Trei săptămâni în Canada (I)

Vacanța de anul ăsta s-a decis într-o zi călduță de mai, când domnul inginer a zis că ia uite ce bilete de avion bune și zbor direct Basel-Montreal am găsit. Ne-am apucat rapid să ne luăm vize online – mă rog, se numesc Electronic Travel Authorization (eTA), costă 7 dolari canadieni – și după aia am cumpărat și biletele de avion. Care au costat ceva mai mult.

Gata, acum puteam să ne relaxăm, că stabilisem concediul. Trei săptămâni din august-septembrie 2026 urma să le petrecem descoperind alt continent. Vedem noi ce și cum mai încolo, că doar mai e până în august.

Următorul pas a fost să le scriu unor cunoscuți care locuiesc pe acolo, prin diverse zone ale întinsei Canade, să le spun perioada în care vom ajunge și să-i întreb dacă au chef de o bere cu noi. Adică noi nu ne făcusem exact planurile pe zone și zile, dar le ziceam lor să nu-și facă planuri cât suntem noi acolo 😉

Și așa am aflat, de la unii dintre ei, că neapărat trebuie să ne rezervăm din timp cazări și chiar intrări pe la diverse obiective, că luna mai e chiar târziu pentru așa ceva și musai să facem cât mai curând asta, că altfel n-o să avem pe unde dormi prin munții ăia stâncoși și ne papă ursu’. Am zis că exagerează (ia te uită la româno-canadienii ăștia, ce planificați în avans sunt!), dar ca să-mi fac o idee m-am apucat eu așa, timid, să mă uit după niște airbnb-uri prin Montreal, că măcar acolo știam exact când ajungem.

Curând s-a dus și relaxarea noastră, că ne-am dat seama că cele trei săptămâni nu se organizează singure și că e musai să le împărțim pe zone, ca să știm măcar unde avem de gând să mergem.

Așa am ajuns de fapt la cea mai grea parte a unei vacanțe,  organizarea. Motiv pentru care până la urmă m-am apucat să și scriu aceste texte aici, pentru că dincolo de memoria mea externă (care a ajuns să fie blogul ăsta), poveștile de călătorie par să îi ajute și pe alții să-și structureze ideile, când le vine rândul să ne calce pe urme. Dacă le vine…

A fost un travaliu laborios, scrierea poveștii acestei vacanțe, căci s-a suprapus peste niște probleme personale survenite la întoarcerea acasă. De unele ați aflat deja, pe altele încă le procesez… Apoi m-am apucat greu de scris, fiind și oarecum intimidată de cantitatea mare de informație care trebuia procesată, structurată și povestită. Și cum m-am întins așa de mult cu scrisul, am mai uitat între timp din chestiile făcute pe acolo, iar în final tot a ieșit ditamai textul – deh, și țara aia e mare, nu poți să scrii pe scurt de ea – așa că iar facem un serial pe blog, că știu că n-are lumea răbdare să citească romane în vremurile astea grăbite.

Vacanța pe scurt…

În general n-am stat nicăieri mai mult de o zi-două, maxim trei. În Montreal, de exemplu, am stat adunat cam trei zile, una jumate la sosire și una jumate la plecare, și probabil că impresia despre oraș și ce am văzut/făcut acolo nu face dreptate locului, dar atât s-a putut. Scuza pe toată durata vacanței ăsteia a fost că e o țară prea mare ca să apuci să vezi locurile în profunzime, iar la stilul nostru de a călători nu ne puteam mulțumi să stăm într-un singur loc și să zicem apoi că am fost în Canada, undeva pe stânga, cum intri.

Și cum Canada este, ca dimensiune totală, a doua cea mai mare țară din lume (adică pământ și ape interioare), la distanță destul de mare după Rusia, nu prea aveai cum să alegi să petreci mai mult timp într-un loc din ea, în detrimentul celorlalte, că după aia ți-ar fi părut rău. Dar dacă dincolo ar fi fost mai mișto?

Așa că am ales zonele cele mai locuite din patru provincii ale Canadei, adică orașele principale, unde e concentrată cea mai mare parte a populației de 40 de milioane de locuitori. Dap, ditamai țara și abia a adunat 40 de milioane de oameni (au fost și cam pretențioși cu cine le-a intrat în țară). În Alberta am colindat și niscai zone mai sălbatice, unde piciorul omului e rar pe metru pătrat și predomină fauna sălbatică. Pe scurt, am făcut o tură de la est la vest, de pe coasta Atlanticului până la coasta Pacificului, aproape de granița sudică a țării, la gardul cu SUA.

