Grădina noastră din Franța și cerul ei spectaculos
Știu că am mai dat pe aici exemplul cu emigrantul din Canada care trece, în aceeași primă iarnă, de la extazul în fața zăpezii pure și imaculate, precum țara în care tocmai ajunsese, la disperarea că ninsoarea nu se mai oprește și trebuie să dea în continuu la lopată „rahatul ăla alb”. Mă gândesc adesea la chestia asta și mă întreb când voi ajunge și eu la „rahatul alb”. Nu că aș fi venit aici cu iluzii și așteptări ideale, dar sunt conștientă că timpul schimbă întotdeauna perspectivele. Cu cât ajungi să cunoști mai bine o societate, cu atât eși mai puțin apărat de problemele ei.
Recent am petrecut mai mult timp în compania grădinarilor amatori cu care m-am anturat aici în Franța și pot să spun că în sfârșit m-au ajuns și pe mine relele lumii – așa cum le văd francezii – în colțul ăsta de rai în care am ales momentan să locuim. Adică am ajuns să iau cunoștință de ele mai direct, că până acum erau mai degrabă intuiții.
Duminică am avut la grădina noastră comunitară ziua porților deschise. Să vină concitadinii și să ne descopere, eventual să ni se și alăture la muncă, pentru că mai ales de asta e nevoie. Ne-am mobilizat cu ceva timp înainte, am băgat mai multă muncă decât de obicei în grădină, ca s-o aranjăm pentru vizite externe, iar în preziua evenimentului unele dintre noi am și gătit diverse chestii – cu roade din grădină – cu care să încântăm gurile vizitatorilor, ca să le luăm banii. Eu de exemplu am făcut celebrul chec al mamei, în care am adăugat și tușa locală, niște zmeură din grădină. A avut succes neașteptat.
În ziua Z ne-am dus acolo dis de dimineață ca să pregătim locul, niște corturi pentru umbră, că se anunțau 30 de grade, mese, băncuțe, bufet, discursuri etc. Au venit cu ocazia asta și oameni care fuseseră implicați în viața grădinii înainte, dar renunțaseră pe parcurs, din varii motive. Așa că spre deosebire de interacțiunile mele limitate cu cei câțiva grădinari regulați, de data asta am avut contact cu un spectru mult mai larg de francezi. Am cunoscut eurosceptica grupului, agricultorul nemulțumit de politicile agricole europene, tânărul care vrea să termine școala ca să muncească „afară”, adulții exasperați de rețelele sociale și de faptul că oamenii nu se mai pot conecta împreună din cauza lor, și bătrânii nemulțumiți de tineretul din ziua de zi. Ce mai, m-am simțit ca acasă.
Bineînțeles, primele interacțiuni au fost dominate de originea mea. „A, din România? Sunt mulți români în Franța, toți medicii noștri de aici sunt români: cardiologul, nefrologul și dentistul, toți sunt veniți din România”, m-a anunțat un cuplu de 70+. Și ce oameni minunați, ce medici buni, drăguți și ce bine vorbesc franceza… A urmat, firește, întrebarea, dar de ce au plecat ei din România? Păi probabil din cauza salariilor și a condițiilor de muncă, le-am zis eu, deși la astea se adaugă întotdeauna tușa personală, dar de bine e clar că nu pleacă nimeni.
Tânărul care vrea să muncească „afară”
Pentru că între timp am mai făcut și eu progrese la franceza aia, am început să-i mai întreb și eu pe ei, cu ce se ocupă, ce planuri au etc. Fiind pusă responsabilă cu bufetul, împreună cu un june de vreo 18 ani, am făcut mai multă conversație cu el. Ca între „Duolinguiști”, ne-am înțeles foarte bine, în engleză. Eu căznesc seară de seară franceza, el germana. Și amândoi constatăm că pe Duolingo suntem zmei, dar în conversațiile reale suntem proștii satului.
Puștiul lucrează deja la o firmă locală de făcut cartoane, le întreține mașinăriile, dar plănuiește să facă facultate ca să devină inginer și să lucreze, cum altfel, în Elveția, că acolo sunt salariile bune, nu ca în Franța. Norocul lui și ceea ce nu va face din el un expat, cum suntem noi, ci cel mult un lucrător transfrontalier, este că locuiește deja la intersecția celor trei țări cu potențial: Franța-Germania și Elveția.
De altfel, puștiul admite că trăiește în cea mai bună dintre zonele posibile din Europa, căreia îi lipsește numai marea ca să fie perfectă.
