Alberta: munți, petrol și urși (V)

Dacă Niagara a fost vârful acestei vacanțe, zborurile cu Flair, low-cost-ul canadian, au fost abisul, momentele în care am avut și emoții și nervi în egală măsură, și m-am simțit neputincioasă. Cam ca în România, în relația cu autoritățile.

Low cost, low treatment

Flair, compania cu care am zburat de pe Coasta de Est pe Coasta de Vest, cu o escală de o săptămână în Alberta, ne-a pus la grea încercare nervii și mai ales bagajele. În prețul biletului (169 de dolari Toronto-Calgary și alți 81 de dolari Calgary-Vancouver) era inclus un bagaj personal de cabină care să încapă sub scaun – o cerință comună și la companiile low cost europene. La aeroport, însă, s-a dovedit că în fanta aia a lor procustiană, în care ne-au obligat să ne înghesuim rucsacii, abia încăpea poșeta unei doamne care are la ea prea multe farduri. Cutia aia era cam de grosimea unui biblioraft.

Rucsacul domnului inginer a trecut examenul, cu ceva insistență, dar al meu nu a trecut decât din a doua încercare, după umilința de a-mi scoate și rearanja diversele efecte personale din rucsac, în sala de așteptare, în fața colectivului de pasageri care, ce-i drept, privea impasibil.

Se pare că ritualul ăsta era cunoscut de clienții fideli ai companiei, numai mie mi s-a părut de-a dreptul traumatizant. Asta și pentru că, în timp ce stăteam toți la coadă ca să ne spună o cucoană de la companie dacă trecem „examenul” sau plătim 60 de dolari pentru bagajul „neconform”, un copil asiatic de vreo câțiva ani alerga bezmetic printre picioarele noastre și trăgea de lume și de bagajele altora, isteric și hiperactiv. Nu e frumos să name and shame, mai ales când e vorba de copii, de aia nimeni nu îndrăznea să-l pună la punct pe diavol, adică să le zică părinților: luați-vă, frate, odrasla în brațe, că ne-a făcut nervii varză tuturor! Mai târziu în avion același copil a urlat isteric tot drumul de câteva ore. Când am ajuns la Calgary am zis bogdaproste că am scăpat numa’ cu atât.

În fine, toată tevatura cu bagajele a fost cauzată doar de dorința lor de a mai scoate bani de la călători, nu avea altă justificare, căci rucsacii ăștia, așa cum erau, încăpeau lejer sub scaune.

La zborul următor, între Calgary și Vancouver, am știut deja lecția și m-am îmbrăcat dinainte de îmbarcare cu două perechi de pantaloni și vreo trei tricouri, ca să nu mai trebuiască să le etalez în aeroport. În plus păstrasem și eticheta lipită de rucsac la Toronto, semn că bagajul se încadrează în cutia lor meschină. Oricum, zborul ăla spre Vancouver a fost și întârziat cu vreo oră și nu și-au mai permis să insiste cu bagajele de cabină.

Nu vă luați după ce scrie pe Internet

La Calgary am stat două nopți în casa lui Todd, tot așa mai la periferia orașului, ca să fim mai aproape de unul din parcurile naturale pe care urma să le vizităm în zonă, respectiv Banff. Am închiriat o mașină de la aeroport și am făcut cu ea vreo 2000 de km de la Calgary până la Jasper, prin munți și înapoi, prin preeria Albertei, presărată cu sonde de petrol și ferme de vaci, ca în Texas.

Alberta este prima provincie canadiană unde s-a descoperit petrol, și aici am găsit și noi cea mai ieftină benzină, într-un orășel pierdut prin câmpia aia vastă – 1,5 dolari/litrul față de 1,7-1,9 și chiar peste 2 dolari prin restul provinciilor. În pofida rezervelor mari de petrol ale țării, benzina era destul de scumpă și pentru ei. Asta pentru că se duce toată la americani, ne-a explicat un canadian pe care o să-l cunoașteți un pic mai jos.

Todd a fost a doua gazdă excelentă pentru noi în Canada, după Sophie din Ottawa, iar casa lui, la fel de plăcută și cochetă. Casele canadiene, cu aspectul lor aparent modest pe exterior, m-au cucerit cu interioarele comode, bine organizate și amenajate cu stil. Au fost niște cazări în spiritul Airbnb, adică am stat în casele oamenilor, alături de ei, ceea ce nu prea se mai întâmplă în multe locuri din lume, unde Airbnb-urile sunt deja operate de firme private.

Apropos de case, în Canada mi-am amintit travaliul nostru cu casa de lemn de la moșie și cât de greu am găsit soluții pentru izolarea cabinei de duș, de exemplu, ca să nu se infiltreze apa în pereți. În Canada am putut observa cum au rezolvat ei chestiunea, montând cabine de duș turnate cu pereți cu tot, ca niște căzi verticale. Foarte practic și – bănuiesc – mult mai ușor de montat, nu stai cu grijă că se duce apa pe lângă. E clar că în atâta experiență de construit cu lemn s-au dezvoltat și soluțiile pentru protecția lui. Mi-am amintit și părerile oamenilor de la noi despre casele din lemn (și în general tot ce nu e „trainic” ca betonul), și mă gândeam că ar trebui popularizat mai mult stilul ăsta american/canadian de construit cu lemn, ca să vadă și românii că o casă din lemn nu înseamnă neapărat o cocioabă, dimpotrivă.

