Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?

A m citit în ultimele două zile cu sufletul la gură, ca pe un roman palpitant, 250 de pagini de raport întocmit în 1990 de APADOR-CH despre Mineriada din 13-15 iunie. Am început cu nostalgia anilor ălora pe care i-am trăit și eu – dar trebuie să recunosc că nu pe deplin conștientă de ce se petrecea pe lângă mine – am trecut apoi prin stupoare, indignare și furie. Am închis documentul cu o acută senzație de neputință și dezamăgire. Niciodată până acum nu mi-a fost așa de rușine pentru noi ca popor.

Raportul începe cu descrierea climatului general din țară, încă din ianuarie, februarie 1990, la câteva luni de la Revoluție.

Reacțiile alergice la critică ale deținătorilor puterii, înscenările grosolane, învrăjbirea unor categorii socio-profesionale împotriva altora (este emblematică folosirea lozincii „noi muncim, nu gândim”), prezentarea criticismului politic drept tentativă destabilizatoare, revenirea sau rămânerea în funcțiile cheie a nomenclaturii comuniste, lipsa de credibilitate a informațiilor privind desființarea Securității, tergiversarea anchetelor privind vărsările de sânge din timpul revoluției, dispariția fără urmă a „teroriștilor” care făcuseră sute de victime, toate au marcat începutul unei decepții din ce în ce mai adânci, care avea să se instaleze în societatea românească.” 

În fragmentul ăsta zace și o bună parte din realitatea actuală. De fapat, parcă ar fi scris anul trecut, nu acum 25 de ani.

cererile grevistilorApoi aflăm de ce s-a format „fenomenul Piața Universității”, ce voiau oamenii ăia, cine erau, cum a coalizat eticheta de „golan”, pusă de Ion Iliescu, pe și mai mulți protestatari decât erau la început. În esență erau oameni care înțeleseseră mai repede decât majoritatea că Revoluția fusese confiscată tot de foștii comuniști, dar cu „față umană”, și se încăpățânau să creadă că prin protestul lor vor duce până la capăt lucrurile începute în decembrie 1989.

Protestele au început din campania electorală pentru primele alegeri democratice și au continuat și după 20 mai, când Iliescu a fost ales și a considerat că gata, opoziția trebuie să închidă gura și să-și accepte înfrângerea democratic. Azi așa am gândi și noi despre asta, nu?

Protestatarii cereau respectarea punctului 8 de la Timișoara  – legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate – acces la TVR ca să-și expună revendicările, mai voiau adevărul despre Revoluție (ceva ce nici în ziua de azi nu am obținut) și abolirea structurilor comuniste.

Niște hipsteri, li s-ar zice azi, intelectuali, studenți, oameni preocupați de idealuri înalte și poate utopice, în loc să „muncească și să se îngrijoreze că nu au ce pune pe masă”.

Da, erau cam idealiști oamenii ăia, nu aveau habar de ce sunt în stare oponenții lor, care i-au lucrat în stil bolșevic, ca la manual. Au fost infiltrați tot felul de „cetățeni cu aspect îngrijit, cămașă albă, pantalon gri, rași, tunși, bine hrăniți” care au știut să spargă geamuri la TVR, să arunce cu sticle incendiare în mașinile de poliție și să provoace acolo unde era de provocat, pentru decredibilizarea protestului pașnic și idealist al studenților. Protestatarii autentici au rămas să ia bătaie.

Și au încasat serios. Și de la miliție, în 13 iunie, apoi de la mineri în zilele următoare. Scenele povestite de victime sunt înfiorătoare. Oameni luați de pe stradă, din facultate, din troleibuz, din sediile partidelor de opoziție, bătuți, înjurați, umiliți, doar pe bază de aspect, părere sau instigare. Un puști e bătut crunt pentru că mânca bomboane roșii și minerilor li s-a părut că alea erau droguri. Un tânăr e desfigurat pentru că avea o carte în mână. Femei bătute pentru că aveau aspect de intelectuale care s-ar fi f.. prin corturile de la Universitate, alții bătuți pentru că aveau un aparat foto la gât sau geantă tip diplomat sau barbă – atribute intelectuale clare – mulți loviți și târâți la dubele miliției doar pentru că cineva de pe stradă striga: uite-l p-ăla, a fost la Universitate!

citat

citat2

 

Scenele descrise în raport s-au petrecut în plin centrul Bucureștiului, ziua în amiaza mare, la ele au asistat, ba chiar au ovaționat și au instigat la violențe trecătorii, oameni „de bine”, gospodine cu sacoșe în mâini. Dădeau și ele cu sete în victimele care nu mai știau de cine să se mai apare. Uneori ajungeau minerii să calmeze violențele, pentru că venise „ordin de la Ministerul Sănătății să nu se mai dea la cap”, în condițiile în care simpla invocare a cuvintelor „intelectual”, „student” sau „democrație” stârnea agresivitate inimaginabilă. Da, în București, capitala țării proaspăt eliberate de dictatură, care-l votase la 20 mai 1990 pe Ion Iliescu președinte cu 85%.

