A fi sau a nu fi sinucis

Nu cred că există om pe lume care să viseze să aibă o moarte violentă. Toți ne-am dori să murim brusc și fără dureri. Puțini au norocul ăsta. De aia nu înțeleg de ce unii oameni le refuză altora accesul la acest minim confort

O dezbatere recentă despre eutanasie m-a făcut curioasă să aflu dacă niște opinii contra sinuciderii asistate mi-ar putea schimba și mie părerea. Am purces la întâlnire cu gândurile pro despre care v-am mai spus pe aici, în diverse ocazii. M-am întors cu ele neschimbate, un pic dezamăgită de lipsa de substanță a convingerilor, altfel destul de fragile, ale interlocutorilor din tabăra contra.

Discuția a pornit cu o definire a termenilor. Există eutanasie voluntară, atunci când o persoană își dorește să moară din varii motive (boală incurabilă, vârstă înaintată, incapacitate de exercițiu  etc). Eutanasie nevoluntară sau pasivă, când persoana nu-și poate da acordul, pentru că e în comă să zicem, dar medicii nu mai pot face nimic iar familia e de acord cu deconectarea de la aparate. Eutanasia involuntară, care e mai degrabă ucidere, câtă vreme sunt eutanasiați oameni care nu corespund unor standarde sau care consumau resurse prea mari pentru a fi ținuți în viață – vezi eutanasierile practicate în război, pe soldații răniți cărora nu li se putea acorda asistență medicală corespunzătoare etc.

Dacă în privința ultimelor două categorii părerile sunt nuanțate (nu știu, nu răspund la eutanasia nevoluntară și nu categoric la eutanasia involuntară), mi se părea că asupra primei categorii nu ar trebui să fie nimeni contra, câtă vreme convenim că omul decide în deplinătatea facultăților mintale că viața lui trebuie încheiată. Numai că aici s-a ridicat chestiunea liberului arbitru. Care n-ar exista, zicea un domn mai în vârstă, câtă vreme societatea funcționează după un set de norme etice, pe care libertatea individuală prost înțeleasă ar putea să le arunce în aer. Unde am ajunge?! Ulterior domnul a dat-o de gard, afirmând că nu înțelege de ce statul refuză să le pună oamenilor la dispoziție kit-ul de sinucidere de 2 euro, ca să nu se mai sinucidă oamenii în diverse alte moduri violente.

Viața omului e suferință și ea trebuie să se încheie în chinuri

Nu s-a strigat explicit că viața ți-o dă Dumnezeu și tot el trebuie să ți-o ia, dar s-a spus că viața omului e suferință și că ea trebuie să se încheie în chinuri, așa cum și începe, adică cu strigăte de durere. Cam așa s-a înțeles din ce a zis domnul Laurențiu Gheorghe, asistent la Facultatea de Filosofie București, vedeta taberei contra. Zic că asta s-a înțeles pentru că domnul filosof a reușit să-i facă pe unii din sală să bată din picior de nerăbdare prin stilul de răspuns ocolitor. Ca orice filosof, omul divaga în tot felul de direcții, profitând de faptul că era des întrerupt de unii și alții, prin urmare eu una tot n-am înțeles de ce era el contra legalizării sinuciderii asistate. Singurul argument rostit până la urmă direct, fără ocolișuri a fost „pentru că oamenii se pot răzgândi”. De parcă știe cineva de vreo răzgândire a mortului.

Sigur, argumente precum viața e frumoasă, merită trăită, trebuie să ajuți omul să vadă asta, scoțându-l din depresie și arătându-i că lucrurile se pot schimba, nu știi ce îți aduce ziua de mâine etc. astea toate pot fi valabile în cazul unui depresiv, dar pică rând pe rând în cazul unui bolnav incurabil, pentru care ziua de mâine nu va aduce decât și mai multă durere și chin sau a unui bătrân deteriorat fizic, care nu se poate mulțumi să fie o umbră a celui care a fost cândva, și care știe că ziua de mâine nu-i va reda tinerețea.