La finalul vacanței tot am rămas cu niște regrete, că nu am ajuns să mai vedem de exemplu și insula Vancouver, cu (se zice) minunatul ei oraș Victoria. Dar acum, dacă tot ni se alătură în UE, cine știe, om mai ajunge vreodată pe acolo.

A fost o experiență intensă și destul de obositoare, și chiar și așa am simțit că abia am băgat vârful piciorului în țara aia. În următoarele zile veți putea citi pe unde am fost noi și ce am făcut în cele trei săptămâni în Canada:

Prima săptămână – Coasta de Est, provinciile Quebec și Ontario: orașele Montreal – Ottawa – Toronto, cascada Niagara și un pic de Quebec City la întoarcere;

A doua săptămână – Provincia Alberta: orașul Calgary, Munții Stâncoși, Parcurile naturale Banff și Jasper, ghețari, lacuri glaciare, urși, căprioare, vulpi, somoni în călduri, ferme de vaci și puțuri de petrol;

A treia săptămână – Coasta însorită de Vest, provincia British Columbia: orașul Vancouver, Sunshine Coast, Garden Bay, Whistler, păduri, ocean, apă, caiace și iar urși.

Să le luăm pe rând. Sper să reușesc să vă transmit în final senzația generală cu care ne-am întors de acolo: că am fost pe altă planetă. O planetă diferită dar cel puțin la fel de frumoasă ca Europa noastră dragă, chiar dacă nu la fel de intens locuită. Asta dacă nu cumva de vină pentru impresia asta o fi și fumul de iarbă inhalat la mâna a doua, pasiv cum se zice, cam la tot pasul prin toate locurile pe unde am umblat în Canada 😊

Descălecarea și încălecarea în Montreal

Partea bună la dus a fost că am câștigat cam opt ore, iar jetlag-ul nu a fost deranjant. Decolat la 9 dimineața din Basel și aterizat pe la 11 dimineața ora locală la Montreal, am avut o zi mai lungă de 24 de ore așa că de la aeroport am rămas să explorăm străzile orașului până seara, când am căzut lați la cazare și am dormit 12 ore până a doua zi.

Cazare la mama dracu’

Parte din motivul pentru care nu ne-am dus direct la cazare a fost însă și faptul că în vacanța asta am ales cazările total aiurea, adică la distanțe considerabile de aeroport și de centrele orașelor. În apărarea mea a fost că, pe hartă, distanțele nu mi s-au părut așa de mari. Adică m-am gândit că nu trebuie să stăm în buricul orașului, merge și mai în Drumul Taberei așa. Se știe că în centru e mereu mai scump, iar prețurile canadiene sunt destul de piperate, chiar și venind din Europa de Vest. Așa ni s-a părut nouă, știu că asta e ceva subiectiv, ca să nu avem vorbe prin comentarii că de ce v-ați mai dus dacă tot sunteți scârțari…

La fața locului s-a demonstrat că „Drumul Taberei” canadian era cam la Fundulea distanță de orice trebuie. Aproape toate cazările noastre au fost la 20+ km distanță față de centru sau față de aeroport. Așa e când vii dintr-o țară care nu are zone metropolitane și nu știi cu ce se mănâncă.

La Montreal am stat de exemplu în Laval, care e un alt oraș de fapt, într-un cartier de case tipic americane/canadiene, adică din lemn, cu câte o mică peluză în față, pe o stradă liniștită, plină cu veverițe, ca aproape toate orașele de pe coasta de Est. Au la veverițe cât alții șobolani. De altfel dacă n-ar avea cozile alea… Dar dincolo de aceste atribute OK, locul era la mama dracu, mâncai o pâine până ajungeai în centru.

Notre-Dame de Montreal

Ne-am plimbat deci în prima zi fără un plan, căci v-am zis că stăm prost la planificare. Am luat un autobuz de la aeroport până în centru, am lăsat cei doi rucsaci în păstrare la un magazin chinezesc (că n-am găsit lock-ere), ca să nu umblăm cu ei în spate, și am  început cu cea mai veche biserică din oraș – Notre Dame.

