Motanul Garfield, prins în timpul unei dezbateri intense cu el însuși: în cutie sau afară?
În vizită cu mama la niște oameni relativ cunoscuți, din satul vecin celui în care avem moșia, am cules de pe jos ditamai caisa căzută din pomul care era în mijlocul curții lor. Gazdele s-au oferit să ne dea mai multe fructe, cu mențiunea că toate sunt culese de pe jos. Căci pomul în cauză nu fusese tăiat la timp și curățat, ci doar așa, după ureche, din când în când, așa că ajunsese azi să fie pe cât de bătrân pe atât de înalt și să nu mai poată fi cules. Prin urmare, se mulțumeau cu fructele căzute pe jos, și evident avariate din cauza asta.
Cum propriul nostru cais din curte dă semne de oboseală, din cauza ultimelor câteva primăveri în care i-au înghețat florile, mama a găsit că ăla era un moment potrivit să iau sâmburii caiselor uriașe de la oamenii ăia și să-i plantez în curte la noi. Asta deși am cumpărat deja din magazin alt pui de cais, dar va mai dura niște ani până când vom mânca ceva din el. Așteptarea de la un sâmbure ar fi și mai lungă.
Dar nu era prima dată când mama mă îndemna să fac asta, a mai păstrat sâmburi de diverse fructe luate de la piață, care i s-au părut ei bune, cu gândul să replicăm și noi în curte pomul respectiv. Evident că n-a mers, cum nu a trăit nici măcar micul vlăstar de mango pe care l-am crescut eu însămi dintr-un sâmbure uriaș de mango. Sau micii pomișori de avocado.
Cunosc pornirea asta naivă de a pune în pământ orice sămânță, ca să vezi ce iese, am crescut tot felul de experimente la viața mea, în ghiveci, dar cel puțin de când sunt moșiereasă și observ pe viu comportamentul plantelor în natură, sorții infimi de izbândă ai experimentelor mele eșuate, și am mai citit câte ceva despre… flori și albine, am înțeles că lucrurile nu sunt așa de simple și nu mai pun botul la orice sâmbure. Nu era, deci, prima oară nici când i-am zis mamei că nu e deloc sigur că dacă va ieși un pom din sâmburele ăla va și face aceleași fructe, că în general fructele astea de calitate ies prin altoire etc.
Ce s-a întâmplat diferit de data asta a fost că i-am zis același lucru de față cu gazdele, așa că stăpânul caisului, un ins de vreo 60+, care crește capre și în general are mentalitatea comună aici la țară, că puii nedoriți de mâțe trebuie aruncați, ca și gunoiul, pe câmp, acest ins cu școala vieții la țară s-a simțit dator să ne împărtășească din cunoștințele lui despre genetica plantelor. Și anume că secretul ca să-ți iasă din sâmbure fix pomul care face aceleași fructe bune, este să plantezi nu doar sâmburele de caisă, ci caisa întreagă în pământ. Atunci sigur-sigur iese exact același pom.
Mama a fost încântată să afle „secretul” și evident că l-a crezut pe loc, așa cum îl crede pe Busu când (pre)zice vremea la televizor, dar nu mă crede pe mine când îi spun că m-am uitat pe un site de meteorologie și nu e chiar așa…. În fața sfaturilor pertinente despre plantarea caișilor eu am exclamat un politicos „i-auzi, nu știam!” și am plecat, crezând că lucrurile se vor opri aici. Dar nu a fost așa, căci odată ajunse acasă, mama a refuzat să mănânce din caisele alea, ca să le putem planta ca atare în pământ, deci să iasă fix caisul care trebuie și nu vreun venetic. Când i-am zis, hai măi mamă că ăla e un mit, nu mai crede și tu toate prostiile, s-a enervat. Că da, așa sunt eu, încăpățânată, mi se pare că le știu eu pe toate și ăilalți sunt proști, că de ce nu vreau să fac cum zice omul ăla, că e clar că el știe mai bine ca mine, o dată pentru că e mai bătrân, că stă la țară de mai mult timp decât mine și că, evident, el are deja caisul ăla bun, și prin sfatul ăsta a vrut dezinteresat să ne ajute și pe noi să avem unul.