Domnul Gheorghe a mai comparat eutanasia cu port-arma, dând exemplul comparativ SUA-UK. Într-una au loc sute de incidente armate în școli, soldate cu victime, în cealaltă s-a interzis portul armelor de foc în urmă cu 20 de ani și iată că numeri incidentele de acest fel pe degetele de la o mână. N-am înțeles exact cum anume se poate compara legalizarea sinuciderii asistate cu portul de armă, poate a vorbit prea filosofic pentru mine domnul Gheorghe, cert e că la un moment dat a dat-o și în pedeapsa cu moartea, pe care noi europenii am abolit-o, deci cum să legiferăm eutanasia voluntară? Și a punctat la un moment dat și ceva de avort, dar a fost oprit la timp s-o ia încolo. Probabil am fi aflat că pro-life înseamnă nu numai interzicerea avortului ci și a eutanasiei la cerere.

Pe undeva prin discursul filosofului am întrezărit argumentul că legalizarea sinuciderii asistate ar pune decizia morții (care trebuie să fie a individului, admite oarecum filosoful) în mâna unei instituții, a birocraților deci, și că asta n-ar fi bine pentru că știm că statul e corupt și că la un moment dat ar putea să decidă că e mai ieftin să-și eutanasieze bolnavii incurabil decât să cheltuiască sume mari pe medicamente costisitoare. Asta să zicem că ar fi un oarecare argument, dacă nu ar avea la bază chiar ideea voinței proprii a bolnavului, care atunci când el vrea să încheie socotelile ar trebui să aibă posibilitatea să o facă civilizat, nu să-ți pună ștreangul de gât sub ochii familiei. În plus statul român tot face campanii din astea de eutanasiere involuntară în ultimii ani, de când cu criza citostaticelor, a imunoglobulinei etc.

Dacă aveți răbdare o oră jumate, asta e transmisia video a dezbaterii:

Definiția morții

Per total, îmi pare rău s-o spun, argumentele contra au fost inconsistente și neconvingătoare. Ca să mai vină la jumătatea drumului, Gabriel Secară, cel care era cu opinia pro în dezbatere, a întrebat dacă filosoful este măcar de acord cu dezincriminarea eutanasiei pasive, pentru că sunt câteva cazuri de medici acuzați de crimă pentru că au ajutat diverși muribunzi să se ducă în pace. Filosoful a admis că ar putea fi o idee…

În fine, poate că m-am dus și eu cu așteptări greșite. De exemplu aveam în minte cazul tinerei Jahi din Oakland, care pune la încercare însăși definiția morții, așa cum au dat-o niște deștepți ai lumii. Până prin anii 60 se murea doar când îți stătea inima. În 1967 niște doctori, un avocat și un teolog de la Harvard au scris în 6 luni noua definiție a morții: când creierul este avariat iremediabil. Până în anii 80 lumea medicală a preluat și folosit această definiție ca să legalizeze transplantul de organe. O rezolvare etică la o realitate medicală, i-a zis un filosof. În 1981 American Medical Association a propus o definiție mai bună: când corpul încetează să mai funcționeze ca un întreg. Un filosof de la Organizația Mondială a Sănătății a zis că nu crede că definiția asta ar fi susținută științific, dar nu s-a opus. Părerea lui e că moartea survine atunci când creierul – centrul conștiinței, al sentimentelor și gândurilor – este distrus. Pentru că nu e totuși o definiție ușoară și nici comodă, lucrurile au rămas așa. Până în 2013 la apariția cazului Jahi, o fetiță de 13 ani din Oakland, care a ajuns în moarte cerebrală după o banală operație de scoatere a amigdalelor. Fata a fost declarată moartă și de medici și de instanță, dar părinții s-au ambiționat s-o țină artificial în viață. Trăiește și acum, a împlinit 17 ani, și e subiect de studiu pentru niște neurochirurgi care îi cercetează creierul care se pare că nu e chiar așa de mort cum se credea.

Mi-ar fi plăcut o discuție despre cum iei decizia decuplării de la aparate – eutanasie nevoluntară – când nu poți fi sigur că înăuntrul acelui trup aparent inert nu mai există conștiință? Pentru că în această privință admit că și eu am dubii. Dar astfel de finețuri nu pot fi invocate câtă vreme noi încă ne mai încăpățânăm să le negăm dreptul la demnitate altora. Chiar celor dragi. Firește, sub pretextul iubirii.