În Alberta, având mașină, am intrat deja în modul obișnuit al vacanțelor noastre. Aveam cazările deja rezervate, așa că ne-am mai relaxat un pic cu programul de vizite. Asta în ciuda tuturor avertismentelor pe care le primești dacă intri pe site-urile turistice canadiene: rezervă orice din timp; vezi că acolo nu se intră decât dacă ai nu știu ce pass; nu se poate să vezi cutare obiectiv decât în felul cutare; du-te dimineața devreme că altfel nu mai găsești muntele acolo… Realitatea a fost mult mai relaxată și la toate obiectivele pe care le-am vizitat am găsit soluții alternative la calea bătătorită și vândută, pe net, ca unica posibilitate. În general mersul pe jos către diversele obiective a fost nu numai posibil, dar și de dorit, în locul tururilor cu autobuzele, vândute de organizatori.

Regula intersecției nesemaforizate

Cam așa a fost și cu închirierea mașinii. Înainte să plecăm, toate informațiile online ziceau că în Canada îți trebuie musai carnet de conducere international dacă nu ai unul pe care să scrie în engleză sau franceză. Cum eu am carnet pe care scrie românește, pe al domnului inginer scrie nemțește, iar în România carnetul international era o afacere de mafioți, despre care v-am mai povestit (chit că între timp s-a mai rezolvat și la noi situația), s-a decis ca domnul inginer să-și ia carnet internațional din Franța, unde procesul a fost mult mai facil, online și mai ales ieftin. Într-un cuvânt: normal.

La fața locului, când am închiriat mașina de la aeroportul din Calgary, ce să vezi, pentru o sumă modică de x dolari pe zi mergea să conduc și eu, cu carnetul meu pe care scria românește. Am decis să-l las doar pe domnul inginer să performeze la volanul Nissanului pe care ni l-au dat, iar eu am stat în dreapta, ca să fac poze 😊

Primele emoții la volanul mașinii au apărut chiar în Calgary, unde la numeroasele intersecții nesemaforizate, și fără indicatoare de cedează trecerea sau drum cu prioritate, domnul inginer a stat mai mult pe gânduri, ce să facă, să treacă sau să-i lase pe alții? Dacă în Franța e plin de sensuri giratorii, unde regula e universală, în Canada predomină intersecțiile astea, și ca european te simți pierdut fără semne. A trebuit să căutăm pe net și să aflăm că în astfel de situații trece primul cel care ajunge primul, iar dacă ajung doi în același timp, prioritate are ăla din dreapta sau pietonii.

Cât stătusem pe Coasta de Est abia apucasem să ne familiarizăm cu semaforizarea ușor diferită de Europa și cu trecerea cronometrată a pietonilor, în Alberta ne-am desăvârșit educația rutieră și la volan. Apoi într-una dintre localitățile turistice pe care le-am vizitat într-o zi am trăit să vedem și ceva ce auzisem că există doar în Japonia: o intersecție în care toate sensurile auto se blochează în același timp, pentru ca pietonii să poată traversa în toate direcțiile, inclusiv pe diagonală.

Prețuri de Dorobanți, bacșișuri asemenea

Primul drum cu mașina în Calgary a fost la un supermarket, ca să ne luăm mâncare și chestii de ronțăit pentru următoarele zile cât aveam să umblăm prin munți. Încă de la aeroport, în pliantele pe care le-am luat împreună cu mașina, ești sfătuit ca dacă pleci în drumeții să ai la tine apă, mâncare, spray anti-urs și stație de comunicare prin satelit, pentru că în multe zone din Munții stâncoși nu e semnal GPS.

Primul șoc a fost la vederea prețurilor. Al doilea șoc a fost că prețurile afișate – la legume/fructe de exemplu – nu erau la kilogram, ci la jumătate de kg, deci în realitate erau duble față de cât scria pe eticheta de la raft. Bine, prețul pe kg era și el scris tot acolo, dar foarte, foarte mic. Iar al treilea șoc era la casă, când vedeam că la prețul afișat se mai adăugau și taxele, și deci prețul final era și mai mare.

Pun aici niște poze făcute în mai multe supermarket-uri vizitate în Canada, ca să vă faceți o idee, poate mi s-a părut doar mie:

Pe alocuri, prețurile mi s-au părut mai mari chiar și decât în vestul Europei. Prețurile în Canada erau cam ca de Mega Image de Dorobanți așa. Legumele și fructele mai ales, care vin de regulă din import, sunt evident mai scumpe. Motiv pentru care am rămas cu impresia că cea mai la îndemână mâncare în Canada este carnea (friptana, burgerul și eventual somonul), deși nici asta nu e ieftină.

Apoi, dacă tot suntem la prețuri, să abordăm și spinoasa problemă a bacșișului la restaurante. Toate pornesc de la 15%, iar în sus nu par să aibă limite. Din cauza asta chelnerii sunt aproape agasant de atenți (ca româncă m-am simțit jenată de atâta drăgălire chelnerească), mergând până la a fi lingușitori de-a dreptul, pentru că de aceste bacșișuri depinde de fapt câștigul lor lunar. Înțeleg că chelnerii sunt plătiți cu salariul minim pe economie (adică 23 de dolari/oră), iar grosul câștigului lor vine din tips.

