iar soluția pe care toată lumea o crede infailibilă și mai ales aplicată altora – informarea – e de fapt o iluzie. Pentru că nu lipsa de informare stă la baza acestor fenomene, ci procese misterioase care au loc în creierele noastre și pentru activarea cărora știința deocamdată bâjbâie.

Dacă înainte de Internet aveam un singur idiot al satului, care avea senzația că e singur,  în online idioții se adună mai ușor și prind putere.

Bomboana de pe coliva acestei mlaștini de mediocritate, cu strălucitoare scântei de genialitate din când în când, este Internetul, care a potențat deopotrivă genialitatea dar și prostia omenirii. Stephan Lewandowsky, un psiholog australian cu care am discutat recent la Viena, și care a scris în 2011 „The debunking handbook”, spune că în esență omenirea nu și-a schimbat procesul de cunoaștere (nu știu cum să traduc mai bine human cognition), însă Internetul a făcut mai ușoară adunarea și polarizarea idioților satului, care până atunci se credeau singuri. De exemplu, spune el, dacă Facebook are peste 2 miliarde de utilizatori, iar 1 la un milion de oameni crede că pământul e plat, atunci Internetul face posibilă întâlnirea acestei comunități epistemice de peste 2000 de persoane, care vor discuta împreună pe un grup și uitându-se la cât de mulți sunt vor prinde curaj să creadă că în realitate sunt de fapt și mai mulți și că… au dreptate. Dacă înainte de Internet aveam un singur idiot al satului – zice Lewandowsky – care avea senzația că e singur,  în online idioții se adună mai ușor și prind putere.

Falsa impresie că credința ta e împărtășită de un număr mai mare de oameni decât este de fapt se numește efectul de fals consens  (false consensus effect) și a fost etichetat ca atare în 1993 (Krueger & Zeiger) și confirmat în 2013 (Leviston & alții). Experimentele lor au fost replicate și de alții, pe alte teme, inclusiv Lewandowsky a testat ceva similar în Australia, dar experimentul din 2013 a fost așa: au întrebat oamenii dacă cred în încălzirea globală. Procentele au fost cele din figura 1, adică 50% au zis că da și e din cauza oamenilor, 40% că da, dar că e natural, 5,6 % au zis că nu. Respondenții au fost puși apoi să aprecieze cam cât la sută din oameni cred ei că gândesc la fel ca ei. Surpriza a fost când acei 5,6% au apreciat că peste 40% din omenire gândește la fel ca ei (figura 2). Ceva mai realiști au fost cei 50% care și-au subapreciat propria variantă și au supraapreciat proporția celor care nu cred în încălzirea globală. Cu cât e mai mare discrepanța dintre realitate și ceea ce cred oamenii, cu atât mai greu vor fi ei de convins că se înșeală, zice Lewandowsky (cele două imagini sunt din prezentarea ținută de el la Viena).

 

 

Nu știm cum funcționează o budă, dar am construit bombe atomice

Pentru că totuși psihologii și cercetătorii ăștia nu vor să pară mai pesimiști decât e cazul, ei au grijă de fiecare dată să sublinieze partea bună a problemei: luați câte unul suntem proști, dar împreună nu suntem neapărat „proști dar mulți”, ci dimpotrivă. Altfel se pare că n-am fi ajuns aici. Dacă e nevoie de un sat ca să crești un copil, tot de o comunitate e nevoie ca să inventezi o unealtă, o armă sau un medicament. Se pare că niciun individ nu știe tot ce trebuie pentru a construi o catedrală, o bombă atomică sau o aeronavă. Ceea ce ne-a făcut stăpânii planetei nu a fost capacitatea de a gândi singuri, ci abilitatea de a gândi în grup.

Ca să demonstreze că suntem praf la nivel individual, Sloman și Fernbach, din The knowledge illusion, au făcut niște experimente în care au rugat oamenii să spună dacă știu cum funcționează un fermoar, propria budă sau o bicicletă. Majoritatea au spus că știu, că doar le folosesc zilnic. Puși să explice în detaliu cum anume funcționează, au constatat că de fapt nu știu, ba mai mult, unii puși să deseneze o bicicletă au reușit să demonstreze că habar nu au cum se face de i se învârt roțile.