Gotică, cu foiță de aur prin părțile esențiale, lumini albastre ca de discotecă și linoleum asortat pe jos, ca să protejeze podeaua originală. Aici s-a măritat Celine Dion și l-a îngropat, niște ani mai târziu, pe bărbat-su (era și bătrân). De altfel tot aici au fost și alți celebri înmormântați, de exemplu tata lui Justin Trudeau (ăsta de umblă acum cu Kate Perry), adică primul Trudeau, pe numele lui Piere, care a fost premierul Canadei mai multe mandate.

Biserica era în renovare de vreo șase ani și cică mai durează vreo patru, că așa se fac lucrurile la canadieni, temeinic și mai ales îndelungat. Aveam să aflăm asta și la Parlamentul din Ottawa, și la stadionul olimpic montrealez, unde ne-am dus după zecele Nadiei și am găsit numai schele.

În fine, Notre Dame-ul canadian e amplasată în mod potrivit în Piața armelor, cu fața la statuia colonizatorului Paul de Chomedey de Maisonneuve, un francez din Champagne tocmit, pe la 1600, să vie în Noua Franță de pe malul estic al Americii și să fondeze Montrealul de azi. Cică în primul an s-ar fi înțeles bine cu nativii indieni, dar după aia s-a stricat treaba. Cam de când a început să se roage la Sfânta Fecioară și a înfipt o cruce în cel mai înalt deal din Montreal, care a rămas acolo și astăzi.

Ca o țară „descoperită” de niște coloniști creștini, Canada are destule biserici creștine, dar care pesemne că au cam rămas fără mușterii după atâtea valuri migraționiste, așa că în plimbările noastre aveam să descoperim multe biserici multipurpose cum s-ar zice, adică au găsit probabil diverse căi de a-și plăti facturile, în lipsa donațiilor de la credincioși. De exemplu una avea o firmă de cabaret la una dintre intrările laterale iar majoritatea afișau în interior mesaje de incluziune pentru toate categoriile de oameni, inclusiv din comunitățile mult hulite creștinește – LGBTQ de exemplu.

Poutine, nu Putin

Am continuat vizita în centrul vechi al orașului de azi, înțesat cu clădiri impunătoare de pe vremea când piatra, nu sticla era la modă, până am ajuns într-un soi de vechi port, de unde se vede skyline-ul montrealez modern, cu sticlă și oțel. Aici am putut să ne și odihnim picioarele un pic, pe iarba verde canadiană. În afară de skyline, tot din port se mai vedea și un soi de siloz vechi, cam ca ăla din Slobozia de la noi, care se vede de pe A2 când mergi spre mare, precum și o suită de clădiri brutaliste, pe care ne-am propus să mergem mai aproape să le vedem dar n-am mai ajuns.

La un moment dat ne-a luat și foamea și din toate cârciumile din zonă am ales o fostă piață transformată în mall artizanal, cu o berărie la subsol. Prima mea întâlnire cu bucătăria canadiană nu m-a dat pe spate. Am mâncat poutine, adică niște cartofi prăjiți cu brânză pe deasupra (un fel de caș proaspăt de fapt), bucăți de carne afumată și peste toate astea un sos maroniu gros, făcut din supă de pui. Ceva ce înțelesesem că e un comfort-food pentru canadieni, dar pesemne e potrivit să-l mănânci iarna, nu vara la 25 de grade. Jumătate a rămas în farfurie.

Am fi putut să alegem niscai fructe de mare, că era plin de stridii prin farfurii, dar cu prima masă am dat greș.

După asta am trecut pe lângă un protest anemic al unor tinere femei falite (după cum scria pe banner), păzite de niște polițiști amplasați în zonă, ca să fie, ca la orice protest. Ne-am minunat de homeleșii presărați pe sub diverse poduri sau pe bănci, pe marile bulevarde, chiar la nasul poliției (de altfel fenomenul homeless combinat cu droguri e destul de prezent prin centrele tuturor orașelor canadiene, aveam să observăm), am traversat  cartierul chinezesc, am căscat gura pe la toate prostiile pe care le gătesc oamenii ăia și le vând, apoi ne-am luat rucsacii înapoi și ne-am îndreptat spre cazare.