Așa se face că atunci când intri într-un restaurant chelnerii vin imediat să te întrebe ce dorești, îți aduc meniul, îți iau comanda, îți aduc mâncarea, vin și te întreabă de cel puțin două ori după aia dacă totul e în regulă, mâncarea e bună și dacă te simți bine. Apoi îți aduc și nota, iar când dai cu cardul, prima opțiune care-ți apare pe POS este să alegi dintre diversele procente de tips: 15-20-30% până la fără număr și abia apoi să plătești nota. Firește că poți să bifezi și butonul fără bacșiș, dar te lasă inima? E o cerșeală deșănțată, care mizează pe dispoziția relaxată a clientului, care va alege probabil de fiecare dată să se simtă generos, nu scârțar. Totuși, la aceste procente, chiar și cel mai mic de 15%, unele bacșișuri devin cam mari.

Același meniu de tips pe POS se găsește peste tot unde ești servit de cineva, chiar și la tejghea, de la cel mai obscur stand de cafea din autogară până la cel mai fancy restaurant din oraș. Ca exemplu, la o cârciumă în Vancouver, la o consumație de vreo 230 de dolari, 40 de dolari s-au adăugat ca tips pentru chelner. Mie una mi s-a părut mult, dar asta pentru că eu acasă nu câștig banii ăștia pe care probabil ajunge un chelner să-i câștige într-o lună în Canada. Evident, nu am nici chiria lui de plătit și nici prețurile de supermarket din Canada. Încă.

Cum împarți locul între oameni și animale

Explorarea munților stâncoși din Alberta a început cu niște peisaje aproape banale, la vreo sută de km distanță de Calgary. Banff e un parc natural, cu munți golași, niște păduri, râuri, trasee montane și un mic orășel-stațiune, unde poți să te cazezi dacă rezervi din timp (probabil cu un an înainte) sau dacă ești milionar, că noi n-am mai reușit să găsim cazări cu prețuri decente acolo, de aia am stat două nopți la Todd în Calgary și am preferat să facem naveta pentru o seară, din munți înapoi în oraș.

Primul traseu făcut în zona aia a fost unul foarte popular pentru localnici: o oră de urcat pe un fel de deal mai înalt așa, ca să vezi din vârful lui niște munți și Banff-ul însuși. A fost plăcut, dar ca primă întâlnire cu celebrii munți candieni nu ne-a dat nimic pe spate. Căci avem și în Europa Dolomiți sau Schwartzwald sau Vosges sau diverșii munți ai Elveției, ca să nu mai zic de străbunii Carpați 😉 deci nu prea te mai entuziasmezi așa la orice stâncos canadian. În ziua aia, după ce am coborât de pe dealul ăla am văzut și prima vulpe, care a coborât în urma noastră și apoi s-a plimbat nestringherită pe șosea. Câțiva metri mai încolo, în fața unei case am văzut și două căprioare care, tot așa, își vedeau de treaba lor.

Cam așa a început spectacolul naturii în Alberta, care avea să continue cu tot felul de animale sălbatice care-ți ieșeau în cale și de existența cărora erai avertizat la tot pasul. Aveam să vedem în următoarele zile și alte căprioare, cerbi, o mulțime de veverițe și chipmunk (din alea mici vărgate) și bineînțeles urși. Mulți urși, pentru care erai sfătuit să cumperi musai un spray, că era inevitabil să dai nasul cu ei.

Dacă în orașe găseai la tot pasul inscripții, pe tot felul de clădiri, de la biserici la corporații, despre cum sunt ei de incluzivi și cum în Canada e loc pentru toată lumea, indiferent de rasă, religie sau sex, plus curcubeul aferent, în zonele astea montane și naturale era plin de panouri prin care ți se spunea că natura aparține tuturor și că trebuie să o împarți cu urșii, căprioarele, veverițele și restul faunei, că e și casa lor acolo, să nu fii nesimțit și să te bagi în seamă cu ele sau să le arunci mâncare sau, mai rău, să arunci gunoiul aiurea.

Marea găselniță prin care au reușit să țină urșii departe de tomberoane este exact configurația acestor tomberoane. Nu există nicăieri în zonele astea cu faună sălbatică un container de gunoi ușor de deschis. Toate sunt niște buncăre imposibil de spart chiar și de ghearele puternice ale urșilor. Capacul li se deschide abia după ce bagi degetele pe sub o fantă din tablă și împingi o manetă în sus. O chestie pe care urșii nu au învățat încă să o folosească și pare suficient de ușor de înțeles și de turistul cel mai tâmpit. Rezultatul e că nu am văzut gunoaie pe jos, nicăieri, dar am văzut turiști dându-se jos din mașini ca să facă poze de aproape cu ursul, care mânca liniștit niște fructe dintr-un tufiș, pe marginea drumului. Dacă treaba cu gunoaiele a fost rezolvată de om, curiozitatea asta maladivă a turistului probabil n-o poate rezolva decât ursul. Punctual…

Cum te obligă ursul să socializezi…

Noi n-am cumpărat spray anti urs, care costa vreo 70-80 de dolari (și ce să facem cu el după aia, să-l folosim pe doamna de la Flair care ne verifica grosimea rucsacilor?), în schimb am închiriat unul cu 10 dolari, de la un magazin de articole sportive.

În ziua când am plecat de la Todd din Calgary, în drum spre următoarea cazare, care era la un hostel în munți, voiam să trecem să vedem Lake Luise, un lac albastru-verzui format din topirea unui ghețar. Canada cică are peste 2000 de lacuri, dar turiștii se înghesuie la câteva mai celebre.

Ca și zona Banff, Lake Luise e tot o chestie superturistică, la care scrie pe net că trebuie să-ți rezervi accesul fix în seara dinaintea vizitei. Turiștii stau cu degetul încordat în aer în așteptarea deschiderii listelor de acces de a doua zi… o nebunie.