O țară care votase în felul ăsta nu dorea decât să fie mințită. Iar Ion Iliescu a făcut ce știa că vrea poporul mai mult. Discursul de final, în care le mulțumește minerilor și explică „de fapt despre ce a fost vorba”, este deopotrivă revoltător și înfricoșător. Vorbește despre bande organizate legionar, despre un atac fascist, despre o lovitură de stat în plăpânda democrație românească, în care el, se știe, nu era decât o emanație a voinței populare. Despre ce lucruri absurde doreau elementele astea destabilizatoare, și cum nu se putea pune în pericol libertatea poporului pentru a satisface dorințele protestatarilor. Le mulțumește minerilor pentru că ei, ca niște cetățeni responsabili, indignați de ce vedeau la TV că se petrece în capitală, au venit din proprie inițiativă să ajute autoritățile neputincioase în fața hoardelor turbate de dușmani ai democrației.

miner

Mi-e greu să aleg ceva din discursul lui Iliescu în fața minerilor. Îl găsiți în raport de la pagina 225. Ar trebui studiat la școală la lecția despre manipulare, dacă cineva ar preda așa ceva la școală. La fel și naivitățile rostite de Petre Roman în conferința de presă cu ziariștii străini, care erau acuzați că au denaturat lucrurile și au pus România într-o lumină nefavorabilă spunând că minerii și forțele de ordine ar fi recurs la violențe.

Toate astea ar trebui predate la școală ca istorie recentă, dacă nu am fost în stare timp de 25 de ani să le anchetăm și să stabilim vinovații în justiție. Eu aveam 19-20 de ani când s-au petrecut lucrurile astea, am trecut pe lângă ele ca o gâscă, am mers pe străzi în zilele alea, mă duceam la serviciu chiar în centru, mă minunez acum, citind, cum de nu am încasat-o și eu – probabil nu păream intelectuală, în realitate cred că a fost o chestie de noroc. Totuși citind raportul ăsta mi se pare că văd pentru prima dată puse la un loc faptele. Și sunt furioasă că atunci le-am ignorat, iar ca mine au fost prea mulți. Practic pe indiferența, naivitatea asta s-a bazat tot ce au făcut oamenii ăștia cu noi.

Azi nu avem niciun vinovat, nici pentru victimele de la Revoluție, nici pentru Mineriadă. Până și „tovarășul inginer Cozma”, de care ascultau toți minerii și căruia i-a mulțumit în special Iliescu, se dă acum victimă a Mineriadei. Mă gândeam, citind raportul, că mi-ar fi plăcut măcar să aud niște scuze de la Poliția Română, de exemplu. Pentru că dacă Iliescu nu se simte vinovat, Cozma a fost el însuși „răpit” de mineri și adus la București, poliția nu poate să nege că și ea a bătut oamenii, pulan și bâtă alături de mineri, iar dacă nu a bătut măcar a asistat pasivă la niște agresiuni care n-ar fi trebuit să se petreacă.

Mi se pare incredibil că după 25 de ani toată lumea face pe mortul în păpușoi în legătură cu ce s-a petrecut atunci. Oare ce or mai face oamenii ăia care au bătut atunci, indiferent în care tabără s-au aflat? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, or avea planuri pentru ei, or fi mulțumiți de ei, de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?

Or gândi toți atât de detașat ca acest maior, în 1990, care i-a spus unei femei bătute:

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime!

citat3

Mi-e greu, nu vreau să mă pun în locul unei victime reale de atunci pentru că cred că aș fi luat-o razna demult. De frustrare.

Vă rog să citiți acest raport. Cred că fiecare român ar trebui să-l citească și să știe cum am fost. Toți.

Etichete: , , , , , , , , , , ,

16 comentarii la “Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime” Subscribe

  1. Munteanu 21/11/2017 at 00:44 #

    Minerii au venit in Bucuresti sa-si apere locurile de munca amenintate de capitalism si economia de piata. Nu au reushit. Nu stiu cati studeti au fost ucisi de mineri dar azi e sigur ca prin introducerea economiei de piata studentii a ucis mult mai multi minieri care s-au stins impreuna cu familile lor in mizerie si shomaj.

  2. ami 14/01/2018 at 16:23 #

    Chiar zilele astea am văzut la știri că Ion Iliescu primește de la statul român cam 10000 lei pe lună și soția dumnealui 10600 lei. Unde e dreptatea? Păcat de bieții oameni care au murit / suferit la Revoluție și după.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Când și de ce s-au dat ultimele amnistii în Europa

oug_gratiere-curcan

De la Ceaușescu, în 1988, care voia să fie iubit, la Vaclav Klaus, în 2013, care a vrut să scape niște corupți, Europa a trecut prin mai multe aministii și grațieri colective. Președinții care le-au dat nu s-au bucurat, însă, de simpatia populară.

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Și ce ne-a dat nouă UE? Mai mult ne-a luat!

dabuleni

Cum se vede Uniunea Europeană de la margine, de pe malul românesc și mai prost al Dunării – de la Cazane până la Dăbuleni.