Biserica Notre-Dame du Haut văzută de aproape
În zilele astea toride de iunie, care seamănă cu apocalipsa p-aci prin Franța, nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te căiești pentru păcatele care au dus la supraîncălzirea planetei. Așa am ajuns la biserică, la vreo 80 de km de locul în care stăm, ca să ne căim, nu la una gotică oarecare, ci la una cu fason franco-elvețian, făcută de celebrul Le Corbusier, Charles-Édouard Jeanneret, pe numele lui de botez. După biserica Ioanei D’Arc de la Rouen și aia stil far maritim de la Le Havre, a lui Perret, pe care le-am admirat anul trecut, asta de la Ronchamp e încă o dovadă că, în ateismul lor, francezii cam știu să construiască și biserici. Sau hai s-o spunem altfel, ca să nu se supere credincioșii, căci iată, în cazul capelei Notre-Dame du Haut, preoții și congregația au fost suficient de deschiși să accepte modelul propus de un arhitect ateu, model aflat complet în afara canonului, după cum se poate vedea chiar și azi, la 70 de ani distanță. Nu e lucru puțin. Drept e și că s-au rugat cam mult de arhitectul ăla ateu, să le facă o biserică, așa că probabil când au văzut ce a ieșit n-au mai avut tupeul să zică că nu le place și aia e, a rămas așa.
Cum a ajuns Le Corbusier să facă biserici
Colina asta de la Ronchamp a avut rol strategic de-a lungul timpului, cel mai adesea de supraveghere a zonei, iar în vârful ei a fost cocoțată o biserică încă de acum câteva secole. Pe la 1913 se pare că a ars din temelii, trăsnită de un fulger, apoi a fost reconstruită. În timpul celui de-al doilea război mondial au pus mâna nemții pe ea și și-au montat echipamente radio în clopotniță. Din cauza asta, în 1944 a fost intens bombardată de aliați, așa că la sfârșitul războiului n-a mai rămas decât o grămadă de pietre.
Totuși locul a fost cumpărat de localnici – vreo 40 de familii înstărite, cică – de la statul francez, așa că oamenii și-au pus în gând să-și reconstruiască biserica. Pe la 1950, niște preoți de la arhidioceza catolică din zonă l-au contactat pe Le Corbusier, un arhitect elvețian, căruia i se cam dusese buhul că revoluționa arhitectura la vremea aia. Omul postulase deja câteva principii de arhitectură modernă, și anume:
- clădirile trebuie să se sprijine pe niște piloni din beton, care să reducă astfel numărul pereților portanți,
- fațadele să fie astfel libere de constrângerile date de pereții portanți,
- ferestrele să fie mari și să ocupe cât mai mult din fațade,
- iar acoperișurile să fie tip terasă, pe care se pot amenaja fie grădini, fie locuri de relaxare.
Din principiile astea s-au născut sau aveau să se nască clădiri emblematice în epocă, în general locuințe individuale sau comune, dar și sedii impozante de instituții. Le Corbusier de exemplu a făcut sediul Națiunilor Unite, deși nu e aia chiar cea mai emblematică operă a lui. În principiu omul milita pentru funcționalitate, formele geometrice simple, planuri deschise, utilizarea betonului armat, oțelului și sticlei.
Dar biserici nu făcuse Le Corbusier, până să-l întrebe oamenii ăștia de la Ronchamp, și nici nu avea de gând. De altfel ăsta a și fost răspunsul lui inițial, că nu lucrează pentru biserica catolică, care e o instituție moartă.
Dar a revenit asupra refuzului câțiva ani mai târziu când a vizitat zona și până la urmă cică i-ar fi plăcut locul. E ceva în zonele astea înalte, de unde se vede lumea altfel, care stârnește câte o ambiție în oameni. Fie să se cocoațe până acolo, fie să construiască ceva la care să se uite lumea cu capul dat pe spate. Așa a început și construcția bisericii Maica Domnului din vârful dealului, în 1953.
