Cum am ajuns să-mi repar mașina cu ranga

Micra trecând Alpii prin pasul Stelvio

Dintre toate țările prin care a umblat, în cei 18 ani împliniți chiar vara asta, Micra mea a avut ghinionul să și-o ia taman în Elveția. Astă iarnă plănuisem o scurtă vacanță de o săptămână în munții înzăpeziți ai Elveției. Am pus în portbagaj rucsacii și niscai merinde și am pornit din Basel spre una din numeroasele atracții montane ale scumpei noastre țări vecine. N-am apucat să ajungem decât până în cantonul următor, Solothurn, când, stând într-un blocaj pe autostradă ne-a lovit ușor mașina din spate. Mă rog, pe moment nu ni s-a părut chiar ușor, căci lovitura ne-a smucit un pic, iar când am coborât să vedem paguba îmi venea să-l strâng de gât de șoferul care se uita spășit la mine și dădea din buze a „sorry”…

Bara din spate era spartă într-o parte și șifonată, unul dintre stopuri era ciobit, iar haionul (ușa portbagajului – pentru neautomobiliști) era înfundat. Mașina lui (un Ford vechi) nu avea nimic, a naibii. După ce am deschis portbagajul n-am mai putut să-l închidem la loc, pentru că panoul din spatele barei, în care se închidea ușa, a rămas deformat, în schimb ușa s-a mai detensionat, așa că a trebuit să venim înapoi acasă cu ea clămpănind, legată cu sfoară.

Am chemat poliția, a venit, ne-a făcut amiabila și ne-a zis că fiind week-end, nu avem cum să dăm de firma lui de asigurări până luni. Așadar n-am întors dezumflați acasă. Cu o mașină căreia nu i se mai închidea, și deci nici încuia, portbagajul, nu aveam cum să mergem și să colindăm o săptămână, cum plănuisem noi, chit că în afară de mica „durere în fund”, Micra mergea foarte bine în rest. Chiar fusese o tamponare ușoară.

La locul accidentului

A fost un week-end amărât, pentru mine. În toată viața ei și a mea împreună, Micra mea nu avusese parte de accidente, ci de maxim câteva zgârieturi, așa încât ajunsese la această frumoasă vârstă de majorat doar cu lacul sărit pe ici pe colo și „ochii” mătuiți de vârstă, pe care-i și lustruisem cu un an înainte. Acum trebuia să căutăm un service decent ca s-o reparăm, și știam exact că asta nu se putea face nici în Franța sau Germania (căci aveau niște prețuri piperate și la schimbat cauciucurile, darmite la tinichigerie) și cu atât mai puțin în Elveția.

Domnul inginer s-a apucat să caute un haion, un far și o bară, pe la dezmembrări, și chiar găsise câte ceva, dar am zis să așteptăm mai întâi să vedem ce zice firma de asigurări.

Cum arată o daună totală la asigurător

Luni ne-am apucat să contactăm firma, care ne-a dat pe mâna unui evaluator și în câteva zile am avut și întâlnirea cu respectivul. Un domn amabil, ca de altfel toată lumea pe aici, ne-a zis din start că e exclus să reparăm mașina în vreuna dintre cele trei țări (așa cum intuiam și noi) că probabil reparația ar costa în jur de 8.000 de franci elvețieni, și că din punctul lui de vedere ce avem noi e o daună totală.

Cum arată dauna totală în viziunea mea – o mașină văzută în Ungaria, pe drumul de întoarcere spre casă

La aceste cuvinte am avut un șoc. Îmi explicase, ce-i drept, domnul inginer înainte că ar exista această posibilitate, dar refuzam să cred că e adevărat. Adică cum să consideri o mașină total distrusă, inutilizabilă, bună de dat la casat, doar pentru că are haionul un pic înfundat și bara spate spartă? Sunt totuși niște table care se îndreaptă și o bucată de plastic care se înlocuiește. Chiar așa a luat-o lumea razna? În rest e o mașină funcțională, fără antecedente și accidente, e prima și singura mea mașină, am luat-o în rate, mi-am rupt de la gură, vorba aia, în cea mai neagră perioadă din viața mea, cum să renunț la ea? I-am zis evaluatorului că nici nu se pune problema, eu nu renunț la mașină, că vreau s-o fac istorică, când i-o veni vremea, și să joc rolul bătrânicii care plimbă în week-end o mașină de epocă, perfect funcțională, chit că n-a ținut-o numai în garaj.

