Trei săptămâni în Canada (II) – Ottawa

La Ottawa am ajuns cu autobuzul, după un drum de vreo două ore de la Montreal, în care am avut timp să ne familiarizăm cu diferitele reguli de conviețuire canadiene, fie în mijloacele de transport în comun, fie pe șosele.

De exemplu încă de la plecarea din autogară, șoferul autobuzului ne-a făcut un instructaj despre regulile în autobuzul lui: folosești căști, nu dai muzică la tot poporul, nu mănânci mâncare care ar putea păta scaunele, nu te urci cu picioarele pe scaune și, dacă stai pe primele locuri din față nu folosești ecrane luminoase ca să-i distragi atenția șoferului de la condus. De altfel multe din sfaturile astea de viață erau scrise și pe diverși pereți, în stațiile de metrou sau în autobuze/tramvaie. Și îmi pare că oamenii sunt destul de bine dresați pe acolo ca să le respecte. N-am auzit nici manele, nici Tik Tok, nici vorbit în difuzorul telefonului la maxim.

Cum respectă canadienii regulile rutiere

De pe marginea șoselei am aflat că și amenzile de circulație sunt destul de piperate, asta în așteptarea momentului în care domnul inginer avea să pună mâna pe volan, în Alberta. De exemplu viteza maximă permisă pe autostradă era de 110 km/oră iar depășirea limitelor de viteză cu 40 de km/oră și peste se sancționa cu 10.000 de dolari amendă, suspendarea permisului și confiscarea mașinii. Amenzile pentru depășirea vitezei se dublau în zonele de drum aflate în reparații.

În cele trei săptămâni de colindat aveam să vedem câteva mașini trase pe dreapta de poliție. Dar am aflat și că regulile astea de viteză, cel puțin, nu sunt respectate chiar cu sfințenie. Un canadian cu care ne-am anturat din întâmplare prin munții stâncoși ne-a spus că el de regulă merge cam cu 10-20 de km la oră peste limitele legale și că în general poliția mai închide ochii la asta, se concentrează pe cazurile flagrante.

De câte ierni stai în Canada?

La Ottawa am stat doar la zece km distanță de centru, respectiv de Parlament, dar pentru asta nu am avut vreun merit, ci pur și simplu orașul e mic și mai degrabă provincial, decât te-ai aștepta să fie o capitală de ditamai Canada.

În clasamentul orașelor canadiene Ottawa e al patrulea, după numărul populației, adică puțin peste un milion. E situat pe malul râului cu același nume care acolo separă provinciile Quebec de Ontario. Era deci a doua provincie, din cele zece canadiene, în care puneam piciorul.

Am stat tot într-o casă din lemn, într-un cartier liniștit, iar gazde ne-au fost Sophie și Ivan, o franțuzoaică și partenerul ei. Ea lucra pentru administrația centrală a Canadei. Casa lor foarte comodă și bine amenajată – asta am remarcat de altfel în majoritatea locurilor în care am stat în Canada – avea la demisol un mic studio destinat oaspeților. Dincolo de calitatea locului, discuția cu doamna a fost plăcută și utilă pentru a doua zi.

Sophie venise în Canada în urmă cu mai bine de 25 de ani, inițial din dragoste. Schimbase Valea Loarei cu Valea Ottawei pentru iubitul ei din tinerețe. A numărat anii relației în tot atâtea ierni canadiene, iar după vreo 20, dragostea n-a mai fost suficientă ca să mai rabde și iernile, așa că și-a luat tălpășița și s-a întors în Franța natală. A doua migrație, tot spre Canada, a avut loc pentru bani, se pare, că a primit un job suficient de bun acolo încât să mai suporte niște ierni năpraznice cu -40 de grade și veri cu +40 de grade și umiditate ridicată. Din punct de vedere meteo se pare că Ottawa e iadul pe pământ, cam asta a fost tot ce ne-a putut spune Sophie despre orașul în care acum așteaptă să iasă la pensie, ca să se întoarcă iar în Franța.

Dar despre cum i-am nedreptățit noi pe nativi ați auzit?

Când am rugat-o să ne recomande ce ar fi de vizitat în oraș ne-a zis că Parlamentul e în reparații de o veșnicie și că ar trebui mai degrabă să vizităm parcul-monument închinat nativilor din Canada, victime ale unui genocid care a durat până prin anii 90, adică în zilele noastre.

Despre indienii din America toți am auzit sau am văzut filme cu pieile roșii și rezervațiile în care i-au înghesuit pieile albe, până la decimare. Acum câțiva ani chiar văzusem un film canadian în care apărea și o fetiță din nu știu ce trib nativ, răpită din familie și închisă forțat într-o școală specială prin care statul canadian a încercat să „educe” cu forța și să asimileze populațiile băștinașe. Mulți dintre copiii ținuți cu forța în școlile astea au fost în realitate omorâți sau împinși să-și ia zilele, din cauza regimului draconic, întreținut de regulă de călugărițe catolice. Ce să vezi, călugărițele catolice asta știau din Europa, asta făceau și aici.

