Toshiba, 2010-2026

Întotdeauna m-am temut de momentul ăsta, chit că în ultimii cinci-șase ani nu m-am mai gândit la el. Pentru că între timp în viața mea intraseră și ieșiseră mai multe animale, la moșie, avusesem parte și de niște decese și gropi săpate în fundul curții. Credeam că sunt pregătită sau că oricum m-am mai desensibilizat la durerea asta pe care într-o vreme o intuiam ascuțită, cea mai ascuțită dintre toate.

În plus, deși nu mi-am propus asta, de Toshiba mă îndepărtasem în acești ultimi ani, de când ne mutasem la moșie, apoi din țară. Cam fără remușcări, căci o vedeam că se simte bine la mama, unde era răsfățată și se aveau una pe alta, deci nu avea de ce să-mi ducă dorul. Evident că le vizitam, că îi cumpăram de mâncare și chiar îi curățam litiera când ajungeam pe la ele, dar în timp devenisem doar o musafiră în viața ei. Și încă una care-i tăia unghiile, deci nu prea apreciată. O vreme am zis că e temporar, până facem casa, apoi după ce am făcut casa am constatat că mama avea mai multă nevoie de Toshiba decât mine, așa că am crezut… de fapt nici nu m-am gândit că o abandonez. Tot timpul m-am amăgit că o fac pentru mama, pentru Toshiba care deja se obișnuise acolo…, ce rost mai avea s-o trambalez într-o nouă casă?

M-a lovit din plin acest sentiment de vină (pentru că o abandonasem) exact acum, când medicul veterinar m-a întrebat dacă vreau să-mi dea toate cele 30 de pastile prescrise pentru ficat sau doar o parte și… mai vedem. Pe loc nu am realizat că era un mod de a-mi spune că Toshiba nu mai are zile. Le-am cumpărat pe toate și pe restul prescrise. O listă întreagă de dovezi de dragoste și de remușcare, răscumpărare cu bani a timpului pe care nu l-am mai petrecut cu ea în ultimii cinci ani. Nu a mai avut nevoie de ele, era prea târziu.

S-a întâmplat ca măcar acum, la final, să-i fiu aproape. Nici la asta nu mă gândisem, cred că în subconștient speram să moară cumva în timp ce eu nu eram în țară, și să aflu post mortem. Mama de altfel, ca orice bătrân care vorbește des despre moarte, o tot întreba: „ce facem, mamaie, care se duce prima, tu sau eu? Dar dacă te duci tu, eu ce fac fără tine? Și dacă mă duc eu, ce faci tu fără mine?”. Pentru mine era o chestiune îndepărtată oricum.

Când am venit în țară, la început de septembrie, Toshiba era mai slabă și fără poftă de mâncare. Era ea de regulă fițoasă la mâncare, dar acum refuza și mâncarea care-i plăcea. Prefera doar apa. Mama zicea că e așa cam de două săptămâni, când mai mănâncă, când nu, și era convinsă că „trage să moară” și că nu are rost s-o chinuim pe la doctori. E bătrână, până aici i-a fost, măcar dacă ar mai trăi până pe 13 noiembrie, ca să împlinească și ea 16 ani….

Poate ar fi fost mai cinstit față de ea, oricum de mică a avut oroare de ieșit din casă, pentru că la început o scoteam doar la doctor. A fost răcită, avea o boală de piele, primele ei săptămâni de viață au fost presărate de injecții și șamponări obligatorii. Apoi, după ce am sterilizat-o, la un an, n-a mai avut parte de acest chin. A fost suficient de sănătoasă ca să nu mai ajungă vreodată la doctor. Însă acum am vrut eu să știu ce are. Dacă era ceva ce se putea trata? Așa că am mai chinuit-o un pic cu analize, cu ecografie și apoi cu pastile și hrănit forțat câteva zile, ca să aflăm că de fapt are o tumoră la ficat și niște „nămol” la bilă. Pe scurt, insuficiență hepatică. Medicul nici n-a mai pus problema investigațiilor ulterioare, pentru că „pacienta geriatrică” nu s-ar mai fi trezit din anestezia necesară pentru a afla ce fel de tumoră e aia. Era ori una cu care putea trăi, dacă ar fi continuat să mănânce, ori s-ar fi curățat rapid.