Ne-am interesat și noi în seara dinainte, care e procedura de acces, și am constatat că nu se mai găseau bilete la autobuzele care te duceau din oraș până la lac. Mașina nu aveai cum s-o lași în parcarea de autobuze, că era destinată numai turismului de masă, nu și ăstuia individual, dar exista posibilitatea să lași mașina în stațiunea adiacentă și să mergi pe jos până la lac, preț de vreo 5 km, prin pădure.

Așa am ajuns să închiriem spray-ul ăla, deoarece atunci când am ajuns în orășelul unde am putut să ne lăsăm mașina, erau afișe mari peste tot cum că fusese văzut un grizzly în zonă și că musai să iei un spray cu tine și să te anturezi și cu altul/alții pe drum, dacă vrei să mergi prin pădure până la lac.

Nu știu dacă asta era doar o formă de a te speria, ca să facă bani pe seama ta, să te facă fie să-ți rezervi loc la autobuzele alea ale lor sau să cumperi spray-ul anti urs, cert e că ceva tot trebuia să le dai. Domnul inginer a fost așadar înarmat cu acest spray închiriat (cred că și-au scos ăia banii pe el înzecit, de câte ori l-or fi dat cu 10 dolari naivilor), ni s-a făcut instructajul, cum să „tragem” cu el, de la ce distanță, l-a pus la cingătoare și am plecat la drum. Mie una mi-era cam teamă, recunosc, așa că atunci când am văzut un cuplu care părea mai habarnist decât noi, în parcare, i-am abordat și întrebat dacă nu vor să mergem împreună până la lac.

Așa i-am cunoscut pe Rebeca și Sheldon, veniți din estul extrem al Canadei în a doua lună de miere – sărbătoreau un an de la nuntă. El era antrenor de fitness și ea agent de asigurări. Amândoi aveau constituție solidă, canadiană, așa că ne-am simțit un pic mai în siguranță între ei și spray-ul anti-urs de la cingătoarea domnului inginer. Sheldon ne-a asigurat din start că nu e niciun pericol cu urșii, că toate experiențele pe care le-a avut el cu ei au fost că fiecare și-a văzut de treaba lui, atunci când s-au intersectat. Dacă faci zgomot și ursul află că ești prin zonă mai degrabă te evită decât te atacă.

Asta cu zgomotul făcut pentru avertizarea ursului a generat și niște bancuri pe temă. Am auzit și noi unul, ceva mai târziu: cică un ranger de parc îi sfătuiește pe turiști cum să se protejeze de urși. Le spune să poarte clopoței pe rucsac sau pe haine, ca să nu surprindă un urs cu prezența lor, și să ia cu ei și un spray anti-urs, pentru cazul în care ursul tot se apropie de ei. Și cum putem ști dacă pe traseu e un urs negru sau un grizzly (care vezi bine e mai periculos), întreabă turiștii. Păi, zice rangerul, vă uitați la căcații de pe drum: alea de urs negru sunt pline de fructe de pădure, iar alea de grizzly sunt pline de clopoței și miros a spray de piper.

Am mai sporovăit pe drum și așa au trecut cei 5 km până la lac, pe negândite. A fost de altfel un traseu foarte frumos, prin pădure, pe lângă un pârâu învolburat, iar pe cărare ne-am mai intersectat cu niscai temerari ca și noi, dar nu mulți, ce-i drept. Grosul turiștilor alesese calea oficială, iar când am ajuns acolo am dat nas în nas și cu mulțimea care urcase cu autobuzele. Și cu bogații care avuseseră bani de o cameră la hotelul chiar din buza lacului (500-800 de euro camera/noapte).

Din păcate pentru noi toți, săraci sau bogați, smogul rezultat de la incendiile de pădure din British Columbia, adică din provincia situată peste munți, făceau ca imaginea muntelui din spatele lacului să nu fie fix ca în pozele de prezentare, ci mai încețoșată. Și nicio sumă de bani nu părea să facă minuni în privința asta, priveliștea era aceeași pentru toți: cețoasă. Un alibi perfect de divorț, mai târziu, pentru cuplul care a decis acolo, la malul lacului, să se căsătorească (cu înghenuncheat, aplauze din public, tot tacâmul). „Era o zi cețoasă, n-am știut în ce ne-am băgat, onorată instanță…” 🙂

Noi am mers un pic pe lângă lac, ne-am minunat, împreună cu cei doi camarazi canadieni de drum, de cât de nesimțite erau prețurile pentru închiriat o canoe ca să te dai pe lac – 180 de dolari jumătate de oră, mai scump decât biletul de avion Toronto-Calgary – și am plecat înapoi, fără să vedem ursul. În ziua aia. Ba la întoarcere am văzut și ceva extraordinar, respectiv un tren cu 198 de vagoane (da, am stat și le-am numărat), toate cu containere maritime, care a traversat Gara din Banff.

… sau lipsa locurilor de cazare

În noaptea aia am dormit la un hostel în Nordegg, un fost orășel minier lăsat în paragină după descoperirea petrolului. A fost cel mai scump hostel la care am stat vreodată (bine pentru mine oricum a fost o premieră), dar în final s-a dovedit o experiență decentă. Eu am nimerit într-o cameră de patru paturi, unde era deja instalată Jeanine, o canadiancă de vreo 70 de ani care venise singură de la Edmonton (la 300 km depărtare) pentru week-end, doar ca să nu stea singură acasă și să-și plângă de milă, după cum ea singură s-a exprimat. Urma să facă o drumeție prin munți de una singură – nici ei nu-i era frică de urs – și să se ducă înapoi acasă duminică, pentru că era ziua fiului ei cel mare, împlinea 45 de ani.