Omul a zâmbit amuzat și cred că în sinea lui a și dat un pic ochii peste cap. Eram o săracă naivă venită din România cu o mașină veche, care acolo, în țara bunăstării supreme, nu valora nici câteva ore de muncă la un service auto. Probabil și el, evaluatorul, avea un salariu mai mare decât valora mașina mea.

Totuși ne-a explicat cu răbdare procedura în acest caz: el urma să pună mașina pe un site de-al lor de profil, în vânzare… Eu: nuu, dar eu nu vreau să vând mașina… Nu, zice el, e doar o vânzare teoretică, vrem să vedem cine ar vrea s-o cumpere și cât ar da pe ea. Această sumă ipotetică, obținută din vânzare, s-ar scădea din valoarea actuală a mașinii, adică cât apreciază evaluatorul că face mașina, și ce rezultă îmi dă mie ca despăgubire, să mă duc să-mi repar mașina cu banii ăia, unde oi vedea cu ochii.

OK, am acceptat, căci ce altceva puteam să facem?! A zis că am fi putut să mai cerem o mașină la schimb de la firma de asigurări, dacă voiam neapărat să mergem în concediu, dar varianta asta deja se vărsase, precum și despăgubiri pentru eventuale rezervări anulate la vreun hotel, dacă am fi avut. Doar că noi călătorim spontan, cu rezervări de ultim moment, așa că nu era cazul.

După vreo două săptămâni a venit și răspunsul: aproape 5.000 de euro aveam să primesc de la firma de asigurări, căci nimeni nu-și manifestase interesul pentru Micra mea, nici măcar teoretic. Oricât de jignită am fost în amorul propriu – cum să nu-mi vrea nimeni mașina? – am acceptat că suma propusă este probabil cea mai bună variantă dintre toate locurile în care Micra ar fi putut fi accidentată.

Cât cer service-urile

Și așa ne-am apucat să căutăm piese de schimb de la dezmembrări și să căutăm service-uri din România, unde să o reparăm în vară, când aveam să revenim cu ea acasă, căci oricum îi expira ITP-ul. Primul schimbat a fost stopul din dreapta spate, care a costat 26 de euro cu tot cu transport – de la o firmă de dezmembrări din Franța.

Apoi ne-am apucat să-i îndreptăm un pic panoul ăla din spate, măcar să se închidă ușa. Cu niște sforțări și inginerii specifice domnului inginer, am reușit să tragem de panoul ăla exact atât cât să facă ușa clanț în el și chiar să se încuie. Am mers cu ea așa câteva luni, la cumpărături și pe unde am mai avut nevoie, prin Franța și Germania și nu ne-a întrebat nimeni nimic. Parcă avea buză de iepure, dar la fund, și cel puțin p-aci prin zonă nu era singura. Francezii, ca și italienii, nu par să fie așa fierți pe estetică la mașinile lor, așa că vezi deseori mașini mai vechi fie cu bara spartă, fie cu vreo ușă îndoită. Cine știe la câți le-or fi spus asigurătorii că aia e daună totală…

Prin mai-iunie am început să ne interesăm totuși mai serios unde s-o reparăm pe Micra, căci se apropia ITP-ul, așa că am cerut niște oferte de la niște service-uri din țară, pe baza pozelor cu mașina făcute la accident. Am început cu service-ul de familie al unei prietene, al cărei frate se ocupa de el și care după ce mi-a zis că „o rezolvăm noi”, să-i trimit poze cu mașina, n-a mai dat niciun semn. Nici eu n-am mai insistat, căci service-ul nu era în București și ar fi fost oricum complicat logistic să duc mașina și s-o las acolo, apoi să mă duc iar s-o iau…

Apoi am primit o ofertă de la un service din București, recomandat de un vecin, cu care vorbise domnul inginer. Puțin peste 3.000 de euro, din care haionul costa aproape 400 de euro, iar bara – o bucată de plastic – costa chiar mai mult, vreo 450 de euro. Toate erau noi și trebuiau vopsite, deci încă vreo 800 de euro în plus.