Transportul în comun vs. mașină închiriată

Ne-a luat ceva să ajungem, cum spuneam, am stat la 20 de km depărtare, dar mai ales pentru că am bâjbâit până să găsim intrarea la metrou. Deși au un transport în comun care ni s-a părut destul de eficient pentru continentul ăla unde mașina personală e norma, canadienii pare că se rușinează cu metroul, că-i ascund stațiile alea prin subsolurile unor clădiri, și au grijă să nu semnalizeze corespunzător că acolo ar fi și metroul. Cât am umblat pe acolo nu am văzut nicio stație de sine stătătoare, ca la noi, pe vreun colț de intersecție, toate erau ascunse prin diverse clădiri.

De exemplu am găsit stația de metrou la subsolul unei gări (acolo măcar era logic) la subsolul unui hotel și chiar la subsolul unei facultăți de inginerie și aeronautică. Noroc cu google maps, că dacă te luai după semne n-ai fi descoperit niciodată subtilele mărci M, puse foarte discret pe vreun perete de clădire.

Deși am cochetat inițial cu ideea de a închiria o mașină ca să facem tura de pe coasta de est Quebec-Montreal-Ottawa-Toronto, până la urmă am renunțat la idee din două motive. Unul a fost financiar, că ne costa mai mult decât făcea efectiv închirierea, doar pentru că luam mașina dintr-un oraș și voiam s-o lăsăm în altul – în cazul nostru o luam din Montreal și o lăsam în Toronto, de unde urma să luăm alt avion spre Calgary. Pentru astfel de cazuri firmele de închirieri percepeau o taxă suplimentară, așa că devenea nerentabil. Al doilea motiv a fost distanța prea mare de condus între numitele orașe, mai ales Ottawa-Torronto. La fața locului s-a dovedit că am ieșit destul de bine cu autobuzul între cele patru orașe. Sunt mai multe firme private care fac aceste trasee și de regulă trebuie să cumperi bilete în avans, ca să fii sigur că prinzi un preț decent. Altfel, prețul crește pe măsură ce biletele se împuținează și se apropie data călătoriei, adică e la fel ca la avioane.

Covrigii românești versus bagelșii americani

A doua zi, înainte să luăm autobuzul spre Ottawa, după amiază, am lăsat din nou rucsacii la autogară, de data asta – unde aveau casete de închiriat – și ne-am mai plimbat prin vechiul Montreal.

Am urmat sfatul unui cunoscător, care ne-a zis să vizităm Parcul La Fontaine și cartierul Mile-End, unde era musai să încercăm și vestiții bagels. Am făcut întocmai și n-am fost impresionați. Am stat la coadă la St-Viateur bagels, covrigărie celebră și istorică chiar, un fel de Cocoșatul la noi în materie de mici. Când am mușcat dintr-un bagels din ăsta am zis că e ceva greșit la mijloc. Ne-au păcălit, ne-au dat nouă unii reci și vechi, că nu se poate să fie toți americanii înnebuniți după coca asta tare și fără gust. Asta deși luasem cu diferite combinații, cu ceapă, cu semințe, bla, bla. Păi alde Luca și Matei ai noștri îi bat la coca goală pe bagelșii canadieni.

Am înțeles ulterior că de fapt ei nu-i mănâncă așa ca noi, covrigi chiori, ci îi combină cu diverse brânze, șunci sau creme, și-i încălzesc la microunde. Deci nu e mâncarea săracului grăbit, ca la noi, e mai mult o fiță. Ăștia nu știu ce înseamnă să umpli burta cu coca caldă sărată și s-o reglezi din apă.

Asta a fost a doua dezamăgire culinală la Montreal. Dacă bagelsul se poate încadra la culinar.

Cartierul Mile-End e un fost cartier burghez cu o comunitate evreiască puternică pe la 1950, colonizat apoi de comunități de emigranți portughezi și greci și preluat, în anii 80, de artiștii care pentru o vreme l-au transformat într-o zonă culturală prolifică. Astăzi e mai degrabă un loc hipsteresc în care vin turiști, ca noi, ca să vadă chestii promise de ghidurile turistice. În realitate, ziua, cartierul își arată doar casele cu un etaj (tot din lemn), multe acoperite cu graffiti sau diverse murale, ici-colo terase sau magazine mici, dar în realitate nu pare să se întâmple mare lucru pe acolo. Poate seara o fi altfel.

Ultima masă, ultima dezamăgire

A treia dezamăgire, și ultima, am trăit-o la întoarcere, la finalul vacanței, când am mai petrecut o zi jumate la Montreal în așteptarea avionului spre casă.