Când familia sau religia nu te lasă să mori liniștit

Am cunoscut cândva, pentru scurtă vreme, o femeie care mi-a plăcut mult ca om, instantaneu, fără să am prea multe informații despre viața ei. Mi-a ieșit în cale într-o documentare și am vorbit cu ea mai mult decât subiectul articolului. Apoi am mai ținut legătura sporadic, de plăcere. Ultima dată când am vorbit cu ea mi-a spus că are cancer, că încercase tot felul de tratamente și că nu mai e nimic de făcut. Mi-a povestit câte ceva din chinurile prin care trece, umilită de sistemul sanitar, de casa de asigurări și de stilul mizerabil în care statul român tratează oamenii care știu că nu mai au nicio șansă. Mi-au rămas în minte cuvintele ei de atunci, pentru că mi-au dat o senzație acută de durere și neputință. Mi-a spus că îi pare foarte rău că nu se poate sinucide asistat, așa cum se întâmplă în țările civilizate în cazuri ca al ei. M-a șocat pe moment, apoi mi-am dat seama prin ce chinuri teribile fizice și psihice trebuie să fi trecut acel om care nu voia decât să moară cu demnitate. În cele din urmă a murit, nu am întrebat cum și în general aceste lucruri sunt trecute sub tăcere de familie.

E într-adevăr dureros să știi că persoana aia pe care o iubești și de care ți-e greu să te desparți voluntar a ales să-și încheie singură viața într-un mod de multe ori chinuit, grotesc sau violent. Nu cred că există om pe lume care să viseze să aibă o moarte violentă. Toți ne-am dori să murim brusc și fără dureri. Puțini au norocul ăsta. De aia nu înțeleg de ce unii oameni le refuză altora accesul la acest minim confort atunci când toate indiciile arată că ziua de mâine nu va aduce nimic bun.

Am printre cunoscuți trei oameni de 90+ care nu pierd nicio ocazie, atunci când vorbim, să-mi pună că și-ar dori să moară. Sigur că este și o marotă a bătrânilor, că „nu mă mai ia Dumnezeu!”, dar cel puțin în cazul acestora trei e vorba despre oameni foarte activi până nu demult și care au ajuns în situația de a depinde mult, prea mult de alții. Nu se mai pot mișca sau o fac cu greutate, se consideră o povară, inutili și neputincioși. Sunt reduși la niște forme de viață primitive, fără bucurii, fără satisfacții, siliți să mănânce, dădăciți, certați, poate chiar asupriți de copii. După ce au fost în stare să decidă pentru ei și familiile lor timp de aproape un secol, sunt brusc retrogradați la statut infantil, li se neagă plăcerile (dacă le mai au), personalitățile, dorințele, în numele unui bine iluzoriu. Familia de multe ori îi consideră și ea o povară – exceptând cazul că au pensii bune – dar nu se cade nici să le dai brânci pe scări. Biserica și credința au și ele un rol bine determinat în ecuația asta. Nici bătrânul nu îndrăznește să-și pună capăt zilelor, nici familia nu concepe să-i înlesnească plecarea. E Păcat! În final nervii tuturor sunt întinși la maxim, moartea în cele din urmă aduce ușurare și lasă în urmă niște amintiri neplăcute.

În privința asta soluția nu e simplă și e nevoie de luciditate maximă și putere de convingere, cum a avut probabil australianul ăsta de 104 ani care s-a dus în Elveția ca să-și revendice moartea demnă.

Un ultim aspect care merită dezbătut, înainte de a vă ruga să vă spuneți opțiunea (prin comentarii și/sau vot), este dreptul societății de a decide în privința momentului în care se încheie viața cuiva, doar pe considerente financiare. Cât de costisitoare trebuie să fie menținerea în viață a cuiva, aparent „inutil” societății, pentru a decide încetarea asistenței medicale? Pentru că dacă omul nu are dreptul să dispună de propria viață, așa cum încercau să sugereze unii din sală, cine ar trebui să aibă dreptul ăsta?

*Conform wiki, în martie 2018 eutanasia era legală în Olanda, Belgia, Columbia, Luxembrug, Canada și India. Sinuciderea asistată e legală în Elveția, Germania, Coreea de sud, câteva state din SUA și în Japonia. În Australia se discută să se introducă oarecum prin 2019.

*Dezbaterea despre eutanasie a fost organizată de Asociația Secular Umanistă din România.

Votul e cu opțiuni multiple, dar după ce votați mi-ar plăcea să scrieți și de ce ați votat cum ați votat.

