Țara oamenilor drăguți (unii cu alții)

Rulez încet pe străduța îngustă, flancată pe ambele părți de mașini atât de lipite una de alta de zici că au fost puse cu mâna de un copil strângător. Când mai aveam un pic până la capătul străzii, și deja socoteam în gând cu cât o să mai întârzii, ca să mai dau o tură ocolită, la câțiva metri în fața mea tocmai ieșea un Jeep de pe un loc marcat cu vopsea albă. Îngerul parcărilor sunase din clopoțel. Am pus avariile și dădeam cu spatele, ca să intru pe loc, când văd pe trotuar o femeie durdulie, într-o uniformă de ceva agent de pază, gesticulând din mâini. Deschid geamul și aud:

– Vreți să parcați aici?

– Da, nu e loc cu plată? întreb

– Ba da, dar… haideți, parcați…

Finalizez manevrele, deschid ușa și în timp ce-mi adunam lucrurile din mașină, o aud:

– Știți că locul ăsta e pentru handicapați…

– Aoleu, păi și acuma îmi spuneți?

– E, dar nu stați mult, nu? Și sunteți și dumneavoastră drăguță cu mine și…. aveți treabă aicea la spital?

– Da, aveam o programare la ora 8 și deja am întârziat, zic.

– E, lasă că nu vă ia așa imediat, stați liniștită. Unde mergeți? vrea ea să-mi știe și istoricul medical.

– Dar dumneavoastră de unde sunteți? o întreb, căci avea la gât ceva ce semăna cu o legitimație, dar nu i se vedea decât un colț din ea, restul era ascuns la pieptul generos, în uniformă.

– Din Brăila, ha, ha, se aude nu?

– Nu, vă întrebam de la ce instituție…

– Aaa, ha, ha, ha, credeam că din cauza accentului mă întrebați, sunt de la XYZ (nu mai rețin numele firmei de pază, dar era ceva cu acronime) și scoate legitimația din sân și mi-o arată veselă și mândră de ea. Deci era agent de pază, pus să păzească o instituție vis a vis de spital, dar nefiind nimeni care să apere locurile alea de parcare ale handicapaților, din față, s-a gândit să-și mai rotunjească și ea veniturile. Sau poate, cine știe, o fi făcut parte din fișa postului ei chiar să apere locurile de șoferii fără handicap și găsise această lucrativă metodă.

Oricum, o gură de aer proaspăt de la Brăila m-a pălit în mijlocul Bucureștiului ăla cenușiu și aglomerat. Râdea în continuare, cu ochii în geanta mea, pe care mă chinuiam s-o îndes în rucsacul în care aveam dosarul medical, ca să nu am prea multe atârnând pe mine când alerg către poarta spitalului. I-am zis că discutăm când mă întorc, că acum am întârziat, și mi-a zis că să stau liniștită, nu e nicio problemă, ea va fi acolo, la fel de drăguță, când mă întorc.

După nici jumătate de oră m-am întors, căci nu rezolvasem nimic din ce avusesem de gând la spital. Dar am avut timp să mă gândesc ce să fac cu ea, să fiu drăguță sau nu? Primul gând a fost să plătesc ora în aplicația de parcări, cum fac de obicei, dar n-am făcut-o. Nu știu exact să spun de ce. O scuză ar fi că în alea 15-20 de minute petrecute în spital, până m-am dumirit unde merg, am vorbit cu o asistentă care mi-a cerut niște hârtii (și m-a întrebat dacă sunt pensionară, atât de bătrână arăt!?) și apoi am zis că oricum plec, n-are rost să mai plătesc o oră, dar pesemne că în realitate îmi rămăsese în cap vocea aia veselă, cu accent de Brăila, și am găsit în portofel patru lei pe care i-am făcut sul în palmă și i-am băgat în buzunar. Era aproape cât prețul oficial al unei ore de parcare și mă pregăteam să-i dau cuiva care nu-i merita în vreun fel, dar ați observat ce repede se scapă de hârtiile astea de câte un leu, că par fără valoare? În fine, toate astea le-am făcut pe pilot automat, deși o altă voce (născută, crescută în București) mă sâcâia cu reproșuri că nu e OK să dai bacșiș unei parcagioaice, fie ea și veselă și zâmbitoare ca la Brăila.

După aia, a intervenit vocea aia de om care citește presa din scoarță în scoarță, cu informația că oricum primăria nu e în stare să adune banii ăștia de parcare, deși a vopsit locurile, a făcut aplicație, și-a cumpărat mașini care citesc numerele din mers și emit amenzi, și totuși nu s-a gândit să ceară și voie de la poliție să acceseze baza de date a șoferilor. Așa că, de atâția ani de zile, „revoluția parcărilor” din București s-a înecat, vorba aia, la mal, de o chichiță GDPR.