De data asta ne-am cazat în centru, că deja nu ni se mai păreau cazările scumpe ca la început, eram obișnuiți cu peste suta de dolari pe noapte din restul Canadei 😊 În plus, știam deja ce înseamnă să stai la mama dracu, așa că am ales cel mai ieftin hotel din centru și a fost… decent. Fiind înconjurat de tot felul de locuri de pierzanie, de la baruri la cârciumi, am avut de unde alege pentru ultima masă. Și am ales tot prost.

Eu am zis, recunosc, să mâncăm la indieni. Și pentru că ăla cu multe stele pe google era închis, am intrat în altul, tot indian, dar în care nu era nimeni. Adică nicio ființă omenească pe post de client. Erau în schimb un bucătar gras care semăna cu Piedone (ăla original, nu al nostru – vezi foto) și două indience guralive care s-au ocupat să ne dea de mâncare, în toiul unei conversații care aducea destul de mult a telenovelă.

Înainte să comandăm i-am zis domnului inginer că nu e prea târziu să ne retragem, chiar dacă consultasem meniul și părea că avem de unde alege. Dar locul arăta așa de jegos că pe mine deja mă mânca pielea doar uitându-mă în jur.

Am mai mâncat la indieni, de exemplu la Budapesta, unde era curat și mâncarea a fost bună, plus o limonadă de mango de care-mi amintesc cu plăcere. Aici totul urla mizerie în jur, de la masa la care ne-am așezat – pe care totuși a venit una dintre indience, cu o cârpă soioasă și umedă, și a șters-o – până la locul în sine și chiar hainele celor trei de la bucătărie, care erau soioase și pline de pete.

Și eu mai stau prin casă cu haine pătate de pe la bucătărie, dar niciodată nu am ajuns să port îndeajuns de mult niște haine ca să arate așa. Iar ăștia lucrau într-un local de alimentație publică.

Oamenii păreau că nu dau doi bani pe igienă, ceea ce probabil era adevărat, de vreme ce nici aparanțele nu le salvau. Ce mi se pare interesant e că nici de vreun eventual control al sanepidului canadian nu păreau să se teamă 😊 Mâncarea a venit în niște blide de tablă, niște bucăți de carne înecate în sos de curry – ar fi fost acceptabilă dacă nu ar fi fost potroacă de sărată – însoțită de niște lipii calde cu usturoi care au fost, ce-i drept, singura chestie cu adevărat bună de pe masa aia.

Iar finalul apoteotic a fost că înainte să termine de mâncat și domnul inginer (că lui nu i s-a părut așa sărată mâncarea ca mie), una dintre cele două indience a trecut de la bucătărie, unde mai amesteca în niște tigăi, la strâns și scuturat de praf niște mochete de pe jos, cam la un metru și ceva de masa noastră. Pesemne nimerisem în ziua de curățenie.

Am stat cu grijă până am ajuns acasă, că o să dea pântecăraia peste noi și o să deturnăm avionul cu suspiciune de bombă biologică, dar până la urmă n-am pățit nimic. Am rămas, însă, cu o amintire de neșters. Prețul distracției La Paanvilla a fost de 64,32 de dolari nota + tips 9,65 = 73,97 dolari canadieni. Experiența, neprețuită.

Cea mai mare biserică din lume

După ce am mâncat ne-am întâlnit cu un cititor al blogului, care a emigrat de 20 de ani la Montreal, și el ne-a dus pe „muntele” regal – Mount Royal – ca să vedem Montrealul de sus. Tot el ne-a arătat și o altă biserică celebră a orașului, de data asta cea mai mare sau cu siguranță cea mai înaltă din Montreal, căci se pare că în codul urbanismului lor înălțimea maximă în oraș e limitată la înălțimea Mount Royal, iar biserica, fiind deja pe o pantă a muntelui, face o excepție, că depășește un pic vârful muntelui. Chiar și zgârie norii lor sunt deci sub înălțimea turlei Oratoriului Sfântul Iosef de pe Muntele Royal. De aia se văd așa de frumos de sus, de pe platoul muntelui.