Pe drumul până la Nordegg am mers printr-o vale între munții stâncoși, care leagă Parcul natural Banff de următorul în care voiam să ajungem, Parcul natural Jasper. Valea asta e vechea cale pe care se făcea negoțul cu blănuri, între aborigeni și colonizatori, cale pe care au pătruns și armele ulterior și s-a stricat pacea socială în zonă. Azi e ditamai ruta turistică, iar blănurile, câte au mai rămas, sunt doar fotografiate pe posesorii lor de drept.

Peisajele au început să ne cucerească progresiv și am admis destul de curând că da, Canada nu numai că e frumoasă, dar e bine și că nu e prea locuită. Adică are încă suficientă natură nestricată de mâna omului, oricât de hrăpăreț ar fi și acolo, după cum a acuzat și Jeanine, care era și ea anti-Trump, anti-corporații și chiar anti-turism de masă.

Din punctul ăsta de vedere, Nordegg este încă un loc nealterat de turism. Sunt destul de puține locuri în munții ăia, în care te poți caza, sunt foarte puține resorturi amenajate, doar ici-colo câteva campinguri. De asta cazările se epuizează rapid, Airbnb-uri private nu sunt, pentru că nu prea sunt nici localități, pe distanțe foarte mari, iar alea care sunt au mai degrabă aerul unor așezări improvizate.

O soluție pe care cred că au adoptat-o mulți turiști itineranți, așa ca noi, a fost să închirieze o autorulotă. Erau pline șoselele de autorulote pe care scria Canadream. Au scutit grija și prețul cazărilor, dar bănuiesc că și autorulotele erau destul de scumpe, n-am făcut o comparație.

Fostul orășel minier arăta ca în filmele western. O mână de clădiri mici în mijlocul pustiului: benzinăria, magazinul alimentar și magazinul de alcool, că la ei alcoolul nu se vinde în supermarket, ci doar în magazine speciale cu licență. Te așteptai să vezi și șeriful cu steaua în piept, apărând de după vreun colt.

Am luat și noi benzină, niște bere locală și niște beef jerky (niște bucăți uscate de vită) și crackers, și cam aia a fost cina în seara aia, că nu exista nicio cârciumă în zonă. La hostel lumea venise pregătită, cu cărnet de acasă, și făceau grătare în jurul cabanei.

A doua zi, pe o ploaie mocănească, am pornit mai departe spre Jasper. Dar până acolo ne-am oprit la alt obiectiv turistic aglomerat, Ghețarul Athabasca.

Cu autobuzul pe ghețar

Columbia Icefield se pare că ar fi cel mai mare complex de ghețari care încă mai acoperă înălțimile golașe ale Munților stâncoși între Baff și Jasper, înălțimi de peste 3400 de metri. Ca multe alte destinații turistice de acolo, și ghețarii ăștia au fost descoperiți de niște britanici, ajunși pe aici în căutarea altor chestii, dar au dat peste ghețari și restul e istorie. Deși la începuturi, băștinașii le-au fost ghizi englezilor, ei i-au condus prin diversele zone și le-au arătat ba un lac, ba un ghețar, pe care ei le știau, vorba aia, de mici, că crescuseră în zonă, ulterior, pentru stimularea turismului (scria pe un panou pe undeva), canadienii au importat inclusiv ghizi montani elvețieni.

O istorie scurtă în timp e măsurată și în distanța lungă pe care ghețarul n-o mai acoperă. Urcând pe jos de la parcare până la ghețatul Athabasca ai ocazia să vezi niște borne pe care scrie: în 1982 ghețarul era aici, în 1992 era aici etc. Se topește cu câte 5 metri pe an, zic indicatoarele, deși măsurătorile arată că topirea asta nu a fost uniformă. În unii ani a fost chiar mai accelerată. Per total, ghețarul s-a înjumătățit în ultima sută și ceva de ani.

Ghețarul Athabasca, ocupase cândva toată valea aia pe care acum se ajunge cu mașina, e amenajată ditamai parcarea, un complex turistic cu cazare, restaurant, cinema și tot ce-i mai poftește inima turistului. Ca un soi de mall. Ca și la Lake Louise, de aici poți să cumperi un loc în autobuzele care urcă turiștii până pe ghețar, dacă inima lor nu are chef să facă drumul ăsta pe jos, sau un bilet pentru o platformă de sticlă, care-ți oferă o panoramă asupra locului sau nu știu ce gondolă care te urcă nu știu unde. Dar eu zic că priveliștea nudă de la fața locului e suficient de spectaculoasă ca să nu ai nevoie de toate artificiile astea.

Nu știu dacă topirea ghețarilor e accelerată de faptul că niște autobuze se chinuie să urce și să coboare, de câteva ori pe zi, pe un drum plin de praf, săpat în munte, dar e clar că cerere există și pentru asta. Turiști leneși, care vor să-și coboare picioarele din autobuz fix pe gheața aia veche de câteva milioane de ani se găsesc întotdeauna. Poate că nu au autobuzele astea un efect așa de mare și direct asupra ghețarului, dar tot parcă dă rău priveliștea asta, a autobuzelor parcate chiar pe ghețar. Oare n-o fi fost posibil să facă și altfel? În plus, ai venit la munte și nu poți să-ți pui mușchii la treabă și să urci singur câteva sute de metri, de la parcare până acolo în buza ghețarului?