Acoperișul care a inspirat pălăria lui Caragiale 😉
La prima vedere n-are nimic de-a face cu o biserică. Nu una clasică, oricum. Apoi nu este nici măcar o clădire în sensul la care te-ai aștepta. Dar ea respectă într-o oarecare măsură principiile alea ale lui Corbusier, de care vă ziceam mai sus. Piesa de rezistență este acoperișul tip pălărie – de fapt tip carapace de crab răsturnat, după cum a spus însuși arhitectul – din beton armat, făcut din două diafragme de câte 6cm grosime, unite cu niște membrane transversale. Măreția acoperișului constă în iluzia optică pe care o oferă: de afară ți se pare că e cu concavitatea în sus, pentru că are marginile ridicate, dar când intri în biserică îți dă senzația că te afli sub o oarecare boltă.
Vedere spre intrarea principală
Eu una când am văzut prima dată clădirea m-am dus cu gândul la „pălăria lui Caragiale” de pe teatrul nostru național, și am înțeles astfel de unde se inspiraseră, până la urmă, arhitecții români care au făcut prima clădire modernistă de la București (în 1964, până când a decis Ceaușescu că nu-i place taman pălăria aia și a decis s-o remodeleze, prin anii 80).
Revenind la biserica lui Corbusier, ea este, teoretic, un cub cu laturile îndreptate spre cele patru puncte cardinale. În realitate fiecare dintre pereți reprezintă o altă idee de fațadă și niciunul nu se unește cu tavanului. O fâșie de spațiu liber, prin care circulă aerul și păsările cerului, face ca tavanul să-ți dea impresia că plutește deasupra pereților. Probabil francezii n-au deloc babe care să se plângă că le trage curentul.
Evident, tavanul ăla greu de beton este sprijinit de numeroși piloni îngropați cumva prin pereți, dând impresia că nu se sprijină pe fațadă. Fațadele sunt făcute din pietrele rămase de la vechea biserică, la care s-au adăugat pilonii, tavanul și diverse inserții din beton armat.
Minunea e completată de niște ferestruici de mărimi diverse, ca un puzzle împrăștiat, decupate din pereții groși ai fațadei, prin care lumina intră în biserică și proiectează mai multe culori pe podeaua din piatră, în funcție de desenele de pe geamuri. Și ele, pictate tot de Le Corbusier.
Cele două uși metalice de acces în biserică, neobișnuite, adaugă tușa finală la întregul concept: se rotesc pe propriul ax central și sunt pictate pe email, tot de Le Corbusier, reprezentând diverse chestii care, la limită, pot fi asociate și religios, dar în esență sunt despre natură și cosmos.
Interiorul bisericii Notre-Dame du Haut
Interiorul e și el neobișnuit pentru o biserică. Nicio icoană, nicio pictură. Un crucifix pe peretele dinspre răsărit și un rând de bănci tras mai lateral, pus doar la cererea preoților, căci altfel Le Corbusier cică nu le-ar fi vrut, fiind de părere că omul ar trebui să se roage în picioare. În general pereții sunt văruiți în alb, iar elementele din beton sunt lăsate așa, natur. Chestie care pe noi, care am văzut la viața noastră beton făcut la mână și turnat așa, ca la țară, ne-a cam descumpănit.
De remarcat că deși nu e o construcție mică, interiorul nu-ți dă senzația aia copleșitoare pe care o ai când intri într-o biserică clasică, gotică, ci mai degrabă are aerul unei capele intime. Nu știu dacă asta a fost intenția autorului, dar clar i-a ieșit ceva mai apropiat de om decât de zeitate.