Reacția nervoasă a mamei la refuzul meu de a crede tâmpenia cu plantatul fructului întreg m-a făcut că renunț să mă mai opun. Singura concesie a fost că hai totuși să păstrăm doar trei caise întregi (că ce să faci și cu prea mulți caiși perfecți, nu?!), și de la restul să păstrăm doar sâmburii, și să le punem pe toate în pământ să vedem care ce rodește fiecare. Am tăcut și am făcut cum a zis bărbatul ăla, nu pentru că cred în prostia aia, ci ca să-i fac o concesie mamei, deși tot nervoasă pe mine a rămas, că sunt îndărătnică și nu vreau să urmez întocmai sfaturile înțelepților satului.
Ar fi fost imposibil și mai ales inutil să-i explic mamei rațional mecanismul propagării pomului din sâmbure. Căci nici mie nu mi-e clar, sunt conștientă de asta, de faptul că-mi lipsește informația științifică necesară, dar pe cât de sigură era mama că trucul cu caisa întreagă va funcționa (sau oricum n-avea ce să strice dacă-l încercam), pe atât de sigură eram și eu că nu e decât o balivernă. Că nu are ce influență să aibă pulpa acelei caise asupra geneticii viitorului pom, decât cel mult să țină un pic de umezeală sâmburelui, în descompunere. Și că desigur că va ieși tot un cais din el, dacă va ieși, dar nu va fi deloc sigur că va face același gen de fructe. După cum și eu semăn cu mama, la sex și la multe dintre idiosincrasii, dar nu suntem la fel decât într-un procent oarecare, nu sută la sută.
Ăsta este cel mai recent exemplu de situație în care am înțeles că am cam pierdut bătălia cu mediul înconjurător, pentru accesul la creierul mamei, bătălie pe care acum câțiva ani o crezusem câștigată. Chiar am scris atunci, cu oarecare convingere, îndemnându-i și pe alții să nu-și abandoneze părinții în fața televizoarelor, ci să vorbească cu ei, ca să fie siguri că nu votează „aiurea”. Sfântă inocență, ce de prostii mai credem la viața noastră!
Între timp lucrurile s-au mai schimbat. Politic am rămas de aceeași parte a baricadei, chit că nu ne ajută la nimic, dar în multe alte privințe și ea preferă să creadă mai degrabă ce vede la TV sau, mai nou, „pe goagălul de le telefon”, decât să mă creadă pe mine sau chiar să-și folosească propriile cunoștințe. De exemplu ieri m-a sunat să-mi spună, cu aceeași certitudine în glas, că a citit „pe goagăl” de ce se usucă strugurii. Că îi arătasem, când fusese la moșie, cum mi s-au stafidit strugurii dintr-un singur butuc de viță de vie afectat de ceva boală. Restul sunt OK, dar ăsta, fiind o viță nobilă, probabil a fost mai sensibil la vreo boală. În anii trecuți, mai secetoși, făcuse struguri mulți și buni.
Mama, care are la bază fix școala viticolă de la Pietroasele, n-a fost capabilă să-mi spună pe loc care să fie problema cu butucul ăla de viță, în schimb a ajuns să creadă ce i-a apărut random pe telefon, despre uscarea viței de vie – cum că n-ar fi avut suficientă apă, deși i-am tot spus în ultimele zile că anul ăsta am avut destule ploi la moșie, spre deosebire de alți ani, și dovadă că curtea are niște roade extraordinare, chiar și așa mai degrabă ignorată decât îngrijită.
Mă rog, de ce scriu chestiile astea? Că nu am un răspuns la întrebarea din titlu, deși probabil s-or fi făcut deja studii științifice pe temă. Dar petrecând zilele astea cu mama, m-am gândit mai mult la chestia asta, pentru că am observat această schimbare de încredere. S-a petrecut treptat, dar se manifestă și te lovește când nu te aștepți. Și cel puțin pentru mine e cam frustrant.