Pe scurt, mi-a fost mai ușor să accept, deși reticent, să dau bacșiș decât să mă cert cu femeia aia că nu are dreptul să-mi ceară bani pentru parcare. În plus, nici eu n-aveam dreptul să parchez acolo. Când am ajuns la mașină, drăguța de Brăila nu era acolo. M-am urcat la volan ușurată și am plecat. În retrovizoare am văzut cum mașina care tocmai venea pe stradă în spatele meu a pus avariile și urma să parcheze acolo, pe ultimul loc de parcare rămas liber pe lume. Ăla pentru handicapați. În câteva minute, un râs vesel de Brăila urma să-l ia și pe el în primire, cerându-i să fie drăguț...

În aceeași zi, următoarea mea oprire a fost în mijlocul Pieței Victoria, unde cele patru rânduri de parcări cu plată erau la fel de ocupate ca și când ar fi făcut primăria cinste. M-am învârtit în jurul lor și, ca și la spital, în ultima clipă, pe ultimul rând, am văzut un om cu handicap (de data asta pe persoană fizică) într-un căruț cu rotile, care-mi făcea cu mâna să vin până la el, că e un loc acolo.

Am înaintat și, într-adevăr, o mașină inscripționată „Realitatea TV” (cealaltă categorie de scutiți de plata parcării, pe lângă handicapați) tocmai elibera un loc de parcare. M-am băgat în locul lor, sub privirile atente ale omului în căruț, care aștepta să fiu drăguță și cu el, pesemne. În Piața Victoriei, în fața clădirii Guvernului, la doi pași de un echipaj de poliție care dirija circulația în zonă, în mijlocul parcării publice cu plată organizată de Primăria Capitalei, acest om „gestiona” parcarea în folos personal.

De data asta nu mă mai grăbeam, așa că am rămas în mașină cât să intru în aplicație și să plătesc ora de parcare. Apoi, gândindu-mă că aș scrie despre zbaterea asta pe blog, am îndreptat telefonul, prin parbriz, spre omul în căruț cu rotile, aflat în fața mașinii mele. Ar fi fost o ilustrație bună, mi-am zis. Asta sau grămada aia de zăpadă murdară, adunată pe câteva locuri de parcare pe un rând mai în spate. Când a văzut că vreau să-l fotografiez și-a rulat căruțul mai departe, în capătul celălalt al parcării, unde le-a făcut semn altora care căutau vreun loc, că nu mai e niciunul, se ocupaseră toate.

Înainte de toate astea, am căutat o altă cale de a ajunge la Spitalul Colentina dis de dimineață și altfel decât cu mașina personală, căci știam că e jale cu parcările în zonă. În zona comercială prin care intru eu în București (Pallady) ai putea, teoretic, să-ți lași mașina într-una din imensele parcări comerciale și să iei metroul. Am făcut de câteva ori asta, dar toate magazinele și-au pus indicatoare (mai nou?) cum că-ți ridică mașina dacă o lași mai mult decât ți-ar trebui ca să cumperi ceva de la ei. Primăria n-a fost în stare nici să facă vreo parcare supraterană park&ride, nici să încheie vreun contract cu ei, ca să mai scutească din traficul auto din oraș și implicit din parcările și așa insuficiente, pe care oricum nu reușește să încaseze vreun ban.

Pe de altă parte, la spital, într-o zonă în care prin definiție se știe și se așteaptă să ajungă mulți oameni, mă gândesc că administratorii acestui mic Paris ar fi trebuit să se gândească acum mulți ani, să construiască mai degrabă o parcare subterană decât o biserică, în curtea acestui mare spital al orașului. Și atunci ne-ar fi scutit pe toți de efortul de a fi drăguți unii cu alții, și ne-ar fi obligat să plătim parcarea în curtea spitalului, așa cum se întâmplă în alte țări, unde oamenii probabil nu știu să fie drăguți și atunci plătesc, ce să facă. Dar din păcate și administrarea orașului ăsta s-a făcut de 35 de ani tot pe criteriul „ești drăguț cu mine, sunt drăguț cu tine” și azi trăim marile efecte ale acestor drăgălășenii edilitare. De anul ăsta cu impozite și taxe substanțial mărite. Dar asta nu ne va ajuta cu nimic. Sau oricum nu pe noi, vor fi alții drăguți pe banii ăștia.

Tags: bacsis, Bucuresti, coruptie, parcare Bucuresti, parcare handicapați, spaga