Dacă colonistul din Champagne a făcut prima biserică să semene cu Notre Dame din Paris, pe asta a Sfântului Iosif au făcut-o la dimensiune. Cea mai mare din Canada și cu domul cel mai mare de pe continent sau chiar din lume. Oricum, e imensă și se vede din toate pozițiile. Probabil și din spațiu…

Pe la 1900 domul fusese proiectat să semene cu Basilica Sf Petru de la Roma. Doar că treaba a durat mult – vreo 60 de ani, că au fost săraci, nu ca noi cu catedrala neamului – așa că în final arhitecții care au ajuns să facă cupola au făcut-o ca pe aia a unei catedrale din Florența. Mă rog, tot din Italia a venit inspirația.

Oratoriul lui Iosif este în ziua de azi loc de pelerinaj în genunchi – au o secțiune dedicată cei care urcă tot dealul ăla de trepte în genunchi – dar mai ales loc de contemplat apusul pentru tot felul de oameni care ajung în zonă, localnici și turiști deopotrivă. Interiorul are niște decorații art deco, e destul de interesantă în detalii, dar dimensiunea asta mare îi dă un aer straniu și greu de cuprins într-o privire. Totuși viața pare să fie în afara ei, nu în interior.

Urme de Nadia prin Montreal

Am plecat de acolo pe înserat, și am luat-o pe jos până în centru, de fapt pentru că era o seară caldă și senină am ajuns din nou până în punctul în care am început vizita în urmă cu trei săptămâni, în vechiul port din care se vede orașul luminat ca o sorcovă.

A doua zi dimineață, mai aveam câteva ore de pierdut până la avion și am zis să vizităm stadionul olimpic, unde a luat Nadia primul zece din istoria gimnasticii mondiale. Văzusem stadionul întâmplător, din autocarul cu care venisem de la Quebec City, și ne-a frapat forma lui excepțională.

Am luat din nou metroul până acolo (acum că tot învățasem unde se găsesc stațiile), până la stația Pie IX, și am reușit măcar să vedem minunea mai de aproape, dar tot pe exterior, căci și stadionul și turnul ăsta înclinat, pe care ai fi putut să te urci cu un lift exterior, erau în reparații. Într-o parte din cupola asta ca o carapace de broască țestoasă (inițial velodromul folosit la olimpiadă), acum era un biodom, adică ceva ce reproduce mai multe habitate naturale existente pe continent, plus bazinul olimpic.

L-am întrebat pe omul de la recepție, ca tot românul fălos cu munca altuia, cum facem să vedem și noi locul unde Nadia noastră a luat zecele ăla. S-a uitat la mine placid și mi-a zis că stadionul e în reparații.

Dar am găsit urme de Nadia pe afară, un mural unde era și ea desenată, și o placă cu numele ei și al celorlalți sportivi participanți la olimpiada din 1976. Minus securiștii. Sau poate or fi și ăia…

Se pare că stadionul olimpic a fost prea avangardist pentru vremea lui, că nu a rezistat bine iernilor canadiene. Ba infiltrații la acoperiș, ba niște panouri din beton prea grele pentru turnul ăla înclinat, care acum sunt înlocuite cu sticlă, cert e că de departe lucrarea arată futuristic, a la Niemeyer, dar în viața de zi cu zi pare că le dă de furcă administratorilor. Cum ar zice meșterul român de pe șantier, arhitecții ăștia știe să facă case numa pă hârtie. Că hârtia suportă orice.

Blocați în trafic

Mă rog, finalul apoteotic, aproape apoplexic, a fost până am ajuns la aeroport, căci în ultima oră rămasă în Canada ne-am mai întâlnit cu o cititoare a blogului, care a vrut să facă un gest drăguț și să ne ducă cu mașina la aeroport. Numai că nici noi nici ea nu am știut că numeroasele șantiere de pe traseu aveau să ne dea emoții taman la final, când un drum de jumătate de oră s-a transformat într-o aventură de stat în trafic, bară la bară, într-un nod de autostradă montrealeză.

Vedeam aeroportul cu ochii, și avioanele decolând și aterizând, dar nu reușeam să avansăm cu mașina, iar timpul nu mai avea răbdare, cum zice poetul. Până la urmă am luat-o perpedes de la un moment dat și am ajuns cu bine și la avion și acasă. Zic asta așa ca să știți că șantiere sunt peste tot, și trafic blocat din cauza lor, nu-l mai înjurați degeaba pe Ciucu 😉

În episodul următor ajungem la Ottawa, apoi la Toronto și tot așa. Dacă nu v-ați plictisit, mai treceți pe aici.

Tags: Calgary, Canada, Montreal, Ottawa, Quebec, Toronto, vacanta Canada, Vancouver