Hotelul stil castel Frontenac, cea mai cunoscută priveliște din Quebec City
Quebec City n-a avut noroc…
Am vizitat Quebec City cu entuziasmul turistic la pământ. Eram deja sătui și obosiți, după aproape trei săptămâni de vacanță petrecute de pe o coastă pe alta a continentului, văzusem deja prea multe, iar zborul de noapte care ne-a adus 5000 de km de la Vancouver la Quebec City, înapoi pe Coasta de Est, ne-a lăsat dimineața devreme în aeroport, cu ochii cârpiți de somn, căci nu reușisem să ațipim vreun pic în avion. În loc să rămânem în aeroport, cum a sugerat domnul inginer, și să dormim ca boschetarii turiștii săraci pe canapelele alea câteva ore, optimista din mine a zis că hai mai bine în oraș, la hotel, că poate or avea ăia o cameră liberă în tot hotelul, ce dacă nu e nici 8 dimineața? Li se face milă de noi și ne lasă să dormim un pic.
Și ne-am dus. Noroc că tocmai ieșea o turistă din hotel, că altfel stăteam și pe afară ca homeleșii. Așa ne-a deschis aia ușa și ne-am cuibărit pe o canapea până a venit recepționerul la muncă, iar când a venit ne-a zis că nu are nicio cameră, că abia le pleacă oaspeții, deci treceți în oraș la vizitat, nu ma tânjit aci după un pat.
Eram frupți.
Quebec City văzut la prima oră, pe nedormite
Am luat-o agale prin orașul care abia se trezea, pe bulevardele pustii și reci – că deja era cam răcoare, venise toamna – și am ajuns undeva pe un deal verde, cu iarba tunsă, de pe care se vedea în zare parte din orașul vechi și parte din râul Saint Lawrence, pe malul căruia e așezat.
Pe câmpul ăsta, numit și Plains of Abraham, cică s-a dat pe la 1750 o bătălie crucială pentru istoria Canadei, mai exact englezii i-au bătut măr pe francezii baricadați în citadela Quebecului și au cucerit definitiv Noua Franță și implicit Canada. Azi nu e nimic decât iarbă pe câmpul ăla, iar iarna, te poți da cu sania la vale pe o pistă special făcută, care coboară până pe promenada Hotelului Frontenac, cea mai monumentală clădire din oraș.
Frontenac ăsta a fost și el un guvernator al Noii Franțe, acum câteva secole, și a avut, evident, un castel pe coasta aia de oraș. Pe la 1800 a fost demolat și s-a construit hotelul de azi în locul lui, care arată pe afară tot ca un castel din ăla cu turnulețe, în care te aștepți să fie închise niscai duduci nefericite de prin romanele de amor. Nu am putut intra în el. Cică se făceau tururi ghidate contra cost, dar noi suntem zgârciți.
Hotelul-castel Frontenac
În plus, era prea devreme la ora aia ca să vizitezi ceva, până și citadela era închisă, ca la 1700 când au venit englezii dinspre râu peste ei. Am luat-o agale în jos spre Hotelul Frontenac. Lumina era superbă. Clădirile semănau izbitor cu un oraș francez pe care îl vizitasem anul trecut în Normandia – Saint Malo. De altfel se zice că în Quebec City se vorbește mai abitir franceza decât în restul orașelor de pe Coasta de Est. I-au bătut englezii, dar nu le-au scos rrr-ul în cap.
Ca să mai încercăm un boost de energie, am intrat într-un Starbucks la parterul hotelului ăla mare și am băut o cafea. Cam fără efect, dar în timpul ăla ne-am mai întins un pic și oasele pe fotoliile cafenelei. Cum tot nu aveam unde să punem capul pe pernă până cel puțin la prânz, am pornit cu mare reticență mai departe.
Deja orașul se mai animase, căci se pare că tocmai sosise în port ditamai nava de croazieră, așa că pâlcuri pâlcuri de pensionari prosperi inundaseră micile străduțe ale centrului istoric al Quebec-ului, ca să-și cheltuiască pensioarele.
Un vas de croazieră aduce turiști în centrul istoric al Quebec-ului
Ne-am amestecat și noi cu ei, chit că ne întreceau în energie, dăduse soarele, era mai cald, iar oboseala m-a toropit așa de mult încât la un colt de stradă, unde ne-am așezat puțin ca să ne mai tragem sufletul, am pus ușor capul pe umărul domnului inginer și am ațipit. Ca prin vis am auzit o voce bărbătească amuzată, care-i spunea domnului inginer, în engleză, că pesemne she walked a little too far (adică am mers olecuță cam prea departe). Oho, și nici nu știa omul ăla de unde veneam…
Până la urmă a dat Dumnezeu și Maica Domnului și s-a făcut prânzul, am luat-o din loc până la hotel și ne-am aruncat în patul proaspăt eliberat, de parcă nu mai văzusem unul în ultimele trei săptămâni. Am dormit somnul ăla adânc și greu de după amiază, din care te trezești și mai mort și habar n-ai unde ești și de ce. În cazul nostru oricum era de înțeles, ne trezeam a n-a oară în alt pat, în altă localitate, pe alt continent, câte să mai ducă și creierul ăla.
Dar ne-am trezit, căci mai aveam ceva de văzut din orașul ăla, iar când planificasem să zburăm aici de la Vancouver, în loc de Montreal, ziceam că vom avea o zi la dispoziție pentru oraș. Deja îi irosisem câteva ore dormind.
…Montmorency Falls nici atât
Dacă Quebec City n-a avut noroc, să fie lăsat la coada vacanței, și mai puțin noroc a avut cascada locală. Dormisem cam mult așa că nu prea mai era nimic de vizitat în oraș la ora aia. Am luat repede un uber de la hotel până la măreața lor cascadă Montmorency. Noroc că acolo distanțele și implicit prețurile la uber erau foarte mici. 12 km față de oraș, câțiva dolari.
Am ajuns exact după ora închiderii, adică n-am mai prins funicular sau alte distracții, ci ne-am uitat doar la cascada chioară cum curge de la 80 de metri înălțime într-o baltă maronie plină de bușteni. Așadar era o cădere de apă mai înaltă decât Niagara, după cum scrie peste tot. O fi mai înaltă dar nouă nu ni s-a părut nimic extraordinar la ea. Eram și noi obosiți, era și ea la ora închiderii, o cădere de apă gălbuie, de la prea mult fier cât conține cică Râul Montmorency, care acolo se vasă în Saint Lawrence. Vremea era mohorâtă, ce mai, nimic care să facă zona mai îmbietoare.
Cascada Montmorency
Numele cascadei i-a fost dat pe la 1600, de Samuel de Champlain, care întemeiase orașul (era și ăsta tot un explorator francez) după un vice-rege al Franței, care era protectorul lui. Cam cum vrea Trump acuma să-și tot scrijelească numele pe toate hărțile. Mai scria pe plăcile informative de lângă cascadă că încă de pe la 1811 i s-a adăugat o hidrocentrală, care a electrificat orașul, și azi face parte din zestrea hidroelectricii canadiene.
N-am stat mai mult de jumătate de oră acolo. Se pornise și o mică burniță, se lăsa seara și frigul, așa că am luat alt uber înapoi în oraș și aia a fost, așa se formează proastele impresii despre locuri care nu au nicio vină.
Centrul istoric al Quebec City
Odată întorși în oraș, era întuneric de-a binelea, ne-am regăsit din nou într-un furnicar de lume, care acum căuta să mănânce. Ceea ce am făcut și noi. Ne-am așezat la o terasă și am încheiat ziua aia mai degrabă irosită la Quebec City, cu o bere, un Aperol și niscai midii la oală. O bere 12 dolari, un burger 32, un aperol 16, buillabasse 42 și pourboire – 15,30, adică mai mult decât o bere. Bacșișurile te omoară în Canada aia.
A doua zi urma să luăm dimineața devreme un autobuz către Montreal, așa că pot spune că am petrecut în Quebec City mai multe ore în patul hotelului, decât vizitând orașul. Uite așa recuperezi timpul necălătorit de la la tinerețe 😊
Mai multe poze din cochetul orășel Quebec City, care n-a avut noroc să fie explorat cum se cuvine, până mâine când vă ofer iar ditamai episodul despre excursia în Alberta, în Munții Stâncoși. Acolo am avut energie, că eram abia la mijlocul vacanței.
Uite și restul episoadelor:
Voi ați pierdut o zi de Quebec City, noi una de Paris… Așa e după zbor și schimbare de fus orar.
Așteptăm cu interes celelalte episoade ale concediului.
Ne amuzăm destul de des citind textele. Cea mai tare, deocamdată, pentru noi, e cea cu „ăla de umblă cu Kate Perry.” 🙂