Sophie a fost prima și cam singura dintre oamenii întâlniți în Canada care ne-a vorbit despre acest subiect. Se vedea treaba că lucrează în administrație😊 Dar discursul aveam să-l observăm după aceea în destule locuri. Cam după această interacțiune, ca un făcut, am tot auzit și văzut mai bine ceea ce pe continentul american/canadian se cheamă „Land acknowledgement”, adică un soi de „Tatăl nostru” progresist pe care-l rostesc toți pe la evenimente solemne, sau și-l pun companiile înainte de orice prezentare, pe site sau în relația cu clientela. Așa cum e mantra cu egalitatea și diversitatea, cum toate culorile și sexele și intersexele sunt acceptate la noi aici, care suntem deschiși și nu discriminăm, cam așa se folosește și asta cu scuzele față de populația nativă.

Land acknowledgement la toată lumea

Acest Land acknowledgement, care sună ca un text de lemn din vestitele plenare comuniste, zice în esență că urmașii colonizatorilor admit că pământul pe care calcă, fac afaceri sau peste care zboară (da, ni s-a pus asta cu Land acknowledgement inclusiv în avion, în AirCanada, înainte de prezentarea măsurilor de securitate aviatice) acest pământ deci a aparținut triburilor cutare și cutare și ce conștienți și recunoscători sunt ei azi că-și desfășoară activitatea acolo etc. Pe scurt, e un soi de punerea cenușii în cap, de către urmașii colonizatorilor, cum că strămoșii lor au furat pământurile alea, dar cam aia e, mai mult nu se poate face. Că doar n-au cum să le mai dea pământurile înapoi.

Unii zic că e și ăsta un gest de recunoaștere, alții zic că e o formă fără fond, și probabil că multiplicat așa a devenit o găunoșenie. Noi ăștia crescuți în comunism avem poate prea dezvoltat simțul ăsta al găunoșeniei. Recunoașterea asta e o formă subtilă a conformismului modern: nu ți se mai cere să lauzi partidul, ți se cere să demonstrezi că ai conștiința morală corectă. Admiți că faci parte dintr-o clasă care a asuprit, a furat pământurile altora și nu doar acum o sută de ani, ci până în zilele noastre. Căci școlile alea de asimilare forțată au existat până prin anii 90. Acum câțiva ani au descoperit de exemplu niște gropi comune cu rămășițe ale unor copii morți în școlile alea.

În 2008 s-a format o comisie de reconciliere la nivel național, care a ieșit în final cu aceste forme de acknowledgment/recunoaștere, a genocidului, a ocupării terenului, a discriminării rasiale ulterioare și chiar a unor crime comise la adresa femeilor indigene. Acum, înainte de orice eveniment public, vine la microfon cineva și zice asta cu recunoașterea, și după aia purced la treaba pentru care s-au adunat. Evident, ăsta e subiect de satiră și pe acolo și ar fi nefiresc să nu fie, într-o țară cu libertate de exprimare.

First nations și last nations

În Canada li se zice generic First nations, termen care include toate triburile de indieni care au trăit pe meleagurile alea nordice acum 600 de ani când au pășit acolo primii francezi, urmați de englezi și cine a mai venit după. Estimările sunt grosiere, de la 500.000 la două milioane de oameni ar fi fost atunci pe pământurile „descoperite” de europeni. Conform recensămintelor moderne, acum în Canada mai sunt ceva peste un milion de indieni nativi, dar cică se înmulțesc mai bine decât albii. Dar oricine se înmulțește mai bine decât albii în ultima vreme 😊

O cititoare a blogului, care lucrează și ea în Ottawa pentru stat, zice că indienii primesc și niște alocații, ca parte a politicii ăsteia de recuperare a decalajului și combatere a discriminării, căci fiind victime atâția ani, unii dintre ei au încă probleme de integrare și educație. Dar ca și alte victime din istorie, se pare că nici nativilor canadieni nu le e ușor să-și depășească condiția și de banii ăia de la guvern unii se mai afundă în droguri sau alcool.

Trăitul în rezervații, pare să fie și un handicap, dar și o formă prin care-și păstrează identitatea. Doar că în unele rezervații statul cică nu „reușește” să ajungă cu civilizația la fel de repede ca în zonele locuite de restul populației. Adică asfalt, apă, utilități etc. Cam ca la noi la țară, unde tot niște first nations trăiesc 😉 Mă rog, lucrurile nu sunt ușoare, dar la canadieni cică se fac eforturi.

Unul dintre ele se pare că a fost acest parc comemorativ din spatele Parlamentului canadian, unde sunt diverse sculpturi care reprezintă câte ceva. De exemplu sculptura unui șef de trib, îngenuncheat e mult mai mică decât sculptura unui colonizator, care e reprezentant în picioare, falnic, cu crucea în mână arătând spre civilizație, adică înspre Parlament. Nici plăcuțele cu explicații nu fac lumină prea multă asupra rolului acelui parc. Noi, dacă n-am fi fost trimiși de Sophie acolo, n-am fi știut ce e cu el, dar probabil că au fost niște bani în bugetul de acknowledgment și trebuiau cheltuiți cumva. A ieșit un parc tematic…

Femeile canadiene sunt și ele oameni

Am văzut parcul, am vizitat și o parte din Parlament, mai exact Camera Comunelor, că restul era în renovări de vreo zece ani, și apoi ne-am mai plimbat fără scop prin micul oraș, în așteptarea autobuzului de după amiază care ne ducea spre Toronto.

Mult mai bine explicate și de efect mi sau părut statuile cu niște cucoane, amplasate chiar peste drum de Parlament, în care era descris celebrul Persons Case. În 1927, cinci femei din Alberta, cunoscute drept Famous Five, au cerut să se clarifice dacă termenul „persons” (persoane) din Constituția canadiană include și femeile.

Problema era importantă deoarece, dacă femeile nu erau considerate „persoane”, nu puteau fi numite în Senatul Canadei. În Camera Comunelor puteau fi alese, dar nu și în Senat. În 1928, Curtea Supremă a Canadei a decis că termenul „persons” nu le includea și pe femei. Pe principiul că femeile nu e oameni.

Cele cinci au făcut apel la Judicial Committee of the Privy Council din Londra, care era atunci cea mai înaltă instanță de apel pentru Canada (un fel de CCR așa), iar în 1929, Privy Council a schimbat decizia și a stabilit că „persons” include și femeile, ceea ce însemna că femeile puteau fi numite în Senatul canadian. Și de atunci n-au mai fost oprite.

Canada nu are o aromă națională de înghețată

Azi femeile au ajuns să fie jumate-jumate cu bărbații în Senat și în Guvern, și ceva mai puține în Camera Comunelor. Printre parlamentari sunt și niște nativi, așa de culoare… Când am vizitat Parlamentul, ghida care ne-a purtat prin holurile alea și ne-a arătat plenul de la etaj ne-a făcut și un joculeț de atmosferă, ca să ne arate cum funcționează dialogul parlamentar la ei. Ne-a zis că noi suntem parlamentarii și ar trebui să stabilim o aromă națională de înghețată pentru Canada. Mai întâi s-au făcut propuneri – eu am propus mango – apoi fiecare propunere a fost supusă la vot, a ieșit un balotaj la două dintre ele – parcă ciocolata și vanilia – și în final nu am reușit să ne punem de acord pe niciuna, așa că și în ziua de azi, dacă n-o fi fost vreun grup de turiști mai decis ca al nostru, Canada trăiește fără o aromă națională de înghețată. Iar noi am fost o mână de oameni și nu ne-am înțeles, darmite când sunt câteva sute de parlamentari?!

Urmele lui Obama la Ottawa

După ce am vizitat Parlamentul canadian ne-am mai învârtit prin centrul orașului o vreme, am urmărit câteva bărci care se chinuiau să urce prin sistemul de ecluze din Râul Ottawa pe Canalul Rideau și am mâncat un somon destul de bun la un restaurant în zona comercială a orașului. Tot acolo am dat și peste un soi de cofetărie de unde a cumpărat Obama niște prăjituri, atunci când a vizitat țara vecină și, pe vremea lui, prietenă. Azi cofetăria aia și-a pavoazat vitrinele cu poze de la celebra vizită și vinde un galantar plin cu Obama cookies. Nu le-am încercat, am vrut să păstrez totuși gustul bun de somon, ca amintire gastronomică de la Ottawa.

La Luxe bistro Ottawa am plătit așa: două beri – 18 dolari, o supă de ceapă – 16 dolari, un somon – 39 de dolari, o friptură de vită – 44 de dolari = 132,21 dolari. Dacă nu vă dă totalul, să știți că diferența e bacșișul. Vorbim despre el mai încolo, căci e o religie națională pe continent și nimeni nu scapă de el.

După masă am plecat tot cu autobuzul mai departe, toocmai la Toronto. În episodul următor vă povestesc despre minunatul oraș și frumoasa lui vecină, Niagara.

Uite și restul episoadelor:

Trei săptămâni în Canada (I)

Tags: Canada, first nations, iarna Canada, Land acknowledgement, Ottawa, Parlament Canada, Persons case, vacanta Canada