Asta le-a demonstrat celor doi autori că oamenii nu sunt conștienți de propria ignoranță pentru că trăiesc de regulă în bule, grupuri de oameni care gândesc la fel, nu își pun la încercare cunoștințele și primesc știri care le confirmă credințele. Dar nu numai atât.

Pentru că tot ce scrie în cărțile astea mi se par informații bune de aflat, am făcut o listă cu idei importante din amândouă. Nu e musai să le citiți pe toate odată, eu le-am pus la un loc pentru că blogul ăsta joacă pentru mine și rol de hard extern 😉

The knowledge illusion:

  • Mintea umană nu e ca un computer, deși se face des această analogie. Mintea este un „rezolvator” de probleme învățat să extragă strict informația cea mai utilă care-i e necesară pentru luarea deciziilor în situații noi. Prin urmare stocăm foarte puțină informație despre lume în capul nostru, ca niște albine în stup – inteligența individuală stă de fapt în mintea colectivă. Ca să funcționeze, un individ se bazează pe mintea lui, dar și pe informația stocată în mediu sau în alți indivizi. Pusă la un loc, inteligența asta colectivă e impresionantă;
  • De regulă lăsăm grupul să gândească pentru noi;
  • Când aflăm informații noi, complexitatea detaliilor se pierde întotdeauna în ceață și noi reținem o foarte mică parte din informație. În schimb miturile, care fac întotdeauna povestea mai digerabilă, sunt reținute mai ușor și rezistă mai mult;
  • De-a lungul unei vieți de 70 de ani, un individ stochează informație echivalentă cu maximum 1 gigabyte, ceea ce reprezintă o mică fracție din capacitatea unui computer;
  • Când devenim adulți uităm cât de complexe sunt lucrurile și nu ne mai punem întrebări, cum pun copiii. Nu suntem conștienți de asta și ajungem să credem că înțelegem cum funcționează lucrurile mai mult decât înțelegem cu adevărat – asta se cheamă iluzia explicației profunde;
  • Cei mai deștepți dintre noi – în sensul de a avea succes – s-ar putea să fie cei care sunt în stare să-i înțeleagă pe alții;
  • Iluzia cunoașterii apare din cauza faptului că trăim într-o comunitate de cunoaștere și nu suntem capabili să distingem între ceea ce e în capul nostru (ce știm noi) și ceea ce este cunoașterea din afară, credem că știm cum funcționează lucrurile și că informația e în capul nostru, când de fapt ea e în afară, uneori în capetele altora. Mare parte din capacitatea umană de înțelegere constă în faptul că suntem conștienți de informațiile care există în jurul nostru. Gradul sofisticat de înțelegere constă în capacitatea de a ști unde se găsește informația. Informația se află numai în capetele adevăraților erudiți;
  • Din cauza faptului că confundăm informațiile pe care le știm cu alea pe care știm de unde să le luăm, suntem de fapt ignoranți în privința propriei noastre ignoranțe. Nu știm cât de proști suntem, trăim cu impresia că înțelegem mai mult decât înțelegem cu adevărat;
  • Convingerea să suntem deștepți stă în faptul că ni se testează cunoștințele foarte rar, câtă vreme trăim înconjurați de oameni ca noi, care știu și ei puține, dar cred că știu multe. Din păcate uneori comunitățile știu lucruri greșite, iar încercările de a le corecta din afară eșuează, dacă nu există un consens al comunității sau dacă cel care vrea să afle, să învețe, nu schimbă comunitatea;
  • Convingerile ferme despre anumite chestiuni nu derivă din înțelegerea profundă a lucrurilor, ci dimpotrivă, din lipsa de înțelegere. Totuși, dacă îi pui pe oameni să detalieze concret cauzele respectivelor lucruri, uneori asta îi face să se îndoiască de ceea ce credeau până atunci;

