Vancouver văzut din avion
La Vancouver am fi vrut inițial să venim cu mașina de la Calgary, dar ne-ar fi trebuit o determinare de somon ca să parcurgem drumul până la ocean. Determinare și mai ales bani.
S-a întâmplat același lucru ca și pe Coasta de Est. Pentru că am fi lăsat mașina închiriată în alt oraș decât cel din care o luasem, taxa era așa de mare încât mai ieftin am ieșit cu biletul de avion (inclusiv nervii cu bagajul). Asta a fost pentru noi încă una din ciudățeniile Canadei, deoarece n-am aflat răspunsul la întrebarea: de ce există această taxă suplimentară pentru că lași mașina în alt oraș? Dacă sunt turiști care fac drumul Calgary-Vancouver, n-or fi și turiști care să vrea mașină și în sens invers? Deci ar avea cine să le aducă mașinile înapoi. De ce să te taxeze suplimentar așa de mult?
Doar pentru că pot? Ehei, las că aderă ei la (prințipurile) UE, o să vadă atunci reglementări pentru drepturile consumatorilor 😉 Apropos de drepturile consumatorilor, să vedeți ce nefăcută ne-a făcut Air Canada la plecarea din Vancouver. Dar vă povestesc la final, că mai e până acolo.
Unde suntem luați de odihniți
La Vancouver ne așteptau prietenii la care urma să stăm în ultima săptămână de vacanță, nerăbdători să ne vadă. De fapt nerăbdarea avea și un nume: ultimul ferry al zilei spre Garden Bay, pe care nu credeam că-l mai prindem, din cauza întârzierii avionului. Niciodată n-am ieșit mai repede dintr-un avion ca din Flair-ul ăsta cu care am ajuns la Vancouver. I-am înțeles în sfârșit pe ăia care se ridică în picioare de cum pune avionul roțile pe pistă, și n-o să-i mai judec niciodată. Cine știe ce feriboturi au de prins…
Am alergat ca nebunii de la ușa avionului până în parcarea aeroportului din Vancouver, ca să ne încadrăm în programul făcut de prietenii noștri care ne așteptau cu brațele deschise și cu portierele la fel: hai, hai că poate prindem ultimul ferry de la Horseshoe Bay! Și l-am prins. Era 11 seara, iar la miezul nopții, cine era pe malul oceanului și zgândărea planctonul pe sub apă, ca să lucească albastru-verzui în lumina lunii? (pentru premianții la biologie, Noctiluca scintillans…)
Așa a început ultima săptămână de vacanță în Canada, pe Coasta de Vest, în Vancouver și împrejurimile lui. Deja aici ne-am predat soarta în mâinile gazdelor noastre și a fost o ușurare pentru noi. Program deja stabilit de alții (că s-au rugat săracii de noi, înainte, să le spunem pe unde vrem să mergem, dar ce, le-am zis?!), mese regulate și mai ales bogate, căci oamenii ăștia ne-au dus să încercăm bucătăriile popoarelor conlocuitoare. A fost ca în „blue vacanțe”, acel gen de vacanță all-inclusive cu care mă tot amenință domnul inginer, că vom ajunge să facem la bătrânețe.
Doar că pe steroizi. Prietenii noștri au o formă fizică de invidiat și ne-au târât după ei prin drumeții, păduri spectaculoase și munți, de parcă abia începuse vacanța. Domnul inginer chiar zisese, cu oarecare îngrijorare, înainte să ajungem la ei, că oamenii din Vancouver ne vor lua de odihniți, în timp ce noi eram deja cam epuizați după două săptămâni de vacanță. Și cam așa a fost, doar că vacanța în care te ia cineva de mână și te plimbă de colo-colo, pe unde știe deja ce trebuie văzut și făcut, e mult mai ușoară.