Ați fi de acord cu:

  • Legalizarea eutanasiei voluntare (42%, 162 Voturi)
  • Dezincriminarea eutanasiei voluntare (21%, 83 Voturi)
  • Dezincriminarea eutanasiei nevoluntare (14%, 55 Voturi)
  • Legalizarea eutanasiei nevoluntare (14%, 54 Voturi)
  • Dezincriminarea eutanasiei involuntare (6%, 24 Voturi)
  • Niciuna, omul trebuie să moară când dă Dumnezeu (3%, 10 Voturi)

Total Votanti: 178

Tags: , , , , , , ,

52 Responses to “A fi sau a nu fi sinucis” Subscribe

  1. Radu 29/05/2018 at 18:56 #

    Un articol oarecum relevant pentru discutia asta, parerea unor doctori americani despre resuscitare si tratamentele agresive pentru mentinerea in viata a bolnavilor in stare grava: http://time.com/131443/why-your-doctor-probably-has-a-do-not-resuscitate-order/ .

    Comentariile legate de medicii care vor profita de legalizarea eutanasiei ca sa te omoare sau sa ascunda cazuri de malpraxis sunt pur si simplu paranoice. Mergand pe logica asta, ar trebui sa interzicem, nu stiu, autoturismele, pentru ca statistic, unul din nu stiu cate mii de soferi ajunge sa omoare pe cineva.

    • Motanul 29/05/2018 at 20:30 #

      Citește studiul asta:
      http://www.cg.its.tudelft.nl/~rafa/pl/jochemsen.htm
      facut de olandezii de la TU Delft una din cele mai prestigioase facultăți din Oanda, Europa și din lume.
      Mai vorbim după.
      Am totuși o întrebare. Asta pro eutanasie au ceva împotriva sinuciderii asistate? De ce sa pui pe cineva sa te omoare când exista aparate care o fac la apăsarea de buton a doritorului?
      Discuția cu eutanasia asistata și voluntara nici n-are sens in cazul asta. Dacă tu ești prea las ca sa te sinucizi, atunci vrei sa-i pui pe alții sa o facă?
      In legătura cu eutanasia involuntară, cea aplicată de medici împotriva voinței bolnavului sau a familiei, e crima pur și simplu! Dacă nu e pedepsita de lege, atunci din punctul meu de vedere e “open season” pentru vânarea de către familie a medicului respectiv!

    • Dollo 30/05/2018 at 00:13 #

      @Radu, da, e o discuție validă, mi-ar plăcea să se poarte și la noi, dar medicina la noi are alte provocări.

  2. Motanul 29/05/2018 at 20:49 #

    http://www.washingtonpost.com/amphtml/news/worldviews/wp/2018/04/15/a-euthanasia-expert-just-unveiled-his-suicide-machine-at-an-amsterdam-funeral-fair/
    Dacă exista doritori!

  3. adobrero 30/05/2018 at 12:26 #

    Ca să-mi și explic votul, așa cum ne-ai rugat, o să spun doar că de curînd am fost în postura de mă gândi serios la opțiunile existente în cazul în care ar fi trebuit să mă exprim pro sau contra eutanasiei voluntare. Tatăl meu a murit după ce a stat în comă mai multe zile, asta după ce organele interne i-au cedat și perspectivele nu ar fi fost prea fericite nici în cazul în care și-ar fi revenit. Practic, cu un pacient în comă, aștepți fie un miracol, fie moartea, fără să ai un dead line precis pentru nici una din variante. Nu știi cât ai de așteptat, zile, săptămâni, luni? Între timp, imaginea e îngrozitoare: un om care nu mai e om, din care atârnă zeci de tuburi și ace și pungi și alte alea, desfigurat la față pentru că i-au forțat pe gât aparatura care respiră în locul lui. Totul într-un spital românesc de provincie, unde camera de terapie intensivă în care zac mai mulți comatoși la un loc nu are nimic de-a face cu rezervele curățele din filmele de la Hollywood unde familia vorbește cu pacientul, impecabil spălat și aranjat, și-l roagă frumos să revină printre cei vii. Și ar mai fi multe de povestit…
    Oricum, dacă cineva e interesat să citească mai multe pe aceeași temă, recomand două cărți.
    Prima e Julian Barnes, ”Nimicul de temut”. E o carte eseu despre problema morţii moderne, la spital, cu o ştiinţă medicală care prelungeşte viaţa până într-un punct unde-şi pierde orice atractivitate, şi pentru muribund, şi pentru familie, și despre cum în epoca modernă considerăm moartea un eşec ruşinos al pacientului şi al medicului deopotrivă.
    A doua e Isabel Allende, ”Paula”, povestea adevărată a autoarei care chiar a pus în practică eutanasia voluntară când și-a luat acasă fata comatoasă, a deconectat-o de la aparate și i-a oferit șansa la o moarte decentă.