  • În general nu suntem capabili să apreciem cât știm, cea mai mică informație ne face să ne simțim experți, iar atunci când ne simțim experți, vorbim ca experții, iar oamenii cu care vorbim nu știu nici ei mare lucru, prin urmare comparativ cu ei suntem experți, ceea ce ne crește senzația de experți și uite așa o comunitate poate deveni primejdioasă, oamenii cu care vorbim sunt influențați de noi și noi de ei, membrii unui grup își insuflă unul altuia și întăresc senzația de cunoaștere, ceea ce crează impresia că totul e clar, când de fapt nimeni din grup nu are expertiza necesară pentru respectiva problemă. Membrii unui grup își oferă unii altora suport intelectual, dar realitatea e că nimic nu sprijină grupul.
  • Când oamenii care gândesc la fel discută împreună se coalizează, iar după ce discută devin și mai încrezători și extremi în convingerile pe care le aveau înainte. Mentalitatea de turmă. Fiecare se duce la cină cu o oarecare preocupare pentru subiecte cum ar fi: sănătatea, criminalitatea, controlul armelor, imigrația, rahații de câine pe trotuar etc. Pentru că la cină toată lumea discută cu preocupare despre aceste subiecte, oamenii toți vor pleca de la respectiva cină cu sentimente pronunțate, nemulțumire, pretenția de a se face ceva. Internetul a făcut posibilă întâlnirea mai ușoară a acestor oameni care gândesc la fel și le dă o tribună de la care să vorbească și să se plângă despre prostia celorlalți care nu gândesc ca ei;
  • Zdruncinarea iluziei că știi ceva ar trebui să te facă mai curios să afli informații noi despre subiect. Totuși, autorii susțin că oamenii sunt mai puțin înclinați să caute informații după ce află că se înșeală. Oamenilor nu le place să li se spulbere iluziile, oamenilor le place să se simtă bine, nu incompetenți;
  • Ca și oamenii obișnuiși, oamenii de știință se bazează și ei pe comunitatea de cunoștințe. Când cineva se apucă să facă o cercetare ia în considerare rezultatele colegilor care au studiat domeniul până atunci. Pentru că cea mai mare parte a cunoașterii omenirii nu e stocată în capul cuiva, și oamenii de știință operează cu încrederea în ceea ce au făcut și aflat colegii lor. Multe din noțiunile cu care operează oamenii de știință și le consideră corecte, adevărate, se bazează pe credință. Nu într-o ființă superioară, ci că ceilalți spun adevărul. Ceea ce diferențiază credința oamenilor de știință de forma religioasă a credinței este o putere mai mare și se numește puterea verificării. Afirmațiile științifice pot fi verificate. dacă un om de știință a mințit sau a făcut o greșeală, în cele din urmă se va afla pentru că dacă e suficient de important cineva va eșua în replicarea aceluiași rezultat;
  • Fiind dependenți de alții pentru ceea ce știm, ne face vulnerabili în fața celor care răspândesc informații false. De aceea e important de pus accentul pe educația elevilor, ca să înțeleagă din vreme și să caute informațiile științifice, iar asta îi va face mai puțin vulnerabili la știri false;
  • Starea economiei depinde de ceea ce oamenii cred. Când oamenii cred că pot câștiga mulți bani din ceva, atunci acel ceva devine foarte prețios. Când încetează să mai creadă, atunci piața se prăbușește. Multe din bulele economice s-au petrecut așa;

Denying to the grave:

