Un oraș măreț
Tot cu autobuzul am ajuns și la Toronto, seara târziu, căci de la Ottawa faci cam 5-6 ore pe autostradă până acolo. Ce a fost special la drumul ăsta a fost mai degrabă finalul. Am mers câteva ore printr-o pustietate destul de anostă (autostrada, ale cărei sensuri erau despărțite de o fâșie de teren cu iarbă, șerpuiește prin câmpii cu foarte puține așezări umane) apoi în ultimele minute de drum am intrat direct și abrupt în marele oraș Toronto, cu zgârie-norii lui semeți și luminați, căci deja se înserase.
Cam așa e în toată țara, orașele sunt insule suprapopulate care se ițesc abrupt din ținuturi întinse, aproape pustii. Toronto este întâiul oraș al Canadei, ca populație – aproape 3 milioane de locuitori – și după Montreal și Ottawa nouă ni s-a părut și măreț, nu numai mare.
Am fost la fel de încântați la vederea zgârie-norilor canadieni precum olteanul când a văzut girafa, așa că am decis să mai rămânem o leacă în mijlocul lor și să ne zgâim cu capetele date pe spate. Ca să ajungem la cazare iar trebuia să străbatem o imensitate de peste 20 de km față de centrul unde ne lăsase autobuzul.
Ne-am învârtit o vreme printre clădirile alea fantastice. Senzația era că ești la New York sau așa îmi imaginam eu, căci n-am ajuns încă să pun piciorul acolo. Ne-am făcut o idee despre Toronto noaptea și am luat un uber spre cazare. Eram deja obosiți ca să mai schimbăm câteva mijloace de transport în comun până acolo.
Good country, developed country, not like America
Șoferul era din Pakistan și a fost unul dintre puținii șoferi de uber, dintre cei cu care am mers pe continentul canadian, cu care am și putut schimba câteva vorbe. La Calgary, Quebec City și Montreal am nimerit numai șoferi de culoare muți ca peștii. Sau poate că ăsta de la Toronto era mai vorbăreț din fire. Ne-a întrebat de unde suntem, i-am zis că din România, Europa, ne-a întrebat cum e în România, dacă e developed country? I-am zis că așa și așa, se zbate 😉 Apoi l-am întrebat noi pe el de unde este, ne-a zis că de 7 ani a venit din Pakistan și că e bine aicea în Canada, Good country, developed country, not like America. Am râs. Avea un dinte împotriva lui Trump, firește, de aici și laudele la adresa Canadei.
A fost și nu prea o surpriză că pakistanezul vorbea de rău America lui Trump. Pentru el Canada însemna în primul rând siguranța că nu va fi deportat arbitrar. Însă făcusem deja cunoștință și cu altă părere anti-americană la Ottawa, unde franțuzoaica Sophie ne povestise cum boicotează ea produsele venite din America, de când a venit Trump la putere, cu tarifele și declarațiile lui belicoase. Era sfârșit de august și ea avea pe masă o pungă cu cireșe pe care era desenată o frunză de arțar. „Uite, am așteptat să se coacă cireșele la noi, ca să pot cumpăra. Sunt ceva mai scumpe, dar ăsta este prețul prin care aleg să susțin Canada în acest război”, a zis ea.
Evident că ea își permite să țină partea producătorilor canadieni, care se pare că pe lângă că produc mai târziu, din cauza vremii, au și prețuri mai mari decât fructele coapte în soarele californian de exemplu. Și Sophie a admis de altfel că sunt și canadieni care fie nu sunt conștienți de chestiune, fie nu-și permit să cumpere mai scump, așa că aleg să-și trăiască viața fără să facă declarații politice costisitoare pentru bugetul propriu.
La Toronto am ales cazarea special în afara orașului pentru că principalul obiectiv pe care voiam să-l vizităm aici era de fapt Cascada Niagara. Așa că am ales tot o căsuță din lemn, dintr-un cartier rezidențial de suburbie, dar s-a dovedit a fi o casă transformată în camere pentru Airbnb, în care scârțâiau ușile și podelele, iar pereții erau ca de hârtie. Bonus, asiaticii care administrau stabilimentul ne puseseră niște dopuri de urechi în cameră. Gest frumos.
Spre Niagara
A doua zi, din Mississauga, unde eram cazați, am luat un tren până la Niagara, ca să vedem și noi ceva natură canadiană, după atâtea orașe. În trenul spre Niagara ne-am așezat întâmplător lângă o bătrânică de vreo 70+, care mergea să-și viziteze cea mai bună prietenă din liceu. Se bucura că va petrece câteva zile în grădina ei, pe ponton, în apropierea Niagarei.
Preț de mai bine de o oră, până la destinație, am sporovăit cu bătrâna cochetă și destul de în formă pentru vârsta ei. Noi i-am povestit cum e în România, ea ne-a povestit viața ei de pensionară în Canada. Era mulțumită, avea patru copii, niciun nepot încă, doar un câine, al fiicei, pe care-l iubea și-l plimba zilnic pe malul lacului Ontario. Făcea yoga, se plimba, gătea, avea o viață liniștită, datorită faptului că de-a lungul carierei (lucrase pentru mai multe firme, în departamentul administrativ) a avut angajatori buni, care i-au plătit pe lângă pensia de stat și o contribuție de pensie privată, iar asta, spunea ea, îi permitea acum să aibă o viață decentă.
Plus apartamentul pe care-l deținea, ceea ce copiilor ei, aflați deja la maturitate, le era cam greu acum să mai realizeze. Viața s-a scumpit în Canada și în special tinerilor le e mai greu, a admis doamna.
Ne-a mai povestit și că prietena ei din liceu își petrece toate iernile în California, dar că ea, de când a revenit Trump la putere nu se mai duce nici măcar în Mexic, unde se mai ducea câteodată în vacanțe. Auzise tot felul de povești, una chiar la prima mână, de la fiica prieteni ei, care fusese oprită de vameșii americani, verificată și chiar reținută fără explicații timp de câteva ore, atunci când se dusese în vizită la părinții ei în California. Era deja a treia persoană care ne vorbea cu năduf despre vecinul belicos de la sud. Sau poate am dat noi numai peste canadieni woke în vacanța asta? 😉
În Niagara
Am coborât din tren la Niagara, într-un puhoi de lume, și am luat un autobuz până la minunea aia de cascadă. Lume…, ca la Niagara. Până și familii Amish, cu pălăriile lor de paie (bărbații) și bonețicile albe apretate (femeile) se amestecau printre miile alea de turiști veniți să vază minunea.
Ca tot turistul, am făcut și noi două dintre cele mai spectaculoase chestii care se fac contra cost în zonă: am mers cu barca până în buza cascadei, unde apa ne-a făcut ciuciulete chiar și pe sub pelerina aia de plastic pe care ne-au dat-o la îmbarcare, și a doua, ne-am băgat pe sub cascadă, printr-un tunel care ne-a scos exact acolo unde se sparge apa de malul în care tot sapă de niște sute de ani. Ne-am udat și acolo, la propriu și chiar la figurat, pentru că, trebuie să recunosc, într-un top personal, Cascada Niagara a ocupat din start primul loc și nu s-a mai dus de acolo până la finalul vacanței ăsteia.
Pentru că se află chiar pe granița cu SUA (există și un pod care leagă cele două țări acolo), cascada se poate vizita din ambele țări, dacă ai viză de SUA și prin absurd ai vrea s-o vezi și din partea cealaltă. Există vaporașe care plimbă turiștii de pe malul canadian, îmbrăcați în pelerine roșii, și vaporaș omolog care pleacă de pe malul american, iar turiștii lor au pelerine albastre. Pesemne toate sunt făcute în China, oricum. Pe malul american mai există o bucată de cascadă, ceva mai mică, dar care se vede mai bine de pe malul canadian. În partea americană au și un soi de rampă de une poți vedea panoramic tot bazinul cascadei. Pe partea canadiană există însă și acele tunele vizitabile, care te scot fix la piciorul cascadei mari – poza cu pelerinele galbene. Acolo mi s-a părut parcă cel mai spectaculos. Și pentru că tocmai am cunoscut recent pe cineva care vizitase partea americană și spunea că Niagara nu i s-a părut cine știe ce, trag concluzia că ori eu am fost mai impresionabilă, ori văzută de pe malul canadian, Cascada Niagara este mai frumoasă.
Atâta cantitate de apă care se rostogolește neîncetat și totuși nu atât de zgomotos cum te-ai aștepta, culorile în continuă schimbare, generate ba de razele soarelui ba de nori ăia pufoși formați din aburul cascadei, curcubeul parcă pus cu mâna deasupra cascadei, senzația aia că asiști la ceva grandios, la care de fapt nu te gândisei niciodată până atunci că ai putea să ajungi să-l vezi…
… e gratis de stă așa multă lume la coadă?
M-am gândit de multe ori în ultimii ani cum am ajuns eu să văd unele locuri celebre fără să mă fi gândit înainte că-mi doresc neapărat să le văd. Această aparentă lipsă de dorință a venit dintr-un trecut sărac și închis (chit că nu l-am perceput așa la vremea aia), în care am crescut, și care mi-a anulat aspirațiile pe care poate că alții, crescuți în lumi normale și libere, le-au avut mai devreme. Pentru mine călătoritul a fost o opțiune inexistentă, până la 18 de ani, pentru că nu era posibil să pleci din România comunistă, apoi nici în anii 90, deși se deschiseseră granițele, nu aveam banii necesari ca să ajung în locuri îndepărtate. Probabil inconștient nici nu mi le-am dorit. Oricum, nu-mi amintesc să fi fost frustrată că nu văd lumi noi. Abia călătoriile prilejuite de profesie și cele personale, din ultimii 10-15 ani, sunt ceea ce se apropie de normalul unei vieți pe care am fi putut s-o avem dacă am fi trăit într-o țară normală la cap, și mi-au deschis apetitul să văd și mai mult.
Doar că vremurile astea normale pentru noi au venit în același timp pentru multe alte popoare ale lumii, așa că acum facem turism dând din coate într-o mare de foști săraci, ca și noi. Și lumea ne taxează parcă mai mult, pentru că ne-am îmbogățit prea târziu, judecând după multe tarife destul de nesimțite din destinațiile turistice în care am fost. Iar Canada nu a făcut excepție.
La Niagara parcă nu a fost chiar așa de deranjantă aglomerația (deși era multă lume) și nici tarifele. Sau poate le-am pus în contextual celebrității obiectivului. Plimbarea cu vaporașul până sub cascadă a costat 54 de dolari de căciulă, iar intratul pe sub cascadă 37 de dolari canadieni. Judecând după coada imensă de la îmbarcarea în vaporaș probabil a fost un preț acceptabil pentru mulți. Chit că, stând la coadă, ne-a întrebat un trecător, așa pe jumătate amuzat, pe jumătate indignat: dar ce, e gratis, de stă așa multă lume aici?!
Am avut ocazia să ne minunăm și noi după aia, în alte zone, la alte prețuri mult mai piperate, la fel ca domnul ăla hâtru de la Niagara.
La Niagara nu am mâncat (mâncasem mai consistent dimineață când plecasem din Mississauga, căci pierdusem primul tren și tot nu aveam ce face așteptându-l pe următorul), în schimb nu am rezistat tentației de a gusta înghețata care se vindea chiar la coborârea din vaporaș. Uzi fleașcă de apa Niagarei, am cerut câte două bile de înghețată „de Niagara”, 7 dolari aroma. A fost o înghețată cât Niagara. O bilă s-a dovedit a fi aproape cât o cutie de înghețată la magazin. Domnul inginer n-a reușit s-o dea gata pe a lui, eu m-am chinuit până am terminat și cornetul. Cred că a fost cea mai mare cantitate de înghețată pe care am mâncat-o o dată în viața mea. Porții americane, canadiene, pe măsura continentului.
Developed country, dar organizare de rahat
Trenul de la Toronto la Niagara a costat 34 de dolari de persoană (70 de dolari dus întors), iar la întoarcere am avut ocazia să vedem și cum arată frustrarea călătorilor față cu politețea exacerbată dar sterilă a șoferilor. La întoarcere nu a mai fost așa de aglomerat, deoarece mulțimea care se revărsase din tren dimineață în gara de lângă Niagara nu s-a mai întors în același timp și ritm în oraș. Totuși compania feroviară cu care am venit a ales o altă cale de întoarcere, mai exact ne-a dus jumătate de drum cu un autobuz, iar pentru restul de drum ne-a mai urcat din nou într-un tren.
La autobuzul care era cam penultimul din ziua aia am fost ceva mai mulți călători de la Niagara și s-a stat și în picioare de la o anumită stație încolo, așa că șoferul a început să refuze să mai ia călători de pe traseu, din alte orășele prin care mai oprea, pentru că nu cobora nimeni ca să mai facă loc. Totuși, autobuzul oprea în stații, și asta nu făcea decât să le sporează frustrarea celor care așteptau să vină autobuzul, îl vedeau în față, dar li se spunea: scuze madam, legea nu-mi permite să mai iau niciun călător în plus. Ca să evite confruntările astea cu călătorii nemulțumiți, șoferul ar fi putut să întrebe în autobuz dinainte dacă coboară cineva la stația cutare și dacă nu cobora nimeni să nu mai oprească acolo. Dar se pare că-i plăcea și lui să se audă vorbind, cu un calm care mai rău îi înfuria pe ăia rămași în stații.
Situația a ajuns la paroxism când autobuzul a oprit într-una din ultimele stații, in the midle of nowhere, cum se zice pe la ei, la marginea unui orășel, iar în stație era o singură femeie, care așteptase deja de ceva vreme acolo, doar ca să vină ăsta și să-i zică că nu are loc și pentru ea în autobuz. Evident că pentru o singură persoană se putea face o excepție, că deja mai erau vreo câteva persoane care stăteau în picioare pe interval, dar șoferul ăla, căruia parcă mai mult îi făcea plăcere să parlamenteze, a ținut pe toată lumea în loc zece minute ca să-i explice ăleia că nu o poate lua. Aia era deja în pragul isteriei și țipa că vrea să vorbească cu managerul, șoferul și-a sunat managerul și i-a zis situația, managerul cică ar fi zis că trimite un alt autobuz pe traseu ca să-i ia și pe ăștia refuzați, femeia aia era un ghem de nervi, că va ajunge la miezul nopții în Toronto și nu va mai avea cu ce să ajungă acasă – că probabil cine știe în ce suburbie stătea și ea…
Și până la urmă autobuzul a plecat, lăsând-o pe aia singură în câmp. La stația următoare autobuzul aproape s-a golit. Preț de o stație ar fi putut s-o ia și pe femeia aia în picioare, dar nu s-a vrut, vorba aia. Developed country, dar organizare de rahat, pe alocuri.
Când am ajuns și noi la capătul autobuzului și ne-am urcat în trenul spre Toronto, am constatat că trenul era aproape gol. De unde venea el și de ce naiba nu-l puseseră să ne aducă direct de la Niagara, așa cum ne dusese de dimineață, pe aceeași linie, n-am înțeles și nici n-am avut pe cine întreba. Va rămâne unul din marile mistere ale vacanței noastre acolo 😊
Seara s-a încheiat la un pub din Mississagua, unde am mâncat o salată așa ușoară de seară, cu creveți, în lingușelile deșănțate ale unei chelnerițe care lucra pentru bacșiș.
Vechiul Toronto
A doua zi am petrecut-o pe toată în Toronto, vizitând orașul, până seara la 21.00 când aveam avion spre Calgary. Am pornit pe jos din centru până în Kensington Market, un cartier istoric similar cu Milles End din Montreal. Loc de refugiu pentru evreii din estul Europei între cele două războaie, Kensington Market a devenit un amestec de națiuni și popoare după al doilea război mondial, când au început să vină valuri de migranți din tot felul de zone conflictuale africane și asiatice. Comunitatea astfel amestecată a reușit să țină piept diverselor încercări de urbanizare și transformare a locului, până în ziua de azi, când cartierul a căpătat și statut oficial de National Istoric Site, nu numai renume turistic. Duminica se transformă în zonă pietonală și pare că aici vine lumea să găsească marfă cu prețuri mai omenoase față de supermarketurile orașului. Adică am văzut tarabe cu legume/fructe chinezești în care scociorau diverși locuitori care nu păreau prea înstăriți. Dar tot acolo am văzut și o ditamai Tesla truck, mașina aia urâtă și scumpă, pe care se chinuia o chinezoaică s-o parcheze la bordură.
Dar cartierul este locuit și de tot soiul de artiști, deci se petrec acolo și acte de cultură. E o lume colorată și diversă, o experiență vizuală pentru noi, că n-am avut curaj să și intrăm într-o cârciumă asiatică, din multele de acolo, așa că am eșuat în banal la pub-ul Village idiot – adică Idiotul satului – unde am mâncat câte un burger și am plecat mai departe, la CN Tower, adică ăl mai înalt turn din Canada, care tocmai a împlinit 50 de ani anul ăsta. Născut în 1976, când cu olimpiada de la Montreal.
Cel mai înalt punct din Toronto
Turnul e construit de CFR-ul Canadian – Canadian National – ca să-și dovedească potența și să servească drept turn de radio și TV pentru Canada. Locul ales pentru asta e un teren despre care aflăm azi că „The land that the CN Tower stands on was reclaimed from Lake Ontario, the shores and waters of which were a meeting place for many Nations, including the Mississaugas of the Credit, the Anishinaabe, the Chippewa, the Haudenosaunee, and the Wendat peoples. And now, this land is home to many diverse…” Adică Land acknowledgement.
Până în 2007 a fost cea mai înaltă structură din lume, apoi a fost detronat de Burj Khalifa din Dubai, care a fost și el la rându-i detronat de nu știu ce chinezărie. Oricum, CN Tower a rămas încă în primele zece înălțimi ale lumii și cel mai înalt de pe continentul nord-american. Construcția lui a durat doi ani și a implicat niște premiere inginerești. Azi are mai multe zone vizitabile și rămâne un reper ușor de recunoscut între zgârie-norii din Toronto. Zona din jurul lui, cândva un câmp brăzdat de șine de cale ferată și depozite, a devenit cartierul de zgârie-nori al Toronto, în timp ce trenurile și autobuzele care vin în oraș sunt „îngropate” în tunele, gări și autogări sub aceste construcții înalte. Așa se explică senzația aia stranie pe care am trăit-o și noi la venire, când autobuzul de Ottawa a intrat într-un tunel în câmp și a ieșit direct în mijlocul orașului de oțel și sticlă.
Am fost și noi doi între cele două milioane de oameni care vizitează CN Tower anual. Am stat și la coadă pentru asta, căci ce mai vezi fără coadă în ziua de azi. Dacă am fi avut timp și ne-am fi organizat mai bine, puteam să intrăm „gratis” cu o rezervare la restaurantul din vârful turnului, unde consumația ar fi fost de minimum 75 de dolari de persoană. În banii ăștia am fi văzut turnul și am fi mâncat ceva, dar așa ne-am urcat în turn cu 53 de dolari de persoană și am mâncat la Idiotul satului 😊
Totuși priveliștea a meritat banii, căci nu în multe locuri din lume ai ocazia să te urci aproape în nori, deasupra tuturor clădirilor. Ba am avut parte și de o mică ploaie cu curcubeu la final, pe care am putut s-o urmărim așa, 360 de grade în jurul turnului, cum se plimbă și mătură orașul. Ce mai, am văzut în vacanța asta în Canada toate curcubeele posibile, nu degeaba sunt ei așa woke 😊
Al treilea obiectiv vizitat în Toronto a fost una din cele câteva insule pe care ajungi cu feribotul și te uiți de acolo spre oraș, ca să-i vezi skyline-ul. Bine, poți să faci și alte chestii pe insulele alea: plajă, plimbări, sport, tot felul de activități. Noi am ars motorina feribotului strict pentru poza asta cu zgârienorii. Dar nici biletele n-au fost așa de scumpe.
Înainte să părăsim Toronto ne-am dus să-i vedem și noua primărie, o construcție complet atipică față de restul orașului – vorba mamei, când a văzut poza: Păi ce, asta e primărie?! Cele două coji laterale găzduiesc serviciile primăriei, executivul cum s-ar zice, iar clădirea centrală este consiliul local. Alături, peste stradă este și clădirea veche a primăriei, care după cum se vede poate fi primăria oricărui oraș din lume, inclusiv a Bucureștiului.
Cam atât am reușit să vedem din Toronto, probabil a mia parte. Când s-a lăsat seara ne-am îndreptat spre aeroport, unde ne aștepta o altă aventură. Zborul cu low-costul canadian și pretențiile lui absurde.
Vă las cu mai multe poze din Toronto și împrejurimi, până la episodul următor, care o să fie o mică excursie la Quebec City, ca să încheiem cu Coasta de Est și să ne pregătim sufletește de Munții Stâncoși și întâlnirea cu urșii din Alberta.
Uite și restul episoadelor























































Uite ce pățesc dacă nu îmi fac notițe pentru comentarii în timp ce citesc!? Am uitat ce voiam să zic.
No! Să mă concentrez un pic!
Da! Mi-am adus aminte una! Lucram la două universități. Marțea, în fereastra de două ore jumate, ziceam că aș avea timp să ajung de pe munte din Burnaby la șes în Surrey. Pentru naveta asta trebuia să iau autobuz, SkyTrain, SkyTrain, autobuz… Fug la primul autobuz după ore. Văd autobuzul de departe, mă pregătesc să urc când văd „Sorry, bus full!” Calculez, următorul autobuz vine peste 9 minute. Ajung. Bine că am deja tipărite handouts. Următorul autobuz a trecut din nou fără să oprească. Eram deja isterică! La al treilea coborât de pe trotuar și am ieșit în drum. A oprit. Eu în fața autobuzului, șoferul către cei din autobuz „Sorry, guys! We can’t leave before this lady moves from the road!” Studenții din autobuz, cei care au știut deja cum vine treaba și s-au urcat de la capăt de linie, s-au mutat mai spre spatele autobuzului să facă loc în față pentru mine. Șoferul neclintit în decizia de a nu mai lua călători… Am chemat taxi. Și am angajat un taxi pentru tot semestrul, să mă ia direct de la o școală și să mă ducă la alta.
Probabil nici nu era așa aglomerat traficul pe vremea aia încât era mai rapid taxi-ul, nu?
Și încă una: la restaurant la CN Tower mi-am uitat eșarfa amintire de la Iguazu…
Noi am vizitat Toronto toamna. Pe lângă oraș ne-a impresionat și natura. Arțarii, mai ales!
Astept cu nerabdare si urmatoul episod.