Mă rog, nu prea ar fi musai nici să urci pe el, îl poți admira și din parcare sau de pe o ridicătură de pământ, dar dacă o face toată lumea, am făcut-o și noi, că nu e ceva ce ți se oferă la orice colț. De fapt ăsta e singurul raționament pentru chestia asta: că faci ceva unic și neobișnuit, urci pe un ghețar, wow! Realitatea e că ai putea să n-o faci, că oricum nu te ajută cu nimic, și poate ar fi mai bine pentru ghețar.

Am lăsat mașina jos în vale și ne-am dus pe jos până pe ghețar, ca să-l vedem cum se topește, să vedem apa aia albăstruie și cristalină cum gâlgâie prin crevase și se duce la vale, să vedem încălzirea globală cu ochii, cum s-ar zice. Chit că era un frig pe ghețarul ăla de-ți înghețau țurloaiele. Mă gândesc și acum cu grijă maternă la niște fetișcane venite la fața locului, practic în chiloței și maieuț, și pe care le-am văzut cum se învinețiseră de frig pe ghețar. Ce cistite or face ele după ghețarul Athabasca…!

După asta am plecat mai departe, spre următoarea noastră destinație, Jasper.

Jasper și urmele incendiului

Prin localitatea Jasper doar am trecut, căci aveam treabă dincolo de ea, unde reușisem să găsim următoarea cazare, adică la Valemount, un orășel ceva mai răsărit decât Nordegg, dar nu cu mult. Valemount era deja în cealaltă provincie, British Columbia, nu mai era în Alberta, și pentru asta am făcut un ocol de la drumul nostru de peste o sută de km în total. În Jasper a fost imposibil de găsit cazare, iar la fața locului am constatat că asta probabil se datora și incendiului care-l cam afectase cu doi ani în urmă. Jasper era un șantier general, cu case și hoteluri care abia se reconstruiau, tot din lemn, ca peste tot.

În iulie 2024 focul pornit în Parcul natural Jasper a forțat evacuarea orășelului cu același nume, din care a ars cam o tremie. Ulterior focul s-a extins, au ars peste 32.000 de hectare, iar incendiul a fost considerat stins oficial abia în aprilie anul următor.

Peisajul din zona Jasper, cât vezi cu ochii, e dezolant. Imaginați-vă zona retrocedată din parcul IOR (incendiată înadins de niște nenorociți) multiplicată de câteva mii de ori. O tristețe. Toate pădurile arse, copacii rămași în picioare ca niște soldați morți la datorie. Natura se reface, se spune, dar se vede treaba că greu. Și până atunci te apucă plânsul când vezi locurile alea. Curios, pe drumurile astea am văzut animale care mai găseau câte ceva de mâncare în toată vegetația aia distrusă. Era o turmă de căprioare și cerbi, la care oprise o turmă de mașini turistice, ca să le facă poze.

Relația canadienilor cu incendiile pare la fel de bine organizată ca și asta cu urșii: peste tot prin Alberta erau panouri cu nivelul de alertă la incendii, majoritatea locurilor în care s-ar fi putut face focul, de exemplu pe la cabane sau campinguri, erau fie închise fie izolate în așa fel încât să excludă gesturile neglijente ale vreunui turist piroman. Și totuși an de an munții ăia, dintre Alberta și British Columbia, iau foc într-un loc sau altul. Asta se întâmplă, probabil, când ai atât de mult pământ pe care nu ai cum fizic să-l supraveghezi.

De aia și traversarea munților cu mașina, cum voiam noi să facem inițial, e riscantă, pentru că nu știi pe unde nimerești vreun drum închis de pompieri. Există și niște hărți online care arată starea incendiilor la zi și dacă plănuiești tururi extinse cu mașina ești sfătuit să verifici permanent hărțile alea, ca să nu nimerești ca prostul în ceva fierbinte. Noi n-am avut parte de surprize, dar au fost câteva zile cu smog din ăsta cauzat de incendiile îndepărtate din BC care ne-au cam încețoșat priveliștile.

În ciuda aspectului dezolant al zonei Jasper, turismul își vede de treaba lui, de distrat călătorii. Hoardele de turiști erau prezente la fiecare punct de interes marcat pe hartă. Pe Maligne road ajungi la Maligne Lake (mult mai puțin aglomerat decât Lake Louis, dar tot un lac glaciar), apoi la Medicine Lake, și pe traseu mai vezi niște cascade – dar după Niagara nu prea te mai impresionează niciuna – ba niște căprioare și cerbi, ba un urs la marginea drumului și tot așa.

Sunt plini munții ăia de lacuri, cascade, animale sălbatice și turiști. În ordinea asta, căci indiferent câți turiști ar fi imensitatea aia de țară pare că tot mai are colțuri necălcate de picior de biped.

Și că tot veni vorba de turiști, cred că nu exagerez dacă zic că mai mult de jumătate dintre turiștii pe care i-am văzut în vacanța asta erau asiatici. Indieni cu precădere, parcă, dar nu numai. Și erau în general familii numeroase, cu mama, tata, bunica, copiii și cam tot ce mișcă pe lângă gospodăria lor, erau toți veniți în vacanță. Nu știu câți erau veniți special pentru turism sau câți erau de fapt locuitori ai Canadei, ieșiți din orașele lor de rezidență ca să vază natura țării de migrație. Cert e că pe acolo m-am simțit uneori minoritară.