Totuși chestiile astea le-am aflat o săptămână mai târziu, după ce inițial diagnosticul pronunțat suna aproape benign: iată, o tumoră la ficat, dar luați medicamentele astea și mai reveniți la control. După ce am încercat pe ea toate medicamentele alea prescrise: două pastile pentru susținerea ficatului, un probiotic, un sirop pentru drenarea bilei, un opioid pentru energie și poftă de mâncare, mâncare moale de dat cu seringa forțat, ca să-și mai revină în fire. Nimic nu a dat rezultate, Toshiba era mai mofturoasă decât de obicei și până la urmă cu hrănirea forțată nu făceam decât s-o chinui inutil. Probabil mă vor urmări multă vreme ochii ei verzi care mă priveau  cu reproș când îi dădeam pastilele și o forțam să mănânce, deși ei îi era greață. După o săptămână, când am sunat-o pe doctoriță ca s-o întreb ce să fac, mi-a zis că ea recomandă eutanasia, că e clar că nu are rost s-o mai chinuim.

Am întrebat alt medic, și pe chatgpt, și pe claude, și tot am rămas cu aceleași dileme: cum va fi moartea, se chinuie, o doare, sau se va sfârși de fapt de inaniție? Ce e mai bine să fac pentru ea? Nimeni nu a știut răspunsul corect. Nici măcar medicii nu știu decât să zică: „ficatul nu doare”, dar și că „pisicile simt durerea altfel decât noi”. OK, altfel cum? Știm sau doar presupunem? În plus, mama s-a opus categoric ideii de eutanasie. „Câte zile o mai avea ea, cum să o omorâm cu mâna noastră?”

Eu am zis că mă mai gândesc, dacă aveam să o văd că dă semne clare de suferință, n-aș fi ținut cont de morala creștină. Dar cum interpretezi suferința, cum o deosebești de apatie sau pur și simplu de slăbiciunea generată de lipsa hranei?

Așa a venit ceasul plății pentru mine. O săptămână a stat și mama cu noi, aici la moșie, dar în cele din urmă ne-a lăsat singure, mi-a cerut s-o duc la București, că „are treabă”. Cred că în realitate nu a avut inima s-o vadă murind. Am rămas amândouă. Parcă ne întorsesem în timp, în vremea de la început, când eram doar noi două, la garsonieră, și ea era totul pentru mine. Nu știu dacă ea a simțit același lucru ca mine, dar pentru mine săptămânile astea de agonie ale ei au fost un roller coaster emoțional de care cred că aveam nevoie. Un nod în gât permanent, nopți fragmentate, pentru că în ciuda slăbiciunii de peste zi, părea că tot noaptea capătă puteri să se ducă la baie sau să bea apă, apoi în ultimele zile, când nu se mai putea ține singură pe picioare dezvoltasem împreună un sistem de „alarmă” pentru mers la nisip (sau așa mi-am imaginat eu), așa că nu a făcut deloc pocinogul în pat.

Aveam o grijă constantă că mă trezesc și o găsesc rece lângă mine, dar și o speranță absurdă, când îi simțeam respirația ușoară, că, printr-un miracol, își va reveni și va trăi mult și bine. Îmi dădeam seama că mă bucur inutil că încă trăiește, deși aia nu mai era viață. Nu avea cum să trăiască fără mâncare, chiar dacă pastilele alea i-ar fi mai reparat un pic bila nămolită. Voiam să nu moară, să mai trăiască un pic lângă mine, dar în același timp voiam să se și termine agonia asta. Iar în timp ce ea, în casă, abia dacă gusta un pic de iaurt sau un pic de ton sau un pic de piept de pui, „hoarda flămândă” din curte devora instant tot ce ea refuza cu dinții strânși.

Am scos-o un pic în curte, la soare, ca să-și amintească de verile toride pe care le-a petrecut în balconul de la garsonieră, dar și asta a fost probabil prea târziu.