În plus, s-a petrecut și incidentul cu ambulanța „care fură copii” de la Cluj și am văzut valul de reacții de pe net despre asta. Și e evident că reacția cea mai rapidă și ușoară e asta cu aruncatul de etichete spre ceilalți, care fac sau cred diferit de ce facem sau credem noi. Dar eu zic că nu e întotdeauna prostie. Adică sigur, o definiție simplistă ar fi că suntem proști, dacă nu știm anumite chestii, și acționăm în consecință. Dar proști suntem cu toții, în raport cu uriașa cantitate de informație din lume pe care n-o știm, în schimb ne grăbim să ne dăm cu părerea.
Ce mi se pare mie mai îngrijorător este că pe neașteptate s-a mutat centrul de greutate al încrederii, dinspre cunoscuți și persoanele cu autoritate (nu neapărat statul, dar specialiștii), înspre necunoscut, spre marele Internet de unde vine o voce foarte credibilă și care de fapt nu se bazează pe nimic, și totuși e crezută în masă. Și asta s-a întâmplat așa, într-un mic buzunar al istoriei, în pregătirea apariției AI-ului, care de acum va rade tot și ne vom închina nu toții la el/ea, proști și deștepți deopotrivă.
Nu demult învățam la cursurile de comunicare că oamenii preferă să-și creadă apropiații, să-și ia informațiile din familie sau cercul de prieteni, mai degrabă decât să creadă vocile autorității sau presa. Mi se pare că nu mai e în totalitate corect. Mulți oameni preferă să creadă mai degrabă ce le place să creadă, ce validează niște idei din capul lor sau pur și simplu ceva la care nu s-ar fi gândit, dar pare credibil pentru că vocea care le comunică acest lucru e suficient de convingătoare. Deci dau crezare necunoscuților care se exprimă cu convingere și siguranță, chiar dacă nu se bazează pe nimic. Sau mai ales atunci.
Când omul ăla i-a zis mamei că „așa se face” când vrei să obții un cais de soi, el a pus în vorbele alea puterea nucleară a siguranței de sine. El era convins de asta, deși nu se baza pe nimic valid din punct de vedere practic și științific. Un biolog, genetician ceva să fi venit să-l contrazică și n-ar fi avut vreo șansă. În timp ce eu i-am tot zis mamei că eu nu cred că e așa. Dar nici nu i-am putut furniza o dovadă clară că am dreptate. Câți caiși am plantat eu la viața mea? Unul. Și ăla cumpărat de la magazin. Dacă nu va ieși nimic din sâmburii ăștia, cu sau fără pulpa fructului în jurul lor, va fi pentru că eu n-am avut credință, probabil, că i-am plantat fără convingere și tragere de inimă… nu pentru că ce ne-a spus omul ăla a fost o invenție.
Pot să înțeleg și teoria cu lipsa de încredere în autoritatea statului, că în ultimii 35 de ani de ani statul nostru democrat a făcut totul ca să ne piardă încrederea. Dar nu pot să înțeleg de ce ai crede mai degrabă niște necunoscuți de pe Internet, sau chiar niște oameni întâlniți pentru prima dată (OK, mama îl vedea pentru a doua oară pe omul ăsta cu caisul), și nu vrei să-ți crezi propriul copil. Și atunci cam asta ar fi singura explicație la care am ajuns, că mie una îmi lipsește tonul convingător cu care să spun cele mai mari prostii, ca să fiu crezută.
Deși am și eu, ca tot omul, certitudinile mele, formate nu neapărat pe ceva solid, ci chiar în lipsa unor informații concrete. De exemplu asta cu plantarea caiselor întregi trebuie să fie o prostie, nu, voi ce ziceți? 😉
Și ca s-o spun p-aia dreaptă, de fapt toată postarea asta e un pretext ca să mă laud cu ce s-a mai făcut pe la moșie anul ăsta. Veți observa desigur că mă laud doar cu realizările, poza cu butucul de vie afectat nu se știe de ce nu apare…
Câinele Șandor cerșind atenție