Cu al treilea service am vorbit eu, căci tot așa fusese recomandat de cineva. Am nimerit pe mâna unui agent de vânzări foarte iscusit care m-a făcut să spun tot, adică inclusiv ce sumă am primit de la asigurări, ceea ce nu era în plan și nici măcar recomandat. Știu, am fost proastă, așa m-am și simțit după ce am închis telefonul, dar asta e, toți suntem proști măcar o dată în viață. Eu am fost de mai multe ori. Nota de plată a fost pe măsura prostiei: peste 5.000 de euro, chit că agentul îmi spusese la telefon că s-ar putea să-mi mai rămână și mie ceva din banii ăia mulți primiți de la asigurări. Ce încărca foarte mult nota de plată în acest caz era exact prețul haionului – tot nou, tot nevopsit – care era aproape 1.400 de euro, deci cu o mie de euro mai mult decât cerea primul service. Zici că-l cumpăra exact din fabrica mamă Nissan, din seria priceps.

Ofertele conțineau și tot felul de piese și accesorii care nu erau avariate, deci nu era musai să fie înlocuite, dar am înțeles că ăsta era standardul. În mare, la piesele și operațiunile principale, cele două oferte arătau cam așa (sumele sunt în lei):

OK, acuma veți zice că totuși chiar și cu această a doua ofertă mai scumpă tot aveam de unde alege, și despăgubirea primită îmi permitea s-o repar pe Micra la unul dintre ele. Și dacă aș fi fost eu singură, femeie, deh, probabil m-aș fi dus cu ea la service-ul care cerea 3.000 de euro și le-aș fi lăsat-o pe mână. Dar domnul inginer mi-a arătat prețurile pieselor de la dezmembrări și împreună am ajuns la concluzia că nu are rost să cheltuim atâția bani pentru ceva ce se poate repara mult mai ieftin.

Trebuie spus aici că în discuțiile cu ambele service-uri am pus această problemă: că mașina e veche și că nu ținem ca piesele să fie noi. O dată pentru că ar fi mai ieftin, și apoi pentru că ar arăta discrepant un haion nou nouț și vopsit proaspăt, pus pe o mașină cu zâgrieturi, veche de 18 ani. Dar de la ambele service-uri am primit același răspuns: că ei NU lucrează cu piese de la dezmembrări. Deși cel care plătește lucrarea, clientul carevasăzică, eram eu, o persoană fizică care cerea expres acest lucru.

Haionul vechi, ușor îndoit într-o parte, înainte de a fi schimbat

În care Dollo își suflecă mânecile în garaj și…

Așa s-a făcut că într-o zi călduroasă din iunie, pe canicula aia nefirească care doborâse Franța, eu și domnul inginer ne-am chinuit împreună, în garaj, preț de vreo trei-patru ore, să schimbăm haionul tuflit al Micrei cu unul cumpărat de pe Internet, de la dezmembrări, de undeva tot din Franța, cu 200 de euro, cu tot cu transport. A venit și cu ștergător și motorașul ștergătorului inclus.

Rezultatul a fost excelent, dar chiar și acest haion care a aparținut altei Micre, aceeași culoare „red emotion”, arată mai bine la vopsea (cu excepția unei singure zgârieturi) decât restul mașinii mele, semn că probabil mașina de la care provine a fost mai bine protejată de intemperii.

Haionul nou, proaspăt montat

Acum aveam haion nou și drept, dar ne pricopsisem cu altă problemă. Căci haionul se potrivea cu mașina, dar nu se mai închidea, așa că trebuia tras din nou de panoul ăla din spate, și mai mult decât trăsesem inițial, ca să se închidă în el o ușă normală. Ne-am mai chinuit noi pe aici un pic, dar n-am reușit, așa că am decis să plecăm spre România, tot cu ușa legată, cu gândul că odată ajunși la moșie, o proptim între cei doi nuci de la poartă și tragem de ea în mod mai organizat, și-i dovedim noi și panoul ăla strâmb din spate. Sau o ducem la un service dacă nu reușim.

Drumul spre casă a trecut prin Italia

Drumul spre casă ar fi putut dura trei zile, ca și la venire, dar domnul inginer găsise o bară de culoare potrivită, la o firmă de dezmembrări pe lângă Brescia – Autodemolizione Pollini. Și am zis că dacă tot traversăm Europa ca să ajungem acasă e păcat să nu ne folosim de ocazie să-i cumpărăm și Micrei ceva frumos de pe drum. Bara părea OK în poze, un pic zgâriată, dar nu excesiv, și oricum integră.