Garden Bay, zis și Gigi Bay
Garden Bay zis și Gigi Bay
Elena este o cititoare veche a blogului (ați mai văzut-o prin comentarii), aproape la fel de veche ca și blogul, dar înainte să ne găzduiască în Canada ne-am cunoscut în România, la una dintre vizitele ei acasă. Împreună cu Gelu și cei doi băieți ai lor au plecat din România de aproape 30 de ani și și-au făcut o viață mai bună la Vancouver. Norocoși, spre deosebire de alți emigranți, amândoi și-au găsit de lucru în domeniile lor. Un alt cititor stabilit în Canada ne spusese că pe emigrant să nu-l întrebi ce a făcut în primii ani, că nu prea există vreunul care să nu fi făcut „ziare și pizza”.
Gelu lucrează la „Hidroelectrica” din British Columbia, iar Elena predă matematică la Universitatea Simon Fraser din Vancouver. Au avut curaj nu numai să emigreze, dar să și îmbrățișeze regulile capitalismului american, din credit în credit, așa că astăzi trăiesc cu angoasa omului cu mai multe case, care trebuie să facă curat în prea multe locuri.
Primele nopți pe Coasta de Vest le-am petrecut la casa lor de vacanță din Garden Bay. Sunt vreo sută de km distanță de la Vancouver până acolo, dar trebuie să iei ferryboat-ul ca să poți ajunge pe coastele alea stâncoase, în care majoritatea caselor au și ieșire la mare. Ar putea fi socotită o zonă de fițe, dar în pofida prețurilor la imobiliare, care au crescut și aici, ca peste tot, viața pe Sunshine Coast pare relativ normală. Casele sunt tot din lemn, iar ca să ajungi mai rapid la piață sau la supermarket mai degrabă iei caiacul decât mașina. Asta dacă nu ai yaht.
Elena și Gelu nu au, așa că prima experiență memorabilă în Garden Bay – zis și Gigi Bay în familie – a fost că după ce ne-am trezit dimineața și ne-am băut liniștiți cafeaua pe prispa lor cu vedere spre ocean, am pus mâna pe lopeți și am vâslit caiacele până în satul vecin, unde am cumpărat câte ceva pentru cina de seara.
Cu caiacul la supermarket
Dacă până atunci interacționasem numai cu nativi cum s-ar zice (canadieni născuți, nu făcuți), în săptămâna cât am stat cu ai noștri am putut auzi și versiunile canadienilor-români despre țara aia, despre aventurile și greutățile inerente acomodării lor acolo și, inevitabil, despre privirile dezamăgite care li se întorc din când în când către România.
Lungile drumuri cu mașina încoace și încolo, serile și diminețile petrecute la povești s-au coagulat într-un mozaic dulce-amărui de experiențe personale ale românilor din cercul celor doi, ajunși din varii motive în Canada. Am început cu propria lor emigrare, din Ardealul pe care încă-l poartă amândoi în inimă, și în tablourile din casă, cu interviul de la ambasadă, cu învățarea limbii și a obiceiurilor locului, cu primele încurcături într-o lume nouă, cu numerotarea ciudată a străzilor și a caselor, cu școala băieților, cu bursele pentru facultate, cu primele job-uri, chiriile și numeroasele mutări. Numai dacă ai trecut deja printr-o emigrare știi și cât ascund toate aceste povești, spuse azi cu zâmbet nostalgic pe buze.
Și am ajuns și la povestea aproape de roman a nepotului lor, născut în România cu o problemă medicală pe care doctorii români n-au putut/știut sau vrut s-o rezolve, în schimb au rezolvat-o niște străini – canadieni și americani – care au vrut doar „să facă ceva pentru România” după Revoluție. L-au luat pe copilul condamnat la imobilizare, din România indiferentă, l-au găzduit luni și ani de zile în America și Canada, i-au plătit operații și recuperări costisitoare și apoi, ca în poveștile cu happy end, aflat într-o zi în vizită în casa Elenei și a lui Gelu, adolescentul recuperat s-a îndrăgostit de fiica altor emigranți din Canada. S-au căsătorit și așa a ajuns și el să trăiască în țara aia datorită căreia, până la urmă, e un om întreg azi. Viața, ca întotdeauna, bate toate filmele la un loc.