Un maestru ateu cu fetișuri și mai multe calfe și zidari de ocazie
Sunt două capele mici sub cele două turnuri ale bisericii, apoi diverse nișe pentru spovedanie, de-a lungul unor pereți, un amvon turnat stângaci în beton, ca un balcon făcut de niște absolvenți de școală profesională care încă n-au învățat cum trebuie structura materialelor, și peste toate, tavanul uriaș gri, pe care se văd urmele cofragelor în care a fost turnat.
„Betonul era fetișul lui Le Corbusier”, zice un pliant în franceză, pe care-l poți găsi în biserică – fetiș e un cuvânt pe care nu prea-l întâlnești în biserici, după cum a remarcat domnul inginer. Le Corbusier lucrase cu Perret și de acolo i se trăgea bucuria la betoane. De altfel împărțea cu Perret, se pare, mai mult decât pasiunea pentru beton, acest material de construcție ieftin și rapid. Amândoi aveau aceeași idee despre construcția de locuințe în epoca modernă, post război, când arhitectura era chemată să rezolve criza de locuire, și anume că o casă trebuie să fie suficient de ieftină, să și-o permită omul, ca și o mașină.
Betonul turnat la biserica lui Le Corbusier, însă, arată fix, dar fix ca ăla turnat de Ghiță și băieții din sat, la beciul nostru de la moșie, în care domnul inginer amenința că nu va intra niciodată, că nu respecta niște norme de siguranță la tavan. Dat fiind că tavanul lui Le Corbusier stă deja de vreo 70 de ani la locul lui, pesemne că măcar la fier ei au respectat indicațiile. Dar ce-o fi fost la gura muncitorilor siliți să toarne betonul în formele alea de crab ale lui Le Corbusier nu putem decât să ne imaginăm. Căci hârtia suportă multe idei crețe, dar pe șantier niciun arhitect nu e iubit, după cum poate depune mărturie oricine a lucrat în viața asta cu niște meșteri locali.
Da, oameni buni, așa a fost făcută opera asta de artă, cu beton turnat la mână de niște băieți tineri din sat, pentru că nu exista nici apă curentă și nici electricitate pe dealul ăla, în 1953-1955 cât s-a făcut biserica, ci numai un generator, și ăla vechi, rămas de la nemți. Așa că azi betonul de la biserică și de la cele două case adiacente – una pentru pelerini și una pentru popă – arată ca betoanele caselor făcute și la noi la țară de meșterii locului (minus cărămizile din BCA), atât cât s-au priceput ei, mai cu găuri, mai cu lipsuri, prin care se infiltrează apa și ulterior se macină betonul. Dacă ar vedea-o meșterul Ghiță de la noi din sat ar zice ori să-i dea cu niște tinci (un soi de tencuială ieftină) peste betoanele alea, ori să-i ardă niște polistiren și-o tencuială decorativă, ca să fie frumos.
Francezii, însă, au decis s-o lase așa cum a făcut-o Le Corbusier și s-o mai întrețină din când în când. Chestie care, iată, l-a ajutat și pe domnul inginer să-și schimbe impresia despre propriul nostru beci de la moșie, și să revină la sentimente mai bune pentru meșterii populari.
Fațada principală văzută din interior
În final, ce i-a ieșit lui Corbusier a fost o biserică atipică, dar cu atât mai interesantă și cu o acustică impresionantă. Și a făcut și economie la material. Pentru că le rămăseseră pietre de la vechea biserică, tot la ideea lui Corbusier s-a făcut și o piramidă a păcii, a cote de noua biserică. Piramida a fost închinată eroilor căzuți în război. Nu e nicio statuie pe ea, dovadă că așa cum nu credea în vreo zeitate, probabil Corbusier nu credea nici în statui, așa că azi se pot sui pe piramida aia turiștii care vizitează colina Ronchamp, ca să-și facă selfie cu biserica lui Corbusier sau să admire panorama.