Am făcut o abatere de la drum de 300 de km pentru asta, nu am luat bara, pentru că până la urmă la fața locului arăta mai rău decât în poze, dar zicem că a meritat efortul pentru că am văzut cum arată o afacere organizată exact pe ideea de reciclare a pieselor încă bune din mașinile dezmembrate și care de 40 de ani a reușit nu numai să reziste pe piață dar să se și extindă. Ne gândeam că cine știe în ce fundătură de garaj om ajunge să găsim bara aia de pe site și când colo am nimerit în ditamai compania, cu multe clădiri și un teren imens, plin cu piese dezmembrate. La biroul de vânzări trăgeai bon de ordine și așteptai să-ți vină rândul ca să ceri piesa de care ai nevoie.

În funcție de dimensiunea piesei, o primeai pe un cărucior, ca domnul din imagine, sau ți-o aducea din depozit un angajat și ți-o punea în brațe. Deși rezervasem bara pe site, nu ni s-a cerut s-o plătim înainte de a o vedea, așa că am putut s-o refuzăm când am văzut-o. Dar spre deosebire de noi, acolo în sala aia imensă de așteptare mai erau destui italieni care își cumpărau ba o oglindă, ba un far, ba o bară sau o aripă. Nu făceau nazuri ca noi.

Cum arată un supermarket de piese auto uzate

Mă rog, am văzut Brescia cu ocazia asta, am vizitat un muzeu auto în zonă, căci acolo a început nebunia cu „1000 miglia”, și am plecat mai departe. Și dacă tot eram în zonă și Micra se îndrepta poate pe ultimul ei drum spre casă (a avut așa un aer trist drumul ăsta), am zis să-i oferim și un cadou de majorat, așa că am trecut-o Alpii pe Transfărăgășanul italian, și anume prin pasul Stelvio. Și a trăit să ajungă și pe partea cealaltă, ba chiar până acasă (mai mult de mille miglia, mai exact vreo 2700 de km în total), între cei doi nuci de la poartă, unde i s-a îndreptat destul de bine și placa aia din spate (cam așa cum se vede în acest video), oricum suficient de mult încât să i se închidă noua ușă și să poată circula fără probleme pe drumurile publice. Acum mai rămâne să-i schimbăm bara aia șifonată de plastic și cine știe, poate că la un moment dat voi folosi banii ăștia primiți de la asigurările elvețiene ca să-i dau un strat nou de lac peste tot, ca să mai arate și ea ca în tinerețe. Dar de acum rămâne doar o mașină folosită ocazional, când ajungem în țară.

UE vrea să reparăm mai mult, dar…

Chiar în timp ce eu mă chinuiam să-mi repar mașina cu piese vechi, în luna iunie, Parlamentul european a aprobat un regulament nou, pentru ca vehiculele comercializate în UE să fie mai ușor de reparat, demontat, reutilizat și reciclat. Regulamentul face parte din obiectivele UE privind economia circulară și vizează reducerea risipei de materiale în industria auto și probabil va ajunge să fie aplicat în următorii doi ani. Dar nu e ca și când până acum nu exista un cadru legal care să permită chestia asta, căci nu lipsa unei reglementări ne omoară, ci dorința de a întreține cercul, de a face să se învârtă rotița hamsterului în care trăim cu toții.

Sistemul Audatex (folosit și de asigurători și de service-uri ca să calculeze daunele și reparațiile) calculează implicit pe bază de piese noi originale, cu prețuri actualizate lunar de la producător. Conform surselor mele, tabelul ăla nu are un câmp separat pentru „piesă alternativă din dezmembrare”, deși legea română (și directivele UE) permit folosirea pieselor second hand sau echivalente, cu acordul clientului. Iar eu nu numai că mi l-am dat, dar am și cerut expres acest lucru și mi s-a spus că nu se poate, deși eu plăteam, nu asigurătorul.

Cum însă cazul meu este unul atipic, de regulă plătesc firmele de asigurări direct către service-uri, acestea din urmă nu sunt interesate de reparații pe bani mai puțini, căci are cine să plătească asigurările alea.

Practic, asigurătorul plătește pe baza acestui calcul standardizat, iar service-ul nu are nici el niciun stimulent să caute o piesă mai ieftină, dimpotrivă, cu cât valoarea reparației e mai mare, cu atât comisionul service-ului e mai mare. Iar când suma calculată depășește un anumit procent din valoarea de piață a mașinii (de obicei 60-75%), asigurătorul declară daună totală, chiar dacă mașina ar fi perfect reparabilă cu piese second hand la un cost mult sub acel prag.

De altfel, dacă aș fi cerut o ofertă unui service din Franța sau Germania probabil singura diferență ar fi fost la manoperă. Ora de lucru aici ar fi probabil de câteva ori mai scumpă față de cei 40-50 de euro/oră pretinși de service-urile românești. Dar piesele, fiind noi, teoretic ar fi fost luate de la aceiași furnizori, dovadă că și prețurile celor două service-uri consultate de mine au fost similare, cu excepția notabilă a acelui haion supraevaluat.

E un cerc care se auto-alimentează: cu cât Audatex normează mai scump (piese noi, ore multe), cu atât cresc despăgubirile plătite, cresc costurile asigurătorilor, crește tariful de referință pentru toată piața, toți plătim mai mult, indiferent dacă am avut vreodată o daună. Deci nu doar posesorul mașinii avariate e afectat de refuzul pieselor second hand, ci întreaga masă de asigurați, prin creșterea generală a primelor RCA.

Iar la final, dacă acceptă dauna totală și renunță la reparație, proprietarul primește o despăgubire mult sub valoarea de înlocuire cu o mașină similară și e practic împins să cumpere alta, de multe ori o mașină mai nouă, cu credit, alimentând exact ciclul de consum de care ne plângem, ipocrit, cu toții.

Există și explicații, pe lângă lăcomie

OK, și m-am găsit eu acum să stric corola de minuni a lumii, veți zice. Mai ales că, vedem și în viața de zi cu zi, oamenii nu au chef să se restrângă, să facă economii, să recicleze, să se gândească și la ziua de mâine. Vor să le fie bine, să-și trăiască viața, vor o casă nouă, o mașină nouă, multe lucruri noi mai des, e o cursă a înnoirilor cu orice preț, chit că pentru asta omorâm păduri, specii, ape, ne omorâm pe noi încet și sigur. Dar oamenii vor mai degrabă „creștere economică” decât să moară de grija mediului. Și da, noi ăștia din Estul UE, mai săraci, abia ajunși la bucate, suntem mai risipitori și avem și scuze, că am îndurat destul o viață de privațiuni. Acum a venit și rândul nostru, nu ni se poate spune că s-a terminat bunăstarea ca să le mai rămână și ălora de mâine.

Și da, există și argumente pro piese noi. Dacă sunt piese structurale folosirea unor piese second hand poate ridica probleme de siguranță, dacă provin dintr-un accident anterior nedeclarat. Apoi service-urile susțin că nu pot garanta proveniența și calitatea pieselor second hand și în caz de accident cine răspunde? Unele piese vechi nu au nici marcaj de trasabilitate, ceea ce complică verificarea că nu provin dintr-o mașină furată.

Apoi, desigur se mai găsesc argumente pentru schimbarea mașinii cu una nouă, că au emisii mai mici și sisteme de siguranță mai mari și poate că așa este, dar asta nu scuză politica de constrângere a oamenilor care vor să-ți păstreze rablele cât mai mult în folosință. Din punct de vedere mecanic, o mașină modernă este proiectată să funcționeze și până la 300.000 de km sau mai mult, iar Micra nu a ajuns nici la jumătatea acestei valori. Dacă e bine întreținută, poate să ajungă și istorică. Chestie cu care, de altfel, ăștia de aici din vest se mândresc. În fiecare week-end apar pe șosele tot felul de modele vechi, excelent întreținute, scoase la plimbare. Bine, probabil recondiționarea și întreținerea lor a costat cât câteva Micre dar nu mai punem la socoteală.

Noi în România oricum suntem în urmă și la parcul auto. Vârsta medie a parcului auto în UE e de 11-12 ani, iar la noi e de 15-16, iar Micra mea e deja peste medie de bătrână.

În final, deși mi-am dorit să ajung o bătrânică care-și scoate Micra la plimbare din garaj, ca pe o bijuterie istorică, am sfârșit tratând-o cu ranga, precum nea Gigi Maybach-ul, deși tehnic n-am folosit chiar o rangă, ci mai multe chingi cu care am legat-o de nuci și i-am îndreptat șalele. Dar, nu exclud că poate voi ajunge vreodată și la scenariul unu 🙂

Până atunci, pentru că ați avut răbdare să citiți ditamai povestea până aici – și eu am scris-o greu, să știți – iaca și niscai poze din mini-vacanța asta făcută cu Micra pe drumul dintre Franța și România, via Brescia-Stelvio-Graz-Gyor-Balaton-Timișoara 🙂

Explicații pe fiecare poză:

Pe un zid din Timișoara

Tags: accident auto, asigurare auto, dreptul la reparație, Elveția, ipocrizie, Nissan Micra, reciclare, reparații auto, service auto, slider