De fiecare dată când plecam de acasă mă gândeam că o găsesc moartă seara când mă întorc, dar a fost ca finalul să fie exact așa cum mi l-am imaginat, deși nu mi l-am dorit: a mieunat încet, am luat-o în brațe, a deschis gura ca pentru a trage aer mai mult în pieptul ăla mic rămas între coastele prea mari, un scâncit scurt și gata. Asta a fost tot. Ochii ei verzi, pe care refuza să-i închidă în ultimele săptămâni, s-au transformat instant într-o apă tulbure, sticloasă.

Nu știu dacă am făcut bine sau nu că am ales varianta asta, nu știu la al cui chin se gândesc oamenii să-l curme, atunci când aleg eutanasia. E într-adevăr mai comod să-l omori decât să stai să păzești bolnavul, să-l duci la toaletă, să-i faci toaleta după aia, să îi duci grija și să-l vezi cum se stinge sub ochii tăi și să nu-l poți ajuta cu nimic. Clar e mai comod pentru om, căci orice e mai comod decât să-ți pui viața pe hold până când se scurg zilele animalului de companie. Dar până la urmă compania asta are dublu sens, trebuie să-i ții și tu lui companie, nu numai el ție, nu?

De fapt însăși denumirea asta – animal de companie – mi se pare că nu cuprinde deloc ce reprezintă ele pentru noi. Ci doar reflectă ce rol vrem noi să le oferim. Nici acum, când moartea ei m-a făcut să trec prin furtuna asta emoțională, nu pot să spun exact ce a fost Toshiba pentru mine. Mama i se adresa ca unei nepoate, mamaie în sus, mamaie în jos. Eu n-am avut niciodată sentimente materne, și deci nici atât pentru o pisică, nu mi-am imaginat niciodată că e copilul meu. Cred că e o comparație folosită greșit, care mai degrabă stârnește animozități în rândul celor cu „mai bine creșteai un copil decât să plimbi o javră în lesă”… Așa că nu pot să definesc exact ce rol a avut Toshiba în viața mea. Dar judecând după cât de mult m-a zdruncinat dispariția ei îmi dau seama că a fost ceva important. Și, ca de fiecare dată în viața mea, n-am fost conștientă de asta decât când a fost prea târziu.

În fine, acum faptul e consumat. Voi rămâne în continuare cu această mare vină, descoperită prea târziu, că probabil Toshiba s-ar fi simțit mai bine dacă aș fi cărat-o peste tot cu mine și n-aș fi abandonat-o la mama. Pentru că pe mine a deschis ochii, eu eram compania ei. Din ziua aia noroasă și rece, de 13 decembrie 2010, când am cules-o de pe marginea drumului, în Vitan, un ghem mic zgribulit, mucos și răcit de nici o lună de zile. N-am dorit-o atunci, am luat-o de pe stradă doar ca să n-o las să moară acolo. Apoi mi-a intrat sub piele și acolo a rămas. A fost iubită, răsfățată, dar a dat și ea înapoi înzecit. Sper că în viața viitoare o să aibă parte de o companie mai bună decât i-am fost eu.

P.S. Chit că mama nu a vrut să fie aici când Toshiba a murit, a ținut să-mi traseze clar coordonatele înmormânătrii: locul în care s-o îngrop și cum anume. Într-o cutie, învelită într-un prosop și cu cruce la cap, creștinește. Plus, toate pliculețele și boabele rămase de la ea vor fi date de pomană, normal, „neamurilor” ei sărace de la țară. Rămân în urmă jucăriile, cu care sălbaticele astea de la moșie oricum nu prea știu să se joace. Și nici nu au nevoie, căci au la dispoziție ditamai terenul de joacă, natural. Ceva ce poate că Toshibei i-a lipsit, fără să știe. A crescut zece ani într-o garsonieră cu balcon neînchis, fără plase de protecție și fără să aibă gânduri sinucigașe, a fost o pisică deșteaptă și a apreciat corect distanța de la etajul 5 față de pământ, fără să i-o explice nimeni. O curte cu iarbă și atracții fără număr poate că nu i-ar fi displăcut, pentru ultimii ei cinci ani de viață, dar n-a fost să fie. Acum doarme în ea, într-o cutie de carton, cum îi place oricărei pisici, la umbră, undeva între brad și liliac.

Tags: moarte, pisica Toshiba, slider, Toshiba