Cum se păstrează și modernizează un monument de artă
Vizita la biserică costă 9 euro de căciulă, bani încasați de aceeași asociație a oamenilor din zonă care au cumpărat vechea biserică de la stat, după război, care a tratat cu Corbusier și a gestionat în toți anii ăștia întregul complex. Căci azi e un complex acolo, format din biserică, dependințele preotului și pelerinilor și o mică mănăstire de maici, adăugată în ultimii ani.
Întreaga colină de la Ronchamp Bourlemont, care privește cu superioritate spre văile și munții Jura și Vosges, este rezulatul acestei colaborări interesante, timp de câteva decenii, între trei arhitecți care probabil nu s-au cunoscut în realitate: Le Corbusier – care a făcut biserica Notre-Dame du Haut și cele două case adiacente, în 1955; Jean Prouve – care a făcut clopotnița în 1970 și Renzo Piano – care a adăugat locului, fără să-l strice cu nimic, probabil cea mai modernă mănăstire de maici. Iar această muncă de echipă se datorează de fapt unor capete luminate care au știut să păstreze și să pună în valoare moștenirea Le Corbusier, astfel încât astăzi să fie un monument UNESCO și nu încă o biserică cu termopane, dacă înțelegeți ce vreau să zic.
Căci se pare că au fost și la ei discuții și proteste, când s-a pus problema aducerii unor călugărițe pe dealul ăla, ca să aibă cine testa acustica bisericii lui Corbusier. La început măicuțele au locuit în casa pelerinilor, într-un dormitor comun cu paturi suprapuse. Cât timp s-au făcut dependințele mănăstirii. Pentru asta a fost cooptat Renzo Piano, un arhitect italian care a făcut printre altele Centrul Pompidou din Paris și The Shard din Londra. Piano se pare că s-a ridicat la înălțimea misiunii și a reușit să integreze mănăstirea de maici în faldurile acestui deal, pe care stă biserica lui Corbusier, fără s-o deranjeze în vreun fel.
Mănăstirea constă într-o serie de clădiri moderne, din metal, sticlă și beton (de data asta turnat mecanizat și elicopterizat de zici că e hârtie, mai mare dragul să te mândrești cu el), care duc cu gândul la orice altceva, dar nu la mănăstire. De fapt sunt atât de bine integrate în stilul Corbusier încât dacă n-ar fi această calitate net superioară a betonului, turnat în 2011, ai zice că au fost concepute de aceeași minte. Datorită vegetației, nu se vede nimic din mănăstire, nici de jos, de la baza colinei, nici de sus din vârful ei, de la biserică. Iar o privire aeriană arată așa:
Dealul Ronchamp, văzut de sus – sursa foto de pe site-ul oficial
Aici jos, la baza colinei, este clădirea administrativă a complexului, pe unde se intră, de unde se cumpără bilete și pe unde se iese. În dreapta sunt camerele călugărițelor, o capelă mai mică și tot felul de spații de lucru pentru ele, plus o grădină de legume, iar deasupra tuturor tronează biserica lui Corbusier, vizitată de vreo 80.000 de oameni anual. Nu e mult, dar nici puțin și mai ales locul arată așa cum ar trebui să arate un complex monumental de artă, bine păstrat și administrat. Cel puțin mie așa mi-a dat impresia. Oricum, a fost o plăcere această vizită, într-un loc calm și deloc aglomerat, ceva greu de găsit în epoca asta de turism nebun, de masă.
Mai multe poze și explicații găsiți pe site-ul bisericii, care merită explorat înainte de a vizita locul, ca să știți la ce să vă uitați mai bine când ajungeți acolo.
Se pare că asta a rămas singura biserică făcută efectiv de le Corbusier, în timpul vieții. A mai proiectat una, dar n-a apucat să-i supraviețuiască, că a murit în mod fericit, la 70+, înotând în mare pe riviera franceză. Undeva în Europa de Est, la țară, oamenii încă mai toarnă betoane și azi ca pe vremea lui, la Ronchamp, aducând așa cum se pricep și ei niscai modernism brutalist și la noi la țară 😉