  4. adobrero 30/05/2018 at 12:29 #

    *Erată: a se citi mai sus eutanasie nevoluntară, în ambele cazuri. Scuze pentru eroarea de redactare.

  5. mihai 30/05/2018 at 14:59 #

    Dollo, ai șters flame war-ul? În coloana din dreapta sus mai apare „Dollo: Pleacă omul la muncă și când se întoarce găs…”

    Cât de tare ne-ai tras de urechi?

    • Dollo 30/05/2018 at 15:34 #

      Da, am observat după ce le ștersesem că de fapt nu se mai văd nici celelalte, așa că am eliminat doar două și pe restul le-am editat. Îmi pare rău că s-a ajuns la schimbul ăsta de „idei”.

  6. Motanul 30/05/2018 at 22:23 #

    Dollo am pus ceva pentru tine pe FB. Enjoy!

  7. dojo 11/06/2018 at 20:34 #

    Bunica mea a murit acum un an. cancer pulmonar. Ultimele 2 luni au fost complet nemeritate, a fost un om senzational si s-a chinuit degeaba. Imi spunea ca isi doreste sa mearga la spital si acolo sa ii dea o injectie sa se termine totul. Si nu se poate, pentru ca .. Romania. Da, sunt pentru dreptul de a decide cand sa spui ‘ho’. In faza asta, cainii nostri sunt mai norocosi, cand vedem ca nu mai pot, ii lasam sa termine chinul 🙁

    • Dollo 12/06/2018 at 19:45 #

      Și pisicile 🙂

  8. Munteanu 24/06/2018 at 01:57 #

    Motorul de autoturism a fost inventat de Otto. El lucra la compania Deutz care exista si azi. Coleg cu el si posibil co-inventator era domnul Daimler. Dupa ce au produs motorul cei doi inventatori s-au certat. Motivul certei a fost automobilul. Parerea lui Otto era ca automobilul care nu exista pe atunci nu ar fi trebuit inventat si motorul folosit pentru propulsia vehihulelor deja existente atunci: trenurile si navele cat si pentru propulsia avioanelor inca neinventate atunci. Otto a apelat la justitie incercand sa-i interzica lui Daimler sa produca motoare Otto dar a eshuat caci Daimler a dovedit ca Francezul Sadi Carnot si altii facusera innaintea lui Otto planuri detaliate ale motorului. Otto a spus: Trenurile si navele sunt superioare automobilului atat ca viteza cat si confort si siguranta. Stiind asta producatorii de automobile se vor organiza intr-o mafie care va comite inclusiv atentate teroriste ca sa-si vanda produsul inferior. Mai tarziu Ferdinand Porsche a incercat sa produca un hibrid tren-automobil care putea rula atat pe shine cat si pe asfalt propulsat de un motor electric si putea tranzita din mers de pe asfalt pe shine si invers. Pe shine hibridul putea circula doar automat condus de calculator spre o destinatie pre-programata. Hibridul trebuia condus de shofer doar pe asfalt si bateriile ii permiteau doar o autonomie de 50 de km pe asfalt. Pe shine autonomia era nelimitata si viteza destul de mare. De toate aceste idei si multe altele nu s-a ales nimic datorita mafiei producatorilor auto si de petrol. Hitler i-a spus lui Porsche ca e nebun si mashina lui electrica nu are nici-un viitor.

Leave a Reply

Oldies but goldies

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

20180224_105612

Aventurile birocratice din lumea care nu vrea să înțeleagă avantajele renunțării la vize turistice.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Minune, în decembrie în sectorul 3 au răsărit părăluțele

flori-negoita

În triunghiurile decupate în gazonul din sectorul 3 astă vară, s-au ofilit begoniile și au răsărit părăluțele. O afacere horticolă de 49 de euro/mp fără TVA.

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

Parcul meu IOR

Parcul IOR

Mi-a fost alături 40 de ani, m-a crescut și relaxat. Acum e rândul meu să-l apăr de șmecheri. Dacă sunteți din sectorul 3, veniți mâine la Titan ca să ne păstrăm parcul.

De ce ea?

tarau-victoriei-an

Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese