Dragoste în vremea covidului

Cartea de la clubul de luna asta a fost votată pentru că promitea scene erotice. Nu le-a livrat, dar mie una mi-a dat ceva mai bun: o poveste de iubire la „bătrânețe”, cu toate temerile ei, cu supradoză de pastă de dinți și medicamente neuro sărite, ca să nu afecteze erecția. Asta și o mulțime de considerații despre lume și viață în general.

Salvador și Monserat trăiesc o poveste de iubire timp de patru luni, cât durează lock-down-ul de Covid în Spania, în 2020. El e proaspăt pensionat din învățământ, cu un diagnostic neurologic incert, ea e vânzătoare la magazinul din satul în care el se refugiază, ca să plece din Madrid. Amândoi sunt de fapt naufragiații propriilor vieți ratate, în mijlocul furtunii pandemice cu pretenții de apocalipsă. Unicul lucru plauzibil care le rămâne de făcut este să se iubească, like there is no tomorrow, gen. O iubire din aia în care n-ar prea fi nimic de pierdut, și totuși nu te poți abține să nu aduci în ea toate temerile universale de care oamenilor le place să se împiedice. Mai ales dacă nu se mai află la prima tinerețe. Asta este cartea de la clubul de carte de luna asta.

Cum ne-a afectat erotismul clubul de carte

Înainte de orice trebuie spus că bijuteria asta de carte s-a strecurat în lista noastră de lecturi cu pretenția că ar avea scene erotice. În caz că ați uitat, la clubul de anul ăsta ne propusesem să găsim cea mai bună descriere erotică literară, dar, cum se întâmplă mereu în viață, apar și ghinioane. La noi s-au numit Henry Miller și Anais Nin (care altfel trec drept tata și mama la erotismele literare), dar care n-au fost pe măsura așteptărilor clubistelor noastre, așa că în ultimele două luni am suspendat clubul în ultima clipă, din cauză de, s-ar zice… clasice dureri de cap 🙂

În particular eu una l-am apreciat pe Miller, dar poveștile erotice ale lui Nin mi-au lăsat mai degrabă un gust amar, că mi-au arătat cam cum se vor recepta peste vreo sută de ani scrierile mele chinuite de pe blog, într-o epocă a hiperstimulării video. Dar asta e altă poveste.

Acestea fiind zise, am citit cu plăcere cartea de luna asta – Săruturile, de Manuel Vilas – , care deși nu are aproape deloc scene erotice, reușește să fie o carte bună despre iubirea ca ultim resort, într-o lume nebună, dar mai ales în perioada aia a vieții în care nu te mai aștepți la nimic bun.

Bărbat de 58 de ani, pensionar, nevrotic și fără bani

Nici nu știu ce mi-a plăcut mai mult la cartea asta, considerațiile despre lume și viață ale protagonistului – notate cu o tușă fină de ironie și umor în jurnalul izolării sale la cabana din pădure pe care i-o pusese la dispoziție sindicatul din învățământ – sau iluziile, temerile și trăirile pe care le traversează în relația cu Monserat. Ambele îl construiesc pe bărbatul de 58 de ani care toată viața lui nu a făcut decât să predea până la propria amuțire, unor elevi pe care i-a șters din memorie, și să viseze la iubirea perfectă, pe care firește că n-a găsit-o, tocmai din cauza prea idealizării.

Oare-și mai amintește cineva de celebra zicere (era o reclamă oare?) din anii 90, despre bărbatul de 40 de ani, frumos, deștept și cu bani, adică cel mai dezirabil model de mascul în viață? E, Salvador nu pare să aibă niciuna dintre calitățile astea, și totuși, noroc cu pandemia de Covid că reușește să pună și el mâna (și nu numai) pe o femeie bună 🙂

Silit să se izoleze în casa din pădure, la început de 2020, Salvador decide să-și ia cu el din apartamentul din Madrid doar două cărți: Don Quijote și Biblia. Explică el de ce le-a ales pe astea și nu altele, dar eu cu ocazia asta m-am gândit că n-aș ști ce lecturi anume să aleg din ce am citit deja până acum, cu care să-mi petrec sfârștiul lumii. Voi ați ști?

Așa că pe tot parcursul cărții citește și recitește câte un pasaj din Cervantes (la Biblie nu ajunge) și îl judecă cu grila prezentului. Un prezent pe care-l vede mai ales la televizor, sub forma comunicatelor oficiale despre numărul morților de Covid și cum încearcă autoritățile „competente” să-l combată.

Spania, această Românie mai mare și mai caldă

Cred că ce mi-a sărit prima dată în ochi a fost universalitatea trăirilor lui Salvador din pandemie, de la părerile despre propria țară și conducătorii ei…

Chiar dacă este o tară aflată în lentă descompunere politică, hărţuită de populismele de stânga şi de dreapta, de separatism, de ruginirea monarhiei, de polarizarea ideologică, de criza economică, de corupţia politicienilor, de şomaj, Spania încă mai are o poliţie curajoasă, hotărâtă. În oricare dintre zilele astea, Spania va exploda în mii de bucătele, sătulă de ea însăsi. Și cei care vor încerca, în cel mai bun caz, să adune acele bucățele sunt polițiștii. Sper ca politia să adune bucăţelele Spaniei cu dragoste, nu cu forţa. De fapt, ce mai contează cum le va aduna.

… până la lipsa de empatie generală cu dramele altora (vezi numărul morților anunțat la TV) cu care nu reușeai să te identifici, din confortul casei tale, chit că ieșeai în fiecare seară la ora 20.00 să aplauzi de nebun/ă (în pădure în cazul lui) ca să te simți solidar în marea unitate a omenirii cotropită de o boală necruțătoare. Așa e că am uitat cu toții prostiile astea pe care le făceam în pandemie?

Nimeni nu știe cine sunt morții. Preşedinţii diverselor guverne fac eforturi teatrale pentru a se preface că le pasă de toţi mortii ăia. Dar cu toții știm că nu le pasă dintr-un motiv simplu: pentru că nici nouă nu ne pasă. Le cerem preşedinţilor de stat sau de guvern să le pese de ceva de care nouă nu ne pasă.  De asta s-au inventat slujbele religioase: pentru ca să pară că ne pasă de tot ceea ce nu ne pasă. Se mai numește si să arăti respect. Și e bine asa. E o inventie bună. Ne ajută să trăim în societate.

Silit să stea închis în casă – cu scurte pauze de aprovizionare, pe care le mai condimenta furând diverse chestii din supermarket, ca să simtă că e viu – Salvador alternează prezentul aparent fantastic cu o anumită perioadă din trecut, de care pare că e atașat, ca orice bătrân ramolit. Iar triggerul, cum se zice în limbaj modern, este lovitura de stat din Spania, din anii 80, când dictatura lui Franco a fost înlocuită cu monarhia lui Juan Carlos. Salvador își amintește că, în timpul celeilalte mari cumpene a Spaniei din timpul vieții lui, era un elev silitor, care își petrecea timpul traducând din Homer și stând de vorbă cu un coleg clarvăzător, care i-a spus atunci că va urma pandemia de acum. Salvador e conștient că nici atunci, ca și acum, în pandemie, el nu a înțeles dimensiunea evenimentului pe care l-a trăit/îl trăiește, pentru că era/este preocupat de viața lui măruntă. Tot ce poate să facă acum este să evalueze trecutul, cu ochii prezentului – ceva ce avem la îndemână majoritatea dintre noi, mai puțin ăia așa de deștepți care știu exact ce li se întâmplă la momentul oportun.

Așa că Salvador alternează în jurnalul ăsta de pandemie fragmente despre trecut, cu observații personale despre prezent. Că ce să și faci când stai închis în casă atâta timp, fără ocupație, începi să filosofezi:

Acum trecutul ni se pare un loc ridicol, indezirabil, unde nu era internet, nici tehnologie, nici smartphone, nici trenuri de mare viteză. Era un loc unde oamenii care-şi permiteau să călătorească o făceau pe spinarea cailor. Trecutul e un sărman care şi-a petrecut mai bine de două mii de ani călătorind pe spinarea animalelor: cămile, elefanti, cai. Orice cerșetor de azi a urcat într-un tren sau într-o mașină și a călătorit de mii de ori mai repede decât Iulius Cezar sau Napoleon. A călători pe cal şi a crede în Dumnezeu mi se par fenomene relaţionate. Odată apărute, trenul şi motorul cu combustie au pus bazele materiale ale ateismului.

Sau să persiflezi diversele probleme fundamentale ale umanității:

Ce e omul dacă nu cineva care, mai devreme sau mai târziu va cumpăra o tigaie. (…) Există trei tigăi, una mică, alta medie şi a treia mare. Toate trei au intact stratul antiaderent, ceea ce pentru mine a fost un uriaș motiv de liniște, când m-am instalat aici. Dacă ai o tigaie cu stratul antiaderent intact, poți să faci față celor mai mari greutăţi, sunt convins de asta. (…) S-ar putea ca şi acesta să fie un eveniment la fel de universal precum iubirea şi pandemia: milioane de oameni nu pun tigăile în maşina de spălat vase pentru că încearcă să păstreze intact stratul antiaderent, tigăile fiind bunuri preţioase în bucătăriile lumii, în capitalismul gospodăresc.

Nu lipsesc nici referirile la familia regală spaniolă, mai ales la bătrânul Juan Carlos, care se retrăsese din funcție, rușinos, admițându-și micimea. Salvador decide să-i sancționeze corupția fostului rege persiflând nevoia de putere prin reducerea ei la nimic, în final, la niște lenjerie intimă probabil excesiv de scumpă, pe care nu o poate vedea nimeni, decât cel mult ființa iubită (asta dacă nu-ți plac blănurile…). Dar acolo unde există sete de putere și de bani nu mai există iubire, zice Salvador, care crede că de asta e și atâta violență în lume, pentru că nu mai există iubire. Totuși, „aș vota cu orice partid politic care ar promite să dea fiecărui cetăţean lenjeria intimă a regelui Juan Carlos I. Jur că aşa aş face”, își afirmă Salvador crezul politic. Aviz partidelor spaniole pentru următoarele alegeri.

Ce-i spun eu copilului dacă vede un moș și o babă sărutându-se pe stradă?

Dar de la un moment dat încolo începe și povestea de iubire cu Monsterat, poreclită și Altisidora, după un personaj al lui Cervantes. Deși i se pare aproape imposibil ca o femeie atât de frumoasă ca Monsterat (care din descrierile autorului pare că-și trăiește apogeul erotic la 45 de ani) să se îndrăgostească de el, uite că se întâmplă. În ciuda aparențelor și a propriilor desnădejdi, cei doi se apropie și descoperă că iubirea e posibilă și la vârsta a doua.

În urmă cu niște ani, într-o discuție cu o colegă mai bătrână decât mine, am întâlnit prima dată această preocupare la cineva: dragostea la bătrânețe (unde dragostea implica și sex, nu-l excludea). Mărturisesc că m-a mirat atunci (cred că ea avea 50+ spre 60 de ani), era cel mai puțin probabil subiect la care m-aș fi putut gândi, dar uite că pentru ea era o preocupare. Îmbătrânind și eu între timp și citind acum cartea lui Vilas, ajung să înțeleg și mai bine ce o preocupa pe fosta mea colegă.

Acuma, e drept că pot fi socotită subiectivă, însă nu mi se pare că 45 (cât are Monsterat), 58 (cât are Salvador) sau chiar 60 de ani ar trebui să se încadreze la „bătrânețe”. Până și mama zicea, pe la 70+, că parcă nu i se pare că e așa bătrână, că ar mai vrea să trăiască. Acuma, la aproape 85 nu prea mai vrea. Dar revenind, aș zice că dacă ni se cere să muncim până la cel puțin 65 de ani ar trebui să ni se acorde și restul drepturilor. Printre ele și cel la iubire. Adică să nu se uite lumea strâmb la noi. Din categoria: ce-i spun eu copilului dacă vede un moș și o babă sărutându-se pe stradă? Îi spui că va fi norocos dacă va ajunge și el așa. Și Salvador pare să aibe aceeași dorință:

Aș vrea să trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste şi mă enervează, pentru că deja sunt bătrân, sau cel puţin aşa mă simt. Poate că nu numai tinereţea este perioada iubirii. Nu se poate să fie aşa, trebuie să existe poveşti de dragoste şi când ne aflăm în pragul vârstei de şaizeci de ani, ar fi nedrept să nu fie aşa; cu toate acestea, sexagenarul îndrăgostit are parte doar de insulte, iar cea mai mare dintre ele este să crezi că sexagenarii sunt incapabili de iubiri nebune.

Totuși, trebuie să recunosc că până să citesc asta n-aș fi zis că e o problemă în lumea occidentală, unde bătrânii au încă un nivel de viață net superior alor noștri, călătoresc, au o viață socială și sunt independenți până la vârste înaintate – mă uit aici unde trăiesc la niște franțuzoaice care-și conduc bine mersi mașinile și la 80 de ani și nu dau semne că s-ar lăsa păgubașe. Bătrânii pensionari din Franța sunt teribil de activi, implicați în viața comunității pe bune, nu-și târâie bătrânețile doar între doctor-piață și casă. Intuiam că și în Spania ar trebui să fie la fel, că asta e cultura vestică.

În plus, n-aș fi zis că e o problemă resimțită (și) de bărbați, ci mai degrabă de femei, căci ele sunt cele mai afectate de vârstă, cu mult înainte lor, a bărbaților. Dacă e să luăm și cel mai recent scandal sexual al planetei, care a afectat Nvidia, vedem că bărbații de 60-70 de ani pot și au aventuri cu femei mai tinere, nu neapărat spioance chinezoaice, în timp ce soțiile lor sunt blamate chiar de societate că nu sunt în stare să-și folosească averea pentru niște operații estetice.

Deci, ca să rezumăm, am fost surprinsă de această frustrare a lui Salvador, dar probabil că ea poate să apară la (bărbații) săraci. Sau la clasa mijlocie, „care face tot ce poate ca să nu ajungă clasa de jos, se chinuie să nu coboare câteva trepte şi să dea nas în nas cu sărăcia”, după cum tot Salvador ne explică.

Doi adulți așteptând decepția

Povestea lui Salvador și a lui Monserat începe cu o declarație de renunțare la iluzii:

Vine un moment în care un bărbat zice „mă mulțumesc cu situatia asta și ei o să-i dedic inteligența și fidelitatea mea”.

Trebuie să admitem că nu e cea mai optimistă declarație de dragoste, nu? Adică ăsta sunt, atâta mai pot, trebuie să mă mulțumesc cu această femeie. Bine, și ea rostise același lucru înainte lui. Sunt de fapt doi oameni cu nivelul self esteem-ului sub piciorul broaștei, care decid să se mulțumească unul cu altul, că mai bine nu se poate.

Doi adulţi îndrăgostiţi, da, dar nu amăgiţi. Adică, doi adulţi care ştiu foarte bine că va veni și decepția, doi adulți aşteptând decepţia în timp ce beau o cafea şi soarele amiezii le luminează fețele, doi adulți care au încheiat un pact cinstit cu viaţa.

Timp de patru luni, Monserat alternează cu Altisidora în gândurile și viața lui Salvador. Este când mama lui Marc, fiul de care femeia trăiește despărțită de un soț abuziv, când vânzătoarea sexy de la magazin, la care și polițiștii din sat poftesc, când furtuna erotică despletită din patul lui, când corpul uman care a lăsat un mic rahat în wc-ul lui, iar asta i-a tăiat idealistului Salvador tot apetitul. Povestea lor, văzută strict din perspectiva bărbatului de 58 de ani, îngrijorat de propriile (ne)putințe, mirosuri și senzații, este un excelent manual de utilizare a dragostei la bătrânețe. Aici trebuie să punctez totuși că Salvador mi s-a părut un pic ipocrit, că în ciuda vârstei și neajunsurilor sale, probabil nu s-ar fi uitat la o femeie de 58 care n-ar fi arătat dezirabil, așa cum era Monserat, indiferent cât de însetat de iubire era el.

Și apropos de scene erotice, pentru care cartea a fost propusă și votată la club, iată cam ce se practică la vârsta asta:

Așa că o sărut pe Altisidora și intru în gura ei cu teama că nu-mi va plăcea ce voi găsi acolo, o teamă care mă face să mă gândesc la ipotetica teamă a Altisidorei când intră în gura mea, căci şi ea trebuie că se teme de acelasi lucru. Descoperim amândoi în acelaşi timp că ne-am spălat pe dinţi cu foarte multă pastă. Mirosim a pastă de dinţi, a mentol industrial care alungă mirosul acru al gurii. Când dau peste gustul de mentol industrial, mă blochez speriat, speriat de moarte, căci amândoi suntem conștienți că nu mai suntem tineri. Când tinerii se sărută nici nu îşi amintesc dacă s-au spălat pe dinţi sau nu. Tinereţii nu-i pasă de mirosurile corporale. Maturitătii, da. La senectute nu va mai conta, căci nu vor mai exista săruturi. (…) Visez la etichete luminoase lipite pe pasta de dinți si care să spună asa: ,,garantăm săruturi cu gust de trandafir pentru cei în etate”; sau: ,,săruturi minunate, dulci, curate şi sănătoase timp de opt ore”.

Asta este probabil cea mai interesantă descriere „erotică” a unui sărut pe care o veți citi vreodată într-o carte. Plină de realism magic 🙂

Din punctul ei de vedere, al lui Monserat, nu știm cum se simt lucrurile, deși cu siguranță niscai plăcere a obținut și ea, dacă e să dăm crezare exclamațiilor privitoare la scula lui care amenința să-i străpungă slipul, când în sfârșit s-a ridicat lock-down-ul și au putut pleca la plajă. Dar cu ce preț, of, a fost și erecția asta. Căci aflăm tot de la Salvador, săracul, că renunțase la medicamentele pentru Alzheimer, sau care o fi fost boala lui, din cauza efectelor adverse despre care aflase citindu-le prospectul:

Neurologul nici măcar nu m-a prevenit, s-a gândit că nu era nevoie, ceea ce mi se pare o lipsă de respect josnică, ca şi cum persoana mea politică nu ar mai avea drepturi erotice. Persoane cu drept de vot, dar fără drepturi sexuale. Băgati-vă votul undeva și dati-mi înapoi erecţia, aceasta va fi deviza mea.

Până la urmă povestea celor doi se termină așa cum era de așteptat. „Ea căuta o iubire în timp, iar eu o frumuseţe atemporală. Ea căuta un om, iar eu un arhetip”, conchide Salvador. Clasic masculin, aș zice 🙂 Abia își mai târâie bășinile și mințile dar vrea una bună în pat. Totuși asta nu exclude efectul mai mare pe care întâlnirea lor l-a avut asupra vieții amândurora. Au demonstrat că sentimentele și dorințele nu mor odată cu vârsta, că dragostea se poate întâmpla și la bătrânețe, și chiar în lipsa încheierii unui credit ipotecar pe 30 de ani pentru cumpărarea unui apartament, așa cum tot Salvador definea, sarcastic, dragostea în Spania. Mă rog, poate tocmai de aceea, că și așa dragostea asta are multe pe cap, dacă se mai pune presiune pe ea și cu acte și ipoteci, se duce dracului romantismul.

Mie una mi-a plăcut jurnalul de pandemie și iubire al bărbatului aflat la capătul vieții. Nu este o carte erotică, nici măcar un roman de dragoste, în sensul clasic. Dar e o carte care pe mine una m-a interesat și mi-a făcut poftă, iată, să scriu despre ea. Cum zice Annie Ernaux, în „Scrisul ca un cuțit”, „ce contează în cărți este ceea ce fac ele să se întâmple în interiorul și în afara sinelui”. Și mi se pare cea mai bună definiție a scrisului, chit că e bun sau rău.

Dacă ați citit cartea lui Vilas sau v-am făcut chef s-o citiți, ne întâlnim online duminică, 29 noiembrie, de la ora 21.00, ca să discutăm despre ea.

Link de conectare la clubul de carte

Tags: , , , , , , , ,

No comments yet.

Leave a Reply

Oldies but goldies

„Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei

Faur, Gheorghe și Vișovan în fața scutului cu care vor săpa tunelul de metrou

Au plecat de 10-20 de ani din țară, s-au specializat în săpat tuneluri în Spania sau Italia, și acum vin ca specialiști „străini”. Vestea proastă e că vor să plece înapoi. Sunt dezamăgiți că România nu a ajuns Europa din urmă cât timp ei au fost plecați.

Cum a salvat Vodafone caii din Deltă

Cai din Letea

Ca un violator care promite să ia fata de nevastă, ca să nu facă pușcărie, Vodafone promite să hrănească cu 20.000 de euro caii salvați de alții anul trecut. După ce le-a folosit imaginea fără să-i întrebe, ca să-și facă publicitate.

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.

Life’s a bitch, prison bitch

irina-jianu-6-560x419

Irina Jianu, condamnată în lotul „Trofeul calității” alături și pentru Adrian Năstase, ispășește șase ani de pușcărie în închisoarea construită chiar de firma ei, în 2006, la Bacău

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

Din câte încercări reușește un nevăzător să intre la metrou

florin georgescu metrou2

Din cel puțin două, la fel ca noi ăștia care nu nimerim să băgăm cartela cum trebuie în noii turnicheți. Asta de când s-a lansat aplicația gratuită Tandem acces, care le permite nevăzătorilor să folosească metroul ca toată lumea