Let the mountains move you

La Valemount – care are și un motto poetic la intrare „Let the mountains move you”, și ne-au cam mișcat, ce-i drept – am dat o tură prin micul orășel, înainte să ne retragem în minunatul hotel de la marginea așezării. Nicio casă nu era mai răsărită decât alta, inclusiv clădirea judecătoriei arăta ca o magazie. Toate din lemn.

Fețele tinerilor care terminaseră liceul anul ăsta erau puse pe bannere pe stâlpii de pe strada principală (bănuiesc că de mândrie), iar la supermarket ne-am lăsat mișcați, din nou, de prețurile lor piperate.

Seara am avut de ales în care dintre cele două paturi imense de la Rocky Inn să dormim. Motelul arăta ca în filmele americane, o construcție modestă cu un etaj, în L, pe marginea drumului, cu mașinile ocupanților trase în fața camerelor. Paturi queen size, câte două în cameră, pe măsura tuturor lucrurilor mari din țara aia.

Nu aveai ce să faci în locul ăla, mai ales că începuse iar ploaia, decât să studiezi revista turistică a localității, care era foarte bine făcută. Am citit-o cu plăcere și invidie profesională. Așa că a doua zi, tot pe ploaie – noroc că ne păstrasem pelerinele primite la Niagara – ne-am dus pe urmele somonilor sockeye și chinook, despre care aflasem din revista aia că puteam să-i vedem chiar în apropierea hotelului, pe râul Fraser.

Lungul drum al somonilor către împerechere

E un drum de 1200 de km pe care somonii ăștia îl fac an de an, din Oceanul Pacific pe râul Fraser, ca să se împerecheze și să-și depună icrele. După care puii ieșiți din icrele alea o iau la vale pe râu, înapoi în ocean, iar când se fac mari și li se face de futai, o iau înapoi și le calcă pe urme părinților.

Și se pare că instinctual ăsta sexual e lucru’ dracu’ și la somoni, de vreme ce le dă puterea și determinarea nu numai să facă atâta amar de drum până la locurile de baștină, dar să se și chinuie să sară în cascade, de jos în sus, ca să urce diversele trepte în sus pe râu.

E, aceste sărituri sunt vânate (cu obiectivele foto) de turiștii care se întâmplă să fie în zonă exact în perioada asta când colcăie hormonii în somoni – de la final de iulie până la final de august.

Așadar, pe ploaia aia măruntă, când mai bine erai somon în apă decât turist pe valea Fraserului, am pornit și noi să vedem somonii. Pe primii i-am văzut chiar în Valemount, într-o zonă unde apele râului sunt mici și peștii se văd ușor, că și stau la agățat fraierii, nu sunt prea rapizi. Apoi am luat-o în jos pe valea Fraserului, până într-un loc unde face un cot cu apă multă și repede. Acolo e și o cascadă în care poți să-i vezi pe premianții ăștia care-și încordează mușchii să sară pragul, ca să ajungă și mai sus pe râu.

Spectacolul e interesant, dar trebuie să fii norocos să prinzi o coadă sărind în apă. Căci așa cum s-au topit ghețarii, și somoni s-au împuținat pe râu, așa că tot mai puțini se văd azi live, chit că autoritățile au amenajat peste tot puncte de observație și niște scări pe care să cobori la râu și să te uiți la pești. Dintr-un noroc chior am prins și eu pe telefon exact când un somon din ăsta sărea în cascadă. Pe restul aveam să-i vedem mai târziu, când am ajuns în Vancouver și ne-au dus niște prieteni la o crescătorie de somoni, unde îi prinde, îi îngrașă, îi marchează și-i lasă după aia înapoi în râu ca să-și întâlnească soarta. La grătar sau pane…

20 de dolari apa termală

După ce ne-am murat toată ziua vânând somoni pe râu, am decis s-o încheiem cu o baie fierbinte în niște izvoare termale din zonă. Cu numai 20 de dolari de persoană ne-am înmuiat oasele preț de câteva ore în izvoarele termale Miette. A fost o decizie bună, căci nu ne-am mai fi dat scoși din bazinele alea. N-aș fi zis că o să-mi placă așa de mult să stau în aceeași apă cu atâta lume, dar a fost relaxant, după atâtea drumuri.

Ultima cazare în Alberta am găsit-o în alt orășel, Edson, mai la est de Jasper (adică am revenit în Alberta) unde am nimerit la un hotel Ramada by Wyndham ținut de niște indieni foarte curioși. Ne-a întrebat indianca aia de la recepție de unde venim și unde ne ducem, ce facem prin zonă, ce am văzut, dacă ne-a plăcut, de mai avea un pic și ne făcea dosar de cadre. Hotel e mult spus, în realitate era tot un fel de motel pentru muncitorimea din zonă, cu un etaj, camionete parcate în fața ușilor, iar la 5-6 dimineața au pornit toate la muncă. Micul dejun inclus a fost cel mai jalnic mic dejun de care am avut parte vreodată. Acolo am văzut pentru prima dată ouă gata fierte, decojite și ambalate în pungă, puse la frigider ca să ți le încălzești, dacă vrei mic dejun cald. La fel erau ambalate feliile de bacon deja prăjite, dar ținute tot la frigider în așteptarea clienților. O tristețe aseptică.

Faith-Family-Freedom

În ultima zi în Alberta am parcurs cei 450 de km de la Edson până jos la Calgary, printre câmpurile de cereale, petrol și ferme ale acestei provincii bogate, care cică își tot cere independența față de Canada și nu reușește să strângă o majoritate suficient de hotărâtă.

Pe drumul ăsta am găsit cea mai ieftină benzină – 1,51 dolari, într-un orășel mic și al cărui nume l-am uitat, în schimb n-am uitat că pe peretele unui service auto de acolo scria mare: Faith-Family-Freedom. Tot pe marginea drumului ăstuia am văzut și niște indicatoare care făceau reclamă la Alberta Rural Crime Watch. Reclamă în ambele sensuri, și pentru cetățenii „puși pe rele” și pentru ăia îngrijorați de migrație și care vor să facă parte dintr-o gașcă de vigilantes ca să-și apere glia.

O ciudățenie pe care am observat-o mai degrabă la drumul de întoarcere spre Clagary, a fost modelul de autostradă din Canada, mai ales pe porțiunea asta de câmpie pe care ne-am întors. Cele două benzi erau despărțite de o fâșie de teren verde, fără niciun parapet de protecție contra farurilor orbitoare din sens opus. Iar noaptea nu e o plăcere să conduci așa. Din loc în loc erau și legături făcute între sensuri, pe unde se putea face la stânga și întoarce pe autostradă. Ba mai mult, din loc în loc, la intersecții mai mari, în loc de traversări supraterane ale autostrăzii, ca în Europa, acolo se alesese soluția cu semafor. Autostradă cu semafor la intersecții. Totul ca să nu-i dai pinteni prea mult autoturimului din dotare, ci să mergi legal cu maxim 110 km la oră sau pe aproape. Și ce-i drept se mergea destul de civilizat.

Tot pe drumurile din Alberta am mai constatat și că în general ei folosesc și vorbe pe lângă semne, ca să le explice regulile șoferilor: „Oprește aici la roșu” sau „Mulțumesc, poți să bagi viteză”… în loc de clasicele semne de circulație de la noi. Nu știu care e explicația, poate o fi din politețe.

Last but not least, Calgary

La Calgary aveam avion seara spre Vancouver, așa că am mai hălăduit câteva ore prin oraș, ca să-l vedem, că la venire doar îl traversasem de la aeroport până la cazare și atât.

După Toronto nu pare mare, și totuși Calgary este al treilea mare oraș al Canadei (Toronto locul unu, Montrealul e pe locul doi) cu peste un milion de locuitori. Are și el parcela aferentă de clădiri înalte, turnul – care nu e nici înalt, nici spectaculos – și de fapt nu cred că mi-a rămas ceva în minte din Calgary, în afară de statuia aia cu părți lipsă a lui Van Gogh și un mural imens cu muncitori din industria petrolieră.

Aflasem de la niște amici cu care ne întâlnisem la Toronto că spre deosebire de alte mari orașe canadiene ceva mai aglomerate, Calgary încă are nevoie de locuitori și îi îmbie pe oamenii muncii de prin alte provincii să vină să se stabilească acolo. Cu chirii mai mici, cu prețuri la locuințe ceva mai accesibile. Probabil și cu job-uri. Nu știu dacă așa o fi, nu am verificat din mai multe surse.

Mi-a rămas totuși ceva memorabil din Calgary, edamamele picante mâncate la o terasă în centrul orașului, un aperitiv mișto de care auzisem dar nu avusesem ocazia să-l încerc. Recomand 😊Plus un curry cu creveți la felul doi. La fel de picant și bun.

Cât am stat în Alberta am mâncat diverse prostii cumpărate de pe la supermarket, că am preferat să mergem mai mult decât să pierdem timpul mâncând la restaurante. Totuși am mâncat niște boluri coreene undeva în Banff, destul de bune, iar la ghețar am nimerit la un soi de împinge tava și am mâncat și acolo ceva ce nu a ieșit în evidență. Probabil ghețarul a fost mai interesant decât masa.

La finalul zilei am predat mașina și ne-am pregătit sufletește pentru încă un zbor cu Flair. Partea cu controlul grosimii bagajului n-a mai existat, dar a fost oricum de râsu’ plânsu’, căci angoasa noastră era deja bine înfiptă unde trebuie. Pentru că știam ce mă așteaptă îmi scosesem diverse boarfe din bagaj și le pusesem pe mine, cât să trec de îmbarcare. Eram ca homeleșii ăia pe care-i vezi cam la orice pas în orașele canadiene, așa că am trecut neobservată în aeroport. Apoi, după ce am trecut de îmbarcare strângând din obrăjori, mă așezasem pe scaun în avion și îmi scosesem hainele în surplus, le băgasem în bagaj la loc, auzim că trebuie să ne debarcăm, că avionul mai stă o oră în Calgary. La Vancouver era aglomerație mare pe pistă și nu aveau unde să ne aterizeze, așa că hai, jos cu voi, cât așteptăm să se descongestioneze traficul aerian pe coasa de Vest.

Episodul următor se petrece deja pe însorita coastă de vest a Canadei. Hai că nu mai e mult 🙂

Uite și celelalte episoade:

Trei săptămâni în Canada (I)

Trei săptămâni în Canada (II) – Ottawa

Trei săptămâni în Canada (III) – Toronto și Niagara

Trei săptămâni în Canada (IV) – Quebec City

Tags: Alberta, Banff Park, Calgary, Canada, Columbia Icefield, Flair, Jasper Park, vacanta Canada