Era atât de prezentă România în poveștile astea ale lor, dar atât de respingătoare, încât nici măcar nu m-am gândit pe loc să-i întreb, nu dacă le pare rău că au emigrat, ci dacă-și imaginează vreodată cum ar fi fost viața lor dacă nu ar fi făcut-o. A spus Gelu la un moment dat că din păcate în România, chiar și după 30 de ani, sunt încă prezente toate acele lucruri care i-au făcut să plece de acasă. Așa că asta a fost de ajuns. Ce rost are să te mai gândești ce ar fi fost dacă?
Cu Elena, pe unul dintre numeroasele ferry-uri cu care ne-am tot plimbat și povestit în zilele alea
Skookumchuck și pădurea fermecată
O excursie memorabilă pe care am făcut-o cu ei cât am stat la Garden Bay a fost la Skookumchuck, o strâmtoare pe unde pătrunde năvalnic mareea din ocean, și datorită reliefului se creează niște curenți puternici, numa buni pentru caiac și surf. Skookumchuck vine din jargonul chinook (multe nume le-au rămas de la primii locuitori ai pământurilor ălora, nu degeaba îi dau ei azi cu acknowledgmentul) și înseamnă „skookum” = puternic și „chuck” = apă. Când mareea intră sau iese din zona aia cuprinsă între stânci se fac tot felul de valuri și vârtejuri.
Spre Skookumchuck
Lumea se duce acolo fie ca să se uite, fie ca să se dea în spectacol. Noi ne-am uitat, că abia pusesem mâna pe caiac cu o zi înainte, nu puteam să facem giumbușlucurile pe care le făceau băieții ăia cu micile lor caiace speciale. Dar a fost un spectacol interesant, să-i vedem cum se chinuie să rămână în echilibru în apele învolburate, cum se dau peste cap și în cele din urmă se lasă duși de maree.
Ca să ajungem la Skookumchuck am mers o vreme cu mașina, apoi cale de vreo patru km pe jos printr-un soi de pădure umedă, ei îi zic rain forest, din care te așteptai să iasă de prin ferigile alea uriașe alde Gollum sau cum îi cheamă pe ăia de prin Stăpânii inelelor. Am fost așa de încântată de pădurea aia – pozele nu-i fac dreptate locului, din păcate – încât în topul acestei vacanțe, pădurea asta s-a urcat pe locul doi, imediat după Niagara, și a rămas acolo indiferent ce am mai văzut după aia. Și am văzut destule și pe acolo.
Rain forest de la Skookumchuk
Pădurea aia luxuriantă e favorizată de clima umedă și mai caldă de pe coasta de vest a Canadei. Aici nu sunt simțite celebrele ierni canadiene, că nu degeaba îi zice Sunshine Coast. Are tot felul de copaci, probabil cei mai spectaculoși sunt uriașii cedrii și brazii Douglas, iar tușa care-i dă acel aer sălbatic și neumblat (deși e destul de circulată, pentru strâmtoarea Skookumchuck) este covorul verde format din mușchi și licheni, care glazurează tot peisajul. Ici, colo erau panouri explicative despre cum trăiau în și din pădurile astea nativii care-și confecționau din ferigile diverse obiecte, de la haine la lucruri casnice sau bărci. Și bineînțeles diverse avertizări despre animale sau focuri.
Înainte să meargă la spectacolul mareelor, lumea verifică pe site-ul serviciului hidrografic canadian la ce oră vine mareea aia mare, așa că de regulă în jurul acelei ore te întâlnești cu lume în sus și jos pe cărare, prin pădurea minunată, sunt șanse mici să întâlnești și ursul, dar nu imposibil. Da, și BC are urșii ei, că doar nu se opresc la granița Albertei, ba unii ajung și în Vancouver, orașul. Dar cât am stat pe acolo noi n-am văzut decât căprioare.
În apă, însă, ai ocazia să vezi cu siguranță o mulțime de alte viețuitoare. Pentru prima dată în viață, la Skookumchuck am văzut anemone de mare, apoi în apele pe unde ne-am dat cu caiacele am văzut stele de mare (unele chiar uriașe), foci sau lei de mare și tot felul de păsăret, cu gâtul mai lung sau fără picioare, adică celebrele păsări cufundar (loon), care arată ca niște rațe și care sunt bătute și pe moneda de un dolar canadian – de aia monedei îi zice „loonie”, de la rațele astea.