Agricultorul nemulțumit de politica agricolă…
Dar cum sunt salariile în Franța? N-am apucat să întreb, că am și primit răspunsul. Venit de la un tip solid, limbut, prieten vechi al grădinii, el însuși fermier și totodată ceva consilier local. Venise și ca să transmită cuvântul de încurajare al municipalității. Omul are niște pământ în zonă, pe care plantează căpșuni (am fost și noi anul trecut și am cules – 6 euro kg dacă ți le culegi singur, 10 euro kg la supermarket) și flori – și pe astea ți le poți culege singur și lași banii într-o cutie la capătul locului. Ambele afaceri sunt modele bazate mai ales pe onestitatea clienților.
Domnul are o mână mare și grea, cu care face cunoștință cu toată lumea. Se apucă apoi să turuie într-o franceză un pic peltică, din care eu una am înțeles cam 25%. Mă rog, în general nivelul meu de acum este că aud și înțeleg cuvintele, le știu sensul și ajung să pricep fraza punându-le în context, dar nu prea sunt în stare să reproduc exact construcția frazei. Însă dacă ei vorbesc mult și repede (și de regulă așa fac) mă mai pierd pe parcurs.
În esență, ce am priceput de la domnul agricultor a fost o afirmație șocantă pentru mine: că după un an agricol cu căpșuni și flori, plus poziția de consilier la primărie și nu mai știu ce alt job sezonier, a ajuns să declare un venit mai mic decât al soției, care este profesoară. Mă rog, acuma nici francezii ăștia n-or fi așa scrupuloși cu declararea veniturilor, dar după ce s-a îndepărtat omul, am întrebat-o pe tipa de lângă mine, care vorbea și engleza, ca să mă asigur că am înțeles corect.
… și eurosceptica
Da, așa zisese. Femeia a mai adăugat și restul: că omul a mai povestit și de costurile pe care le implică lucratul terenului, mai ales cu salariile, care ar fi în jur de 50.000 de euro anual (zice ea că un salariu de agricultor ar fi în jur de 1000 de euro) și că nu e singurul agricultor mic care nu ajunge să câștige mare lucru de pe urma pământului lui, că și la ea în familie situația e similară, că vărul ei, agricultor, câștigă azi mai puțin decât câștiga tac-su din același pământ acum 20 de ani și că de vină este UE, care dă subvenții numai marilor exploatatori agricoli, care folosesc chimicale, în timp ce ăștia mici mor sau se sinucid, și că abia așteaptă să vină alegerile, că ea o să voteze cu primul care-i promite că scoate Franța din UE.
La asta nu mă așteptam să vină așa repede, mai ales că discutasem înainte cu doamna și-mi spusese că e ceva therapiste chinoisiene sau așa ceva, adică le ia banii la frieri ca să-i vindece de nu știu ce energii ale corpului, conform medicinei chineze. Mă rog, nu putem fi toți agricultori, mai ales că, iată, nici nu se câștigă, deci orice meserie e brățară de aur până la urmă. Dar oricum, euroscepticismul ei m-a luat pe nepregătite. Am rumegat un pic în gând după faza asta, dacă să-i zic ceva sau nu, am decis în favoarea lui nu. Am întrebat-o în schimb cum funcționează câmpurile astea de flori, de pe care-ți culegi singur buchetul, că am văzut numai în Franța și Germania, pe la noi nu. Pesemne că e vorba de încredere, și aici.
Încrederea scade, prețurile cresc
Da, a zis ea, dar nici la noi încrederea nu mai e ca pe vremuri. Și mi-a tradus ce spusese tot domnul agricultor mai înainte, cum că la flori ar fi avut o interacțiune cu o doamnă care-și alesese un frumos buchet, mare, la care el s-a oferit să-i facă o reducere. Ea a întrebat dacă poate plăti cu cardul, evident că nu se putea, în câmp, așa că s-au înțeles că pleacă unde are treabă cu buchetul și revine pe seară, cu mărunt. N-a mai revenit. N-o fi găsit vreun bancomat.
Iar dacă tot s-a pornit, doamna a decis să-și golească aproape tot sacul. Mi-a mai povestit cum își plimbă ea câinele prin zona unei păduri (căci pe aici încă mai sunt destule) și cum s-a întâlnit acolo cu un bărbat din localitate care a luat asupra sa grija pentru pădure, și care bărbat i s-a plâns că săptămânal vin oameni și aruncă prin pădure diverse deșeuri, cauciucuri și ce nu le mai trebuie. Cu asta m-a lovit la punctul sensibil, și i-am povestit și eu de munții noștri de gunoaie de peste tot din România. I-am zis că pesemne că bărbatul de care povestește ea are totuși ceva eficiență, spre deosebire de autoritățile noastre competente, că eu n-am văzut pe la ei așa gunoaie ca la noi în Europa de Est. Asta cu gunoaiele s-a încheiat remiză.
La un moment dat conversația a luat-o spre prețuri, și ce mari sunt ele în Franța comparativ cu Germania alăturată – ba cineva s-a băgat și a zis că kilul de cireșe în Franța e la fel ca în Elveția, adică spre 9 euro (or ăsta e etalon de mărime, n-ai cum să-l depășești) – așa că după asta parcă s-au cam spus toate.
Apropos, de când am venit aici am făcut un tabel cu prețuri diverse la alimente, comparativ FR-DE-RO. V-ar interesa să-l pun pe blog?
Totuși viitorul nu sună chiar așa rău
O fetiță aproape adolescentă – deși am aflat ulterior că are 22 de ani – mi-a făcut impresie cu pasiunea ei pentru albine. Venise împreună cu ceilalți trei frați ai ei (încă două fete și un băiat), toți patru cu emoții și aere feciorelnice, ca să susțină un workshop la grădină despre cum funcționează un stup de albine. Pentru sora mai mare albinele erau un hobby, pe care-l deprinsese de la părinți, dar nu mai puteau să țină stupii în curtea proprie, undeva în Germania, din cauza unei alergii a uneia dintre fetele familiei, așa că sora mai mare s-a apucat să caute locuri unde să-și pună stupii. Așa a ajuns cu unul dintre ei în grădina noastră din Franța. Avea emoții mai ales că trebuia să vorbească în franceză, dar și pentru că era prima prezentare serioasă din viața ei. Se pregătea să devină ceva specialist în conservarea mediului.
S-a descurcat excelent, deși prezentarea numai serioasă n-a fost, căci bărbații din audiență au pus întrebări și au făcut glume despre relațiile dubioase dintre regină, trântori și workerii stupului 🙂 Oricum, fata a făcut față, a făcut și glume și totul a fost foarte drăguț. La final, după ce cei patru copii germani cuminți și serioși (și-au sacrificat o duminică pentru noi și albine) au plecat din grădină, francezii ajunși în a doua parte a vieții s-au apucat să-și bârfească propriul tineret. Că ce păcat că nu sunt mai mulți tineri ca ăștia cu albinele, că tineretul din ziua de azi nu mai învață nimic la școală, nu mai scoate nasul din tablete etc.
De altfel dezamăgirea a fost menționată la adresa publicului în general, care nu prea dăduse buzna pe porțile grădinii, în pofida reclamei care i se făcuse, că oamenii preferă să stea pe rețele sociale dar nu mai socializează de adevăratelea etc. Participarea a fost slabă pentru că fusese o zi frumoasă și probabil mulți aleseseră deja alte destinații pentru week-end. Sau, cine știe, o fi fost ceva de dezbătut urgent pe Internet 🙂
Pentru mine, însă, oricum a fost un eveniment interesant. Am ajuns în felul ăsta să-i cunosc mai bine pe francezii alături de care trudesc în grădina aia și să-mi dau seama că de fapt sunt niște oameni buni, dar un pic prea dezamăgiți de lumea în care trăim. Probabil asta i-a și făcut să-și canalizeze efoturile asupra pământului și plantelor. Ceva ce mi-a dat și mie sens în anii din urmă, când am înțeles că oricât aș scrie și face nu pot schimba lumea. Așa că, atunci când îți e tot mai greu să găsești ceva pozitiv de care să te agăți, grădinăritul e un hobby ca oricare altul. Îți dă dureri de spate, înțepături de insecte și negru sub unghii, dar și satisfacția că vezi cu ochii tăi ceva care crește. În plus, ajungi să cunoști mai bine comunitatea locală și să-ți dai seama că nu prea poți să fugi nicăieri de „rahatul alb”, că e peste tot pe planetă, cu mici variații de nuanțe.
P.S. Știu că acum la zi în România altul e subiectul și altele îngrijorările, dar să știți că distanța asta de câteva mii de km care ne desparte pune o surdină perfectă peste strigătele de indignare de acolo.