  • Oamenii care cred în conspirații o fac pentru că ei înșiși ar participa la o conspirație dacă ar avea ocazia. Există o scală de măsurat Machiavelismul MACH – IV – inventată de Douglas și Sutton (Universitatea din Kent). Ei au făcut un studiu care arată că cu cât e mai machiavelică o persoană, cu atât e mai înclinată să creadă în teorii ale conspirației, persoane cu o morală mai lejeră proiectează asupra altora propria înclinație spre conspirație;
  • Cine sunt oamenii care cred în astfel de teorii? Nu sunt neapărat paranoici, ci sunt oameni normali, dar care se simt neputincioși, au o părere proastă despre ei înșiși, nu au încredere în autorități – ei sunt cele mai sigure victime ale teoriei conspirației. Liderii grupurilor care promovează astfel de teorii ale conspirației îi fac să se simtă bineveniți în grup, accentuând latura noi versus ei-conspiraționiștii, ridiculizând orice vine să le contrazică teoria. Puterea conspirației este exagerată, iar oamenii care fac bani din respectiva „conspirație” sunt automat criminali – deși adesea sursele de finanțare ale liderilor acestor grupuri anti-conspirații și anti-știință sunt necunoscute.
  • Astfel de oameni sunt reticenți la argumentele științifice. De aceea mai multă informare nu ajută. De exemplu în cazurile părinților care  refuză să-și vaccineze copiii nu e vorba numai că ei nu ar înțelege o explicație științifică (deși mulți nu o înțeleg), dar dacă ei cred în teoria conspirației le e mai ușor să dea vina pe o persoană (doctorul, companiile farmaceutice) ceea ce le va da senzația de control – au un țap ispășitor pe care să fie furioși și poate chiar să-l dea în judecată.
  • Când ne confruntăm cu situații dificile, care necesită timp și efort de documentare pentru a fi înțelese, suntem predispuși să facem judecăți emoționale. Amigdala, partea din creier care se activează când ne este pusă viața în pericol, reacționează la informațiile complicate care ne contrazic convingerile – ca atunci când e fum într-o cameră, nu e important să te gândești de unde vine fumul sau care e mecanismul prin care te poți asfixia cu fum dacă-l inhalezi, ci fugi repede din cameră. Așa reacționăm în legătură cu energia nucleară, ca la un potențial pericol de moarte, și răspunsul irațional e: „să se închidă!” – deși statistica arată că energia nucleară a produs de 15 ori mai puțin victime decât energia obținută prin arderea cărbunelui sau a petrolului;
  • Mișcările care contestă rezultatele științifice au structuri similare și uneori se întrepătrund. Mișcarea antivaccin și cea care contestă existența HIV au lideri cu trecut similar, ambii foști oameni de știință cu trecut remarcabil, dar care la un moment dat din motive necunoscute au început să nege domeniul în care au activat. Sunt numiți „oameni de știință eroi”. Peter Duesberg este un om de știință care susține că HIV nu produce SIDA, iar afirmațiile lui, făcute în 1987, au produs una dintre cele mai grave probleme de sănătate publică în Africa de Sud, încă nerezolvată nici azi. Mișcarea antivaccin a pornit în anii 90 de la afirmațiile unui gastroenterolog, Andrew Wakefield, care a spus că vaccinurile produc autism. Chiar dacă pretinsul studiu publicat de el într-o revistă științifică a fost retras și infirmat de atunci de nenumărate studii serioase, afirmația lui continuă să lege și azi vaccinurile de autism, în mod eronat;
  • Percepțiile oamenilor se schimbă în funcție de grupul din care fac parte. Studiile arată că atunci când sunt în grup oamenii își schimbă părerile ca să se conformeze grupului, chiar dacă asta înseamnă să susțină afirmații false. Partea din creier care e responsabilă cu percepțiile – rețeaua occipital parietală – se activează, iar partea din creier responsabilă cu luarea deciziilor – prefrontal cortex – este suprimată. Asta înseamnă că atunci când suntem supuși presiunilor sociale are loc o schimbarea reală de percepție a modului în care vedem faptele, și ne schimbăm opiniile în mod irațional;
  • Afilierea la grup la mamifere, inclusiv oameni, implică de asemenea și hormonul oxitocină, denumit uneori ca hormonul iubirii. Afilierea la grup stimulează eliberarea de oxitocină în creier, ceea ce Ernst Fehr de la University of Zurich și Colin Camerer de la California Institute of Technology au descoperit că limitează teama de trădare în interacțiunile sociale. Bazându-se pe studii făcute pe animale, cei doi speculează că oxitocina reduce activitatea în amigdala creierului, ceea ce reduce frica de trădare.  Același hormon responsabil la mamifere pentru împerechere, comportament maternal, acționează pentru a-i face pe oameni iubiți când sunt într-un grup, indiferent dacă grupul promovează gândirea științifică sau pseudoștiința. 
  • Membrii unui grup își pot schimba opiniile în două moduri: sub influența informațiilor și sub influența normei. Influența informației indică o dorință de conformare la un grup despre care individul crede că gândește corect într-o anume privință. Asta este mai puternic atunci când individul e nesigur pe el și pe ceea ce gândește. De exemplu dacă nu ești sigur că organismele modificate genetic produc cancer ai fi înclinat să crezi asta, iar când întâlnești o persoană care-ți spune sigur că așa e asta te va influența să crezi. Când deja întâlnești a 20-a persoană care spune același lucru, ești convins de adevărul acestei afirmații. Dacă o mamă este nesigură dacă e bine sau nu să-și vaccineze copilul, e de ajuns să întâlnească tot o mamă ca ea, care are o opinie fermă împotriva vaccinurilor. Negarea irațională a informațiilor medicale este stimulată de această influență informațională. Influența normativă are de-a face cu dorința de a fi acceptat în grup. Chiar dacă știi că membrii acelui grup se înșeală, continui să fii de acord cu ei pentru a păstra statusul social de membru al grupului;
  • Contează în momentul în care unui om i se vorbește despre un subiect, atât nivelul de cunoștințe pe care le are despre tema respectivă, dar și cât de distras este în momentul în care i se vorbește. Cele două condiții îi influențează abilitatea de a găsi contraargumente care să zădărnicească persuasiunea interlocutorului. Cu cât e mai obosit, stresat, ocupat, cu atât e mai ușor de convins pentru că nu are energia necesară să contraargumenteze;
  • Inclusiv oamenii de știință care fac cercetări și analize cad victime propriilor convingeri părtinitoare – confirmation bias – alegând să folosească în lucrările lor doar acele studii care le confirmă propriile păreri anterioare;
  • Oamenii sunt mai ușor de convins când se află într-o stare afectivă sensibilă – fie foarte fericiți, fie foarte supărați. Psihologul Paul Slovic spune că afecțiunea este o condiție puternică pentru o alegere, de aceea liderii carismatici știu că trebuie să-și aducă audiența într-o stare de excitare afectivă ca să o convingă;
  • Conformarea socială este asociată cu o scădere a activității în lobul frontal al creierului – partea care controlează raționamentul și alte funcții de execuție – și o creștere a activității în lobul parietal și occipital – partea unde se formează percepțiile. Studiile arată că conformarea socială nu este o decizie conștientă, ci mai degrabă bazată pe o alterare a modului de a vedea realitatea. Când oamenii acționează independent de grup este activată amigdala – responsabilă cu recunoașterea pericolului și induce manifestările de frică – ceea ce poate însemna că înfruntând grupul omul se pune într-o postură pe care o percepe ca înfricoșătoare. Pentru a fi stimulat să părăsească grupul are nevoie de încurajări și recompense. O scădere a gândirii părtinitoare e asociată cu o scădere în activitate a amigdalei, deci pentru schimbarea modului de gândire a cuiva e nevoie să îi reduci frica.
  • Noreena Hertz, autoarea cărții „Cu ochii larg deschiși: Cum iei decizii deștepte într-o lume confuză”, spune că atunci când aflăm informații care ne confirmă convingerile primim o cantitate de dopamină similară cu atunci când mâncăm ciocolată, facem sex sau ne îndrăgostim. Când tragem o concluzie ne concentrăm pe informațiile care ne sprijină concepțiile și le ignorăm pe cele care le contrazic.
  • Terapia cognitivă (una dintre metodele revoluționare de tratare a depresiei) s-a născut din înțelegerea modului în care funcționează confirmation bias și a devenit un tratament eficient pentru depresie. Aaron Beck a observat că oamenii care suferă de depresie se concentrează pe lucruri din mediul lor care le dau motive de depresie, consumă numai informații negative, iar tot ce ar putea fi pozitiv este fie trecut cu vederea, fie minimizat. Terapia cognitivă urmărește să submineze convingerile părtinitoare ale pacienților depresivi, restaurându-le abilitatea de a recunoaște lucruri pozitive și negative din mediul lor. RMN-urile făcute pacienților tratați prin această terapie arată restabilirea capacității cortexului prefrontal de a stăvili revărsările emoționale emanate de amigdală.
  • „Ce nu știi nu te poate răni” a devenit „ce nu știi e o invitație să inventezi” în materie de știință. Înainte de a se descoperi ce provoacă tuberculoza, se credea că e o boală pe care o fac oamenii de moralitate îndoielnică. La fel s-a întâmplat cu SIDA – legată în anii 80 de stilul de viață „deviant”. Când nu știm cauzele unor lucruri suntem convinși de „experții” care ne spun ce să credem: vaccinurile cauzează autism, organismele modificate genetic cauzează cancer etc;
  • Problema e că oamenii nu au răbdare să aștepte ca oamenii de știință să cerceteze și să dea un verdict. Oamenii nu se simt confortabil în fața fenomenelor inexplicabile, prin urmare inventează explicații, de cele mai multe ori incorecte, bazate pe interpretări greșite ale unor coincidențe;
  • Atenția părtinitoare – attentional bias – este atunci când acordăm prea multă atenție numai unui tip de informație și le ignorăm pe altele. Metoda standard de 2×2 este favorita biostatisticienior și epidemiologilor pentru a ilustra asta. Avem un chenar cu 4 căsuțe. În căsuța 1 e cifra copiilor cu autism care au fost vaccinați, în 2 e cifra copiilor cu autism care nu au fost vaccinați, în 3 e cifra copiilor fără autism care au fost vaccinați și în 4 e cifra copiilor fără autism care nu au fost vaccinați. Comparând toate aceste cifre vom observa că nu există o corelație între autism și vaccin;
  • Sunt mai mulți oameni care fac o formă de cancer, potențial mortal, din cauza expunerii la soare, decât victime ale terorismului. Sau 30.000 de oameni sunt omorâți anual cu arme de foc în SUA – două treimi se sinucid și o treime sunt uciși – totuși SUA cheltuie miliarde de dolari și toată lumea pierde ore inutile pentru controlul de securitate la aeroport, parte din lupta împotriva terorismului, în schimb lasă la alegerea fiecăruia ce cremă de protecție solară alege pentru a se proteja de cancerul de piele;
  • Teama de complexitate se combate dându-le oamenilor de la cele mai fragede vârste mijloace care să-i ajute să înțeleagă metodele științifice;
  • Oamenii sunt mai înclinați să-și folosească prefrontal cortex ca să raționeze atunci când sunt antrenați într-o discuție, decât atunci când ascultă pasivi pe cineva – aviz profesorilor sau celor care țin prelegeri, e mai bine să încerci să convingi pe cineva încurajându-l să-și folosească creierul, decât să-l bombardezi cu informație, ca și când ai arunca totul într-o cutie neagră;
  • Cum motivăm creierul să accepte schimbări? Neurologii spun că e dificil pentru că atunci când îți păstrezi punctul de vedere ți se activează centrii plăcerii din creier, pe când ca să-ți schimbi părerea ți se excită acea zonă din creier asociată cu anxietatea și chiar dezgustul;
  • Oamenii nefericiți sunt mai rezistenți la schimbare, anxioșii de asemenea sunt incapabili să țină pasul cu noutățile și de aceea sunt mai reticenți în a-și schimba ideile – concluzia cercetătorilor este că dacă vrei să provoci schimbare de atitudine e bine să stimulezi centrii plăcerii din creier;
  • Evaluarea riscului e o chestie afectivă. Dacă cineva decide că vaccinurile sunt riscante atunci nu va vedea beneficiile acestora. Pe de altă parte, când s-a spus că telefoanele mobile cresc riscul de tumori cerebrale au fost doar câteva grupuri vocale care au cerut retragerea lor de pe piață, unii au optat pentru căști ca să le țină departe de cap, dar nimeni nu atacă companiile care fabrică telefoane sau nu acuză ministerul comunicațiilor de complicitate cu industria, ca în cazul vaccinurilor. Asta pentru că oamenilor le plac telefoanele mobile și de aceea ignoră riscul.
  • E o glumă a epidemiologilor care vorbește despre modul în care funcționează știința în abordarea ipotezelor de lucru, în care nu există certitudini și procente de 100%: la căsătoria dintre doi epidemiologi se spune „promit să nu reușesc să te resping pentru totdeauna” – „I promise to always fail to reject you”, în loc de „I promise to always accept you, no matter what.”

 

Concluziile și soluțiile propuse de autorii cărții Denying to the grave:

Concluzii

  • Nu numai oamenii fără o educație iau decizii iraționale de sănătate;
  • Nu e vorba de o lipsă de informații;
  • Empatia și avantajele evolutive pot fi uneori în contradicție cu gândirea rațională.
  • Oamenii de știință lucrează cu ipoteze și nu pot oferi certitudinile absolute pe care le vor oamenii;
  • Oamenii răspund mai mult la emoție decât la statistici, dar liderii carismatici folosesc emoția, iar oamenii de știință folosesc statistici;
  • Oamenii își schimbă greu convingerile;
  • Oamenii au probleme de înțelegere a probabilității și a riscului.

Soluții

  1. Știința trebuie să își intensifice prezența în societate prin diverse mijloace de informare pe care le pune Internetul la dispoziție
  2. Ziariștii au nevoie de pregătire mai bună pentru a înțelege și a relata corect despre ce validează o dezbatere științifică și ce nu
  3. Oamenii de știință să fie mai înțelegători cu faptul că oamenilor nu le plac incertitudinile, atunci când comunică despre relațiile de cauzalitate dintre fenomene
  4. O educație mai bună în școli despre statistică, probabilitate, înțelegere în profunzime a metodelor științifice, erorilor, dezvoltarea gândirii critice și tehnici de înțelegere a evidențelor
  5. Specialiști din domeniul medical care să poată angaja interviuri motivaționale cu oameni care au vădite credințe medicale incorecte
  6. Toți trebuie să ne revizuim modul în care facem să primeze emoția asupra rațiunii

 

Concluzia mea e mai puțin elaborată, dar optimistă. Dacă n-a pierit lumea în ultimele mii de ani, probabil că n-o va face nici de acum încolo din cauza prostiei, deși ar fi frumos să ne imaginăm că măcar ca grup evoluăm, dacă nu și individual. Personal trec prin perioada aia din viață în care am mai multe incertitudini ca oricând și așa cum au zis-o alții mult mai deștepți decât mine în antichitate, ce știu e că de fapt nu știu mare lucru. Tocmai de aceea încerc să mă abțin de la argumentări în contradictoriu, pe principiul sănătos auzit de curând pe undeva: când te cerți cu un prost, asigură-te că el nu face același lucru! Ceea ce vă doresc și vouă 😉

 

*Caricaturile sunt împrumutate de la The New Yorker 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

31 comentarii la “Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place” Subscribe

  1. Horia 21/02/2018 at 13:36 #

    minunat articolul!

    Insa am o intrebare despre o tema absolut secundara:
    cum se traduce „sonata Patetique by Beethoven”? Cu „sonata penibila de Beethoven”?

    Sau poate ar trebui rescrisa fraza din articol care suna asa: „Mintea umană e deopotrivă genială și patetică, strălucitoare și idioată.”

    cu urmatoarea versiune:
    „”Mintea umană e deopotrivă genială și mizerabilă, strălucitoare și idioată.” ?

    pathetic (engl.) = mizerabil, penibil, etc. (ro) si nu „patetic” (ro).

    • Dollo 21/02/2018 at 20:59 #

      OK, o să corectez, mulțumesc, am tradus așa cum mi-a venit la mână, și nu sunt prea bună la asta 🙂

      • Horia 22/02/2018 at 08:31 #

        va multumesc pentru raspunsul amabil!
        Da, din pacate, termenul englez de „pathetic” e tradus tot mai des in romaneste cu „patetic”, care se potriveste sonatei de Beethoven si sensului din limba franceza, care e unul nobil si cu totul diferit de sensul „mizerabil” din engleza! 🙂
        Ar trebui introdus si in romaneste termenul de „false friends”, adica cuvinte care suna la fel, dar inseamna cu totl altceva. E cazul si in alte limbi. De ex. „eventually” nu inseamna in romaneste „eventual” (ci ceva gen „in final”)! In schimb in germana si franceza, „eventuell” inseamna exact acelasi lucru cu varianta lui romaneasca.

  2. krossfire 21/02/2018 at 21:59 #

    Asta e genul de articol pe care-l vâri într-o dezbatere când deja ai încercat să-l convingi pe celălalt din răsputeri că Pământul nu e plat. E un fel de: uite aici de ce ești prost, cu liniuță!

    • mihai 22/02/2018 at 12:24 #

      Îl vâri degeaba. Celălalt e „om ocupat”, nu are vreme să citească. La dracu’, nici răspunsurile tehnice pe care i le dau la întrebări punctuale nu le citește cu atenție…

  3. Dan 24/02/2018 at 10:50 #

    Foarte bun articolul!

    La capitoul corecturi, in articol apare de 3 ori contructia „că co”, care nu suna foarte bine, de exemplu: „că confundam”.

  4. Horia 26/02/2018 at 05:52 #

    @Dan: sa nu exageram! Cacofonia e o obsesie la tot omul, si e o chestie de gust, daca „ca co” suna bine sau prost. Eu zic ca nu suna deloc asa de prost! 🙂

    din wiki ro :

    Obsesia cacofoniilor

    La români se poate vorbi de o adevărată obsesie sau manie a cacofoniilor, care adesea pe de o parte se străduiesc să le evite cu orice preț, iar pe de alta au tendința de a-și reproșa unii altora comiterea cacofoniilor. O serie de autori, între care Ion Coja, Gligor Gruiță, Eugen Coșeriu, George Pruteanu, Andrei Pleșu, Rodica Zafiu, Szilágyi N. Sándor și alții, au criticat astfel de tendințe.

    Această obsesie a apărut relativ recent, după mijlocul secolului al XIX-lea, și este întreținută în parte de școală și de autoritățile lingvistice, prin programele și manualele de limba și literatura română, care le recomandă elevilor să evite sonoritățile cacofonice în exprimarea îngrijită. Pînă în secolul al XIX-lea însă scriitorii nu simțeau nevoia să evite cacofoniile. Sugestivă este folosirea locuțiunii ca cum, care apărea frecvent la autori precum Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, Nicolae Bălcescu, Titu Maiorescu etc., dar care în prezent a ajuns să fie complet înlocuită de ca și cum în limba standard, probabil din dorința de a evita cacofonia. În scrierile cele mai îngrijite din secolele anterioare, de pildă în traducerile Bibliei, cacofoniile de tipul ca-ca apăreau frecvent, pentru că încă nu exista nici o presiune socială în a le evita. Astfel, Biblia de la București din 1688 conține o mulțime de secvențe de cuvinte precum ‘cercă casa lui Iacov și facă-se casa ta ca casa lui’, iar în Biblia de la Blaj din 1795 apare printre altele cacofonia ‘Că, ca caii, au păscut’.”

  5. un om 14/03/2018 at 18:20 #

    Expertise (eng) se traduce prin experienta, expertiza este altceva.

    • Horia 17/03/2018 at 08:12 #

      interesant! Intr-adevar, fraza de mai sus „nimeni nu are expertiza necesara…” suna a calchiere din engleza. Insa e ciudat ca in dictionar (eu am cautat in EN-DE si EN-FR), expertise e tradus cu „cunostinte de specialitate”, cu diverse nuante, desigur. Iar „experience” pare, cf. dictionarului, mai aproape de „experienta” din romaneste (iarasi, l-am cautat via franceza si germana – Erfahrung, experience, etc.).

      Cred ca mai degraba expresia e nefericita in romaneste, ca te duce cu gandul la „nimeni nu are experienta necesara” care suna mult mai firesc si e uzuala. In plus, am impresia ca in romaneste nu se prea foloseste „expertiza” decat in cazuri speciale, si ca se foloseste mai degraba „experienta”, chiar si acolo unde e vorba de fapt de „expertiza” in sens strict tehnic (expertiza = Kompetenz, Fachwissen (de), si in fr. expertise).
      S-ar putea sa se impuna cu timpul varianta mai englezeasca, care e ceva mai exacta (experienta ar trebui notata ca „experienta in domeniu” sau „experienta de specialitate” ca sa echivaleze corect „expertise”.
      Pareri?

    • Horia 18/03/2018 at 19:50 #

      intre timp mi-am amintit iar de problema cu „a avea expertiza” sau „a avea experienta”, si iata ce-am gasit, un articol care explica foarte bine lucrurile si pledeaza convingator pentru „experienta” in majoritatea cazurilor!

      http://dantanasescu.ro/2011/03/24/ce-inseamna-sa-ai-expertiza.html

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

20180320_141433

Frunze de coca amare și politică dulce, socialistă. Bolivia și oamenii ei.