Anemone
La retragerea spre casă am traversat din nou frumusețea aia de pădure, care te face să te simți așa de mic și insignifiant, cum și ești în realitate, iar la apus ne-am oprit pentru o scurtă baie în Ruby Lake. A fost a doua și ultima ocazie în care am folosit costumele de baie în vacanța asta, după băile termale din Alberta.
Aici am făcut prima și ultima baie într-un lac din Canada
Savary island și sushi
În ultima zi pe Sunshine Coast am mers și mai spre nord, altă sută de km, în căutarea unei insule cu nisip fin ca în Caraibe – așa ne-a „vândut-o” Gelu 😉 Insula, zisă și Savary Island, are formă de banană și pe ea cică n-ar exista apă curentă sau electricitate (mă rog, acum cu panourile solare…). Totuși oamenii și-au făcut case de vacanță și se duc acolo să petreacă timp offline, fără să uite proviziile de mâncare și băutură. Se ajunge pe insulă cu alt ferry (plus un water taxy de la Lund, rezervate din timp) și în general se face plajă, baie (dacă vremea permite) sau se petrece timpul pierzându-te în plimbări lungi pe plajele alea uriașe.
Este și nisip alb ca în Caraibe, sunt și crabi uriași, stele de mare, stânci acoperite cu stridii mari care așteaptă refluxul ca să-și continue viața și învârtitul perlelor. Noi n-am avut noroc și de niște apă cât de cât bună de îmbăiat, așa că ne-am întins doar picioarele la soare și am mai adăugat niște cochilii de stridii în colecția de scoici de acasă.
După o zi lenevită pe insula aia, iei water taxi-ul înapoi spre Lund, apoi cauți disperat un restaurant cu locuri libere ca să mănânci, că ți s-a făcut o foame de lup. Așa am ajuns într-un restaurant japonezo-coreean, unde s-a comandat mai mult decât s-a putut mânca, așa că am mai luat și acasă. Sushi, creveți tempura, pui coreeni (un fel de KFC dar mai picant și mai greu la bila leneșă). S-a încercat sushi la greu în vacanța asta, datorită gazdelor, care au o deschidere aparte către tot ce e diferit de sarmale și mici 😊
Aici mi-am pus bila la grea încercare
Sea to sky până la Whistler și înapoi
De la Garden Bay am plecat pe celebra „Sea to sky highway”, o parte din Autostrada 99 care vine de pe malul oceanului, de la granița cu SUA, și urcă până la cer, în inima munților stâncoși din British Columbia. La măreția asta de șosea cu două benzi (că nu e o autostradă cum avem noi acasă, se alintă și canadienii ăștia…) se pare că au muncit și niște români. Am descoperit nume românești pe ditamai placa de onoare, amplasată la un refugiu. Dat fiind că erau și niscai nume de femei printre ele, trag nădejde că n-or fi lucrat toți doar cu mușchii, ci și cu creierul.
Sea to sky spre Whistler
Frumoase priveliști și pe Sea to sky, nu contest, dar la categoria asta tot Jandranska Magistrela rămâne pe locul întâi. Noi am mers pe Sea to sky de pe porțiunea de coastă care te duce de la Vancouver (de unde ne-a lăsat ferry-ul de la Garden Bay) până la Whistler, o stațiune montană unde s-au petrecut și niște jocuri olimpice, când a găzduit Vancouver-ul Olimpiada de iarnă din 2010.
Am luat în zilele alea de mai multe ori ferryboat-uri, ca să ne ducem de colo-colo. E un mijloc de transport foarte utilizat de canadieni în zona aia, că altfel nu prea ai cum să ajungi mai repede pe toate marginile alea dantelate ale continentului sau pe insule. Cum am mai spus, din păcate n-a mai fost timp să vizităm și insula Vancouver, din apropierea orașului cu același nume. Timp și mai ales bani. La o căutare sumară, cazările Airbnb în Victoria sau alte orășele de pe insulă săreau binișor de 200 de dolari pe noapte. Cine știe ce chestii interesante om fi ratat și pe acolo…
Pe drumul către Whistler ne-am mai oprit să vedem două cascade, dar zău dacă-mi amintesc cum le zice, oricum, așa cum am mai zis, după Niagara nicio cădere de apă nu te mai impresionează. Dar asta nu înseamnă că nu te atrage ideea de a mai vedea o cascadă 🙂
La Whistler am dormit într-un soi de studio convertit în două camere, adică arhitectura înaltă a livingului a permis amenajarea unui loc cu un pat la etaj. Clădirea avea și un soi de ciubăr cu apă caldă, unde te puteai bălăci cu prietenii, după ski probabil. Am vrut și noi să încercăm, după ce ne plăcuse în Alberta, mai ales că vremea era umedă și rece, dar am nimerit taman la închiderea programului, așa că nu apucasem bine să ne înmuiem oasele în apa aia fiartă, că a și năvălit peste noi un tip care ne-a dat afară, că s-a terminat programul. A fost a treia și chiar ultima dată când am folosit costumul de baie, așa pentru vreo 5 minute 🙂
Ai zice că vara nu ai ce face pe pârtiile alea golașe, dar Whistler nu e Predeal, așa că inclusiv vara e rost de cheltuit bani pe munții din BC, la fel ca și pe ăia din Alberta. Doar că și de data asta vremea nu a ținut cu noi, așa că nu am urcat în celebra Peak 2 Peak gondola. N-am fi văzut din ea decât ceața. Telecabina asta este una specială, se pare că a fost prima din lume la vremea ei, pentru că unește două vârfuri de munți, cu un cablu foarte lung pe care circulă niște telecabine, ca mărgelele. Până în 2017 a deținut recordul pentru cel mai lung cablu întins între doi stâlpi (vreo 3 km lungime), și în continuare este considerată cea mai înaltă telecabină din lume, de 436 de metri. Prețul unei plimbări e pe măsura recordurilor pe care le deține, nu vă spun cât că n-are rost, dar e comparabil cu cei 169 de dolari, cât am plătit pe biletul de avion de întoarcere de la Vancouver la Quebec city, adică aproape 5000 de km… Ăștia din turismul canadian pur și simplu nu au niciun pic de stimă pentru aviație, asta e.
Dincolo de pârtiile pe care vara se face mountain bike, iar iarna se schiază, Whistler e o stațiune cochetă, cu arhitectură premiată, în care noi am descoperit… biblioteca. O locație care era destul de vizitată pentru o stațiune montană. N-aș fi zis că se poate.
Și am mai descoperit ceva. La restaurantul la care am mâncat, în seara petrecută acolo, am fost serviți de un chelner care la final ne-a întrebat de unde suntem, că ne auzise vorbind între noi la masă, în română. Când a aflat, ne-a zis încântat că și el urmează să ajungă toamna asta în România. Am crezut că vine ca turist, că a zis că abia așteaptă să ne descopere țara, însă vizita era ocazionată de altceva. Urma să fie martor în procesul de custodie al unui prieten canadian, care fusese căsătorit cu o româncă, acolo în Canada, iar ea plecase cu copiii în România și refuza să-i mai lase cu tac-su, pe motiv că el „e nebun și se droghează”.
„Dar în Canada iarba e legală!”, ne explica chelnerul, parcă văzându-se deja în fața judecătorului român care-l va audia. Oare ce va decide judecătorul român?
La revedere, pădure fermecată!
În episodul următor, și ultimul (pe cuvânt!) vă povestesc finalul acestei călătorii lungi și obositoare, în Vancouver-orașul. Dacă mă mobilizez un pic o să fie și un video cu frânturi din toată aventura asta, la cererea expresă a unei anumite părți din public. Că nu se mai poate fără video în ziua de azi.
Până atunci, uite și celelalte